81-Nichita

E luni, e ultima zi de martie, e Nichita. Ar fi împlinit azi 81 de ani. S-a dus prea devreme. A ars repede, lumânare de ceară curată, prea curând picurătoare. A greşit, a abuzat de corpul şi de mintea lui, a luminat o întreagă generaţie. S-a gândit să joace o festă vieţii, aşa cum a făcut-o la naştere, venind pe lume înainte de 1 aprilie. Doar nu era s-o ia în serios. Nichita trebuie sărbătorit de fiecare dată ca şi cum ar fi nu ca şi cum a fost. Pentru că şi în nefiinţă, necuvintele lui strălucesc ca nişte astre. Acum, la ceas aniversar, nimic nu poate fi mai minunat decât una din poeziile lui.

Pentru tine, iubitul meu şi pentru toţi îndrăgostiţii din lume!
Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu – la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau între noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-infigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de căderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.

Poveste sentimentală

Inegalabil şi inconfundabil, Nichita Stănescu

Niciodată doi

Când eram mici şi copilăria îşi cerea drepturile legitime, ne jucam de-a mama şi de-a tata, ne imaginam servicii perfecte, familie perfectă jumătatea perfectă. Noi, cei care am crescut fără tablete şi calculatoare pe care să ne omorâm neuronii odată cu tot felul de creaturi fantasmagorice, care de care mai urâte. Ieşeam afară la joacă şi între două alergări la raţele şi vânătorii, între exerciţii de gimnastică în care ne visam cu toţi campioni olimpici şi câteva ture cu bicicleta, sau o partidă de fotbal în care mingea era mai tot timpul desfundată şi poarta improvizată din câteva cărămizi clădite una peste celalată, ne imaginam oameni mari cu responsabilităţi, servicii, copii. Inevitabil deveneam responsabili şi neapărat mai dezgheţaţi, mai deştepţi, mai realizaţi decât părinţii noştri care erau prea ocupaţi cu clădirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate ca să se ocupe prea mult timp de noi. Visam frumos şi luptam pentru a ne împlini visele.

Nu ne-a învăţat însă nimeni cum să trăim pentru noi, pentru sufletul nostru. Undeva pe parcurs ne pierdem şi visele şi năzuinţele. Ne pierdem  până şi pe noi înşine. Ne căsătorim fiind convinşi că vom fi un exemplu pentru copiii noştri, pentru un şir întreg de generaţii viitoare. Şi alegem greşit de cele mai multe ori, pentru că luăm în calcul doar propriile vise şi năzuinţe fără să ne dăm seama că alături de noi păşeşte o persoană matură care are la rândul ei vise şi aspiraţii de care poate nici măcar nu ne dăm seama. Vrem să ne împlinim destinul urcându-ne cu nesimţire cu picioarele pe sufletul şi viaţa celuilalt, cel căruia i-am jurat credinţă şi ajutor până la moarte, dar de care uităm de cele mai multe ori încă din primii ani. Pretindem atenţie, dragoste, ascultare, ajutor fără să dăm în schimb nimic din toate astea. Nu ne punem niciodată în locul celuilalt, dincontră. Cu cât el oferă mai mult, cu atât ne considerăm noi îndreptăţiţi să cerem mai mult. Cu cât suntem mai iubiţi, cu atât vrem să fim mai răsfăţaţi. Ne trezim la un moment dat victime ale propriei ignoranţe şi neputinţe. Ne-am clădit împreună case, dar nu am ştiut să le dăm căldura unui cămin. Am făcut copii, dar nu am ştiut să le acordăm atmosfera caldă şi unită a unei familii adevărate. Ne enervăm că celălalt îşi aruncă şosetele pe sub pat sau lasă capacul de la toaletă ridicat, dar nu ne întrebăm niciodată dacă ceva din ce facem noi ar putea să-l deranjeze pe cel ce păşeşte alături. Pretindem nevestei să stea la cratiţă, să crească copii, să-i educe, să ne fie credincioasă şi frumoasă şi cinstită, să nu se lase ademenită de alţii, să nu cheltuie prea mult, dar noi o ignorăm în fiecare zi, considerând că tot ceea ce face pentru toţi e o îndatorire sine qua non, ce nu trebuie comentată şi pentru care nu ai de ce să-i mulţumeşti.

Ajungem cu timpul să vorbim doar de noi. De ceea ce am clădit noi, de ceea ce am reuşit să facem în viaţă, de cât am pierdut sau câştigat, de ce ne place nouă. Ne măsurăm succesele în bani şi avere, în maşini şi case la etaj şi trăim goi pe dinauntru, în lumea noastră umedă şi rece în care nici măcar o rază de soare nu pătrunde. Nu ne pasă dacă cel ce ne stă alături e fericit sau nu. E de la sine înţeles că trebuie să se mulţumească cu ce are. Uităm să-i spunem măcar din când în când că-l iubim şi că suntem fericiţi pentru că ne-a suportat atâţia ani. Pretindem să fie fericit şi mulţumit cu cât îi oferim. Şi ne mirăm ca de sfârşit de lume atunci când constatăm că e pe punctul de a claca şi că pleacă trist şi abătut pe un drum pe care noi nu mai avem acces. Nu înţelegem, am oferit doar totul, nu i-a lipsit nimic! Am adus bani, am făcut credite, am muncit, am câştigat, i-am asigurat tot confortul material de care avea nevoie, i-am făcut cadouri scumpe, am fost împreună în concedii? Ce i-a lipsit lângă noi? Înţelegere, dragoste, mulţumire sufletească? Ce pretexte sunt astea?

Uităm că am fost cândva un cuplu care a plecat mână în mână pe un drum. Am pretins ca viaţa să ne ofere totul fără să-i dăm nimic la schimb. Şi am devenit tiranii propriilor noştri parteneri. Am ajuns să-i ignorăm şi ei au suferit umăr la umăr lângă noi, sperând să ne aducem aminte şi de dragostea ce ne lega odată. Să ne aducem aminte că viaţa nu înseamnă numai interese materiale. Înseamnă în primul rând dragoste şi respect reciproc. Că unu plus unu fac doi. Niciodată unul fără celălalt. Niciodată singuri călcând în picioare sufletul şi năzuinţele omului de alături. Şi uite că acum, golit de sentimente, partenerul nostru se depărtează şi pleacă.  Lăsată de izbelişte, dragostea moare pentru că ea nu are în genele sale individualismul. În iubire totul se împarte la doi, în mod egal, fără excepţie. În iubire totul se naşte în fiecare zi din două inimi ce au acelaşi ritm, două corpuri contopite ce se doresc ca la început chiar dacă între timp au mai apărut ceva riduri, falduri, câteva kg în plus, două minţi setate să răspundă nevoilor celuilalt. Ne trezim singuri şi ne întrebăm ce nu a mers abia când vedem că celălalt a ajuns deja la alt capăt de lume. O lume pe care nu o mai înţelegem, de limita căreia egoismul nostru nu poate trece. Nu ne dăm seama că o mare parte din viaţă am trăit unul lângă celălalt, două linii paralele ce nu s-au mai întâlnit de prea mult timp. Unul aici, unul acolo, niciodată doi.

 

Saturaţie

Nevoia de circ şi de curăţenie a declanşat un adevărat iad printre îmbogăţiţii perioadei de după ’89. Se fac arestări pe bandă rulantă, descind mascaţi la sedii de companii sau acasă la oameni cu nume grele, răsunătoare în politica dâmboviţeană, la oameni care timp de mai bine de 20 de ani au avut pretenţia că sunt Dumnezei care croiesc destine în domeniul pe care şi-i l-au ales. În tot acest timp au trasat sarcini, au distrus oameni care li se opuneau, au adunat averi colosale, au ocupat funcţii de conducere în instituţii cheie ale statului sau ale oricărui organism aducător de profit. Toţi, fără excepţie, s-au convins pe ei înşişi în acest timp că sunt invincibili. Că nimeni nu le poate face nimic, că sunt unici, deştepţi, indispensabili. Ajunşi acum să fie cercetaţi şi aduşi la judecată cu cătuşe la mâini, şi-au găsit care mai de care tot felul de intoleranţe şi boli grave care le pun viaţa în pericol şi care, evident şi obligatoriu, nu pot fi tratate în regim de detenţie.

Mă întreb şi vă întreb, pentru ce aceste persoane ne-ar fi atât de dragi încât să îi lăsăm în libertate pentru a-şi trata în clinici scumpe boli pe care dacă nu ar fi fost închişi nu le-ar fi descoperit niciodată? De ce ei sunt mai importanţi decât alţii, sute, mii -poate, care au avut de suferit de pe urma acţiunilor lor interesate şi inumane? De ce legea trebuie să fie într-un fel pentru unii şi în alt fel pentru alţii? Adică, dacă tu ai furat mai mult şi ţi-ai însuşit mai multe bunuri de la ceilalţi (pentru că statul român  nu este o entitate de sine stătătoare, e un colos cu picioare de lut alimentat de munca noastră, a tuturor), înseamnă că ai mai multe drepturi decât cei care au furat o găină sau o pâine, pentru că mureau de foame? Cine spune asta? Ce lege omenească sau divină lasă de înţeles că, cu cât eşti mai mic din punct de vedere moral şi ai un caracter mai josnic, te ridici deasupra tuturor?

Statul român este oricum destul de tolerant cu penalii săi. Închisorile noastre sunt cu mult mai confortabile decât cele din alte colţuri de lume, alocaţia pentru întreţinerea unui puşcăriaş depăşeşte cu mult salariul minim pe economie şi presupun că spitalele aferente sunt oricum mai bine dotate şi îngrjite decât spitalele de stat în care suntem obligaţi să ne tratăm noi, muritorii de rând. Ştiţi, domnilor puşcăriaşi penali, cele pe care le-aţi muls şi distrus voi şi cei ca voi aflaţi încă în libertate, fără să vă pese de condiţiile în care sunt nevoiţi să se trateze oamenii cu adevărat bolnavi şi cum sunt obligaţi să-şi procure medicamentele şi materialele necesare intervenţiilor medicale ce le-ar putea salva viaţa.

Vă asigurăm că voi sau membrii familiilor voastre nu veţi fi trimişi să colindaţi farmaciile pentru feşe, tampoane, algocalmin sau mai ştiu eu ce anestezic pe care spitalul nu îl are. Vi se vor acorda cu generozitate, gratuit, toate.  E adevărat, poate că arestarea voastră nu va curăţa ţara de penali. Suntem convinşi că cei care v-au luat locul au salivat prea mult privind cu jind la oalele cu caimac din care doar voi gustaţi şi vor băga cu generozitate şi ei mâna până la cot în ele. A venit însă timpul să vă asumaţi toate consecinţele faptelor voastre, altfel nimic nu se va schimba şi noi ne-am cam săturat de avantajele pe care le pretindeţi voi, „nobilimea” penală fabricată la apelul de seară în vremuri tulburi de care aţi profitat din plin. Iar dacă veţi sucomba pe patul de spital din puşcărie, vă asigurăm că familiile voastre, care au rămas cu tot ce aţi furat, vă vor îngropa cu pompă în morminte luxoase şi vă vor pune la cap cruci ce marmură pe care nu va scrie că aţi fost penali. Pentru noi, ceilalţi, nu va fi mare pagubă-n ciuperci şi nu ne vom da cu capul de pereţi regretându-vă. Vom fi prea ocupaţi să ne luptăm cu cei care v-au luat  locul în raiul furăciunilor. Totul ajunge la saturaţie până la urmă şi răbdarea noastră nu face excepţie!

Gând răzleţ

Sursă foto: iulianai.blogspot.com

Dacă ploaia ar spăla conştiinţe şi le-ar acoperi cu petale albe de copaci în floare, Doamne în ce lume perfectă am trăi!!

Viaţa ca un compromis

Viaţa e poate cel mai neînţeles lucru pe lume. Indiferent de specie, naşterea şi moartea rămân la fel de neînţelese. Ne lăudăm însă că măcar procesul vieţii l-am înţeles. Noi, oamenii, vârful lanţului trofic pe planeta asta primitoare ce se numeşte pământ. Avem pretenţia că suntem singurii deţinători ai adevărului absolut, noi, cei croiţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Ne-am dezvoltat religii, venerăm zei pe care nu i-am văzut, interpretăm faptele sfinţilor aşa cum ne duce capul şi avem pretenţia ca toţi ceilalţi să fie de acord cu noi. Natura să fie de acord cu noi şi să ni se supună. Oare, chiar avem dreptate? Noi, cei ce ne arogăm dreptul de viaţă şi de moarte asupra întregii planete, ne merităm poziţia pe care ne-am cocoţat?

Impunem reguli şi avem pretenţia ca ceilalţi să le respecte cu stricteţe. Dacă nu sunt de acord cu noi, nu ne pasă. Dacă se opun, îi obligăm. Ce contează că noi încălcăm aceleaşi reguli zi de zi? Dăm naştere unor prunci pe care îi obligăm să trăiască după aceleaşi reguli după care am crescut şi noi. Pentru că noi ne considerăm perfecţi, deşi am crescut poate la fel de strâmbi ca un copac bătut de vânt pe o stâncă golaşă. Dacă noi am supravieţuit, ei de ce nu ar supravieţui la fel? Dar e suficient oare să supravieţuieşti? Asta înseamnă viată?

Facem un copil, cel mult doi, să nu cumva să împărţim în prea multe părţi averea acumulată de-a lungul vieţii. Ne creăm şi ţinem de relaţii nepotrivite, strâmbe, doar pentru că nu putem trăi fără un anumit confort material. Ne decretăm fericiţi, deşi sufletul în noi a murit demult. Privim cu răceală un amărât care ne cere o bucată de pâine, sau ne întreabă dacă nu putem să-i acordăm un adăpost peste noapte, mirându-ne de îndrăzneala lui şi ne întoarcem mulţumiţi la cei patru pereţi care ne adăpostesc atât de bine orgoliile şi banii. Zeul ban şi zeiţa avere ne dictează interesele. Nu iubirea, nu respectul, nu dreptatea. Adevărul s-a pierdut demult, rătăcind pe drumuri încâlcite şi ascunse, fără ieşire. Am avut noi grijă să acoperim cu pietre mari orice cale de acces la el. Trăim în minciună, minţindu-ne în primul rând pe noi înşine în fiecare zi.

Alegem un iluzoriu confort material şi ne minţim că ne e bine. Plătim cu bani orice: mâncare, îmbrăcăminte, căldură, casă, maşină, amantă, copii, nepoţi, părinţi, un loc la vedere în cimitir. Pretindem ca ceilalţi să se simtă mulţumiţi şi fericiţi alături de noi, cu toate că nu facem nici cel mai mic efort să aflăm ce-şi doresc cu adevărat de la viaţă. Cum ar putea să-şi dorească altceva când noi le oferim cu generozitate un munte de fărâmituri materiale? Sufletul? Sentimentele? Astea sunt concepţii perimate. Nimeni nu se mai gândeşte la ele în ziua de azi. Dacă nu ai vilă şi maşină tare, un cont în bancă şi posibilitatea de a cumpăra tot ce-ţi pofteşte corpul, nu ai nimic. Cine a zis că trebuie să-l iubeşti pe omul de lângă tine? Ceea ce faci tu nu e dragoste? Ce nu-i ajunge, când îi oferi totul? Îi plăteşti excursii şi maşină de care vrea, haine de blană, mese îmbelşugate, tehnologie de ultimă oră, o poziţie în societate. Ce tâmpit şi-ar mai putea dori altceva? Aaaa, are alte aşteptări? Astea sunt mofturi!

Ne complacem în situaţii ce din afară par greu de acceptat. Rămânem ancoraţi în căsnicii alături de oameni care ne fac greaţă, doar pentru că ne e greu să renunţăm la anumite avantaje materiale. Şi pentru că ne-am obişnuit să trăim în compromis, la un anumit standard. Cel care se satură şi pleacă e doar un ingrat, un prost care dă cu piciorul la tot confortul casnic pentru o fufă ce i-a sucit minţile. Sau o curvă ordinară ce-şi lasă familia pentru un dobitoc cu bani mai mulţi.Toţi ăştia trebuie înfieraţi şi puşi la zid pentru că sunt doar nişte anomalii ale naturii pe care pretindem că am creat-o!  Ce sentimente? Ce demnitate? Astea nu există! Există doar banii şi cei care nu-i apreciază nu merită să fie consideraţi oameni. Trebuie striviţi ca nişte gândaci scârboşi. În societatea asta perfectă în care se cumpără orice, sufletul nu mai are ce căuta. Dragostea e proscrisă. Iubirea trece prin portofel. Empatia a sucombat demult, nemaifiind hrănită cu nimic, nedorită şi neîngrijită. Demnitatea nu e decât un pretext prost, o minciună cu care adormi copiii mici.

Cu cât te pricepi să faci mai mulţi bani, cu atât eşti mai deştept. Nu contează pe câte cadavre calci. Nu contează câţi trebuie să muncească pentru tine ca nişte slugi. De aia sunt făcuţi! Să-ţi satisfacă  nevoile. De asta îi plăteşti, să-ţi fie sclavi! Sclavi în grădină, în bucătărie, la birou, în dormitor, în societate. Şi să fie mulţumiţi cu condiţia pe care, cu generozitate, le-o oferi. Pentru că tu eşti generos! Tu ai dreptul să-ţi arogi meritele pentru tot ceea ce fac ei! Tu eşti bun! Tu eşti perfect! Tu eşti deţinătorul adevărului absolut! Tu faci banul şi-l administrezi ca nimeni altul.

Îţi aduci aminte de nişte principii morale învăţate cândva demult, în copilărie din nişte cărţi pe care le-ai citit. Nu contează cine le-a scris, ăia nu au fost decât nişte ignoranţi muritori de foame, nu merită atenţia ta. Contează că dau bine principiile alea, aşa că ţi le-ai însuşit şi te lauzi cu ele de parcă tu le-ai descoperit. Proclami moralitatea când calci pe ea în tot ceea ce faci. Eşti sensibil în măsura în care astfel poţi atrage cât mai mulţi idioţi care să ţi se închine şi să bălească pe lângă tine culegând fărâmituri. Minţi cu neruşinare şi le ceri celorlalţi să respecte reguli cu care tu te ştergi la fund zilnic. Pentru că până şi hârtia ta igienică e mai bună decât sufletul lor, al pigmeilor cu care eşti obligat să interacţionezi zi de zi!

Oamenii şi-au creat o societate pe care o dau drept model. O societate roasă de toate patimile şi orgoliile noastre ilogice şi imorale. O societate strâmbă, al cărui zeu nu mai este nici pe departe Creatorul. Ne prefacem că trăim, că iubim, că suntem fericiţi, ignorându-ne de fapt sufletul şi acoperind cu munţi de bani şi bunuri materiale orice sentiment uman. Dacă nu avem cât au cei care ne calcă pe grumaz tânjim după ce au ei. Tragem şi cu dinţii să ajungem măcar la nivelul lor. Avem ambiţii. Ne construim buncăre pe care le numim case, ne luăm mobilă scumpă şi maşină tare, ne vindem zilele şi vieţile doar pentru un iluzoriu confort material. Şi când ajungem să-l deţinem ne mirăm de ce restul lumii nu ne cade prosternată la picioare, de ce păsările nu ne cântă ode de laudă, de ce zilele noastre nu sunt mai lungi şi de ce Dumnezeu e atât de hain că ne doboară cu aceleaşi boli cu care îi doboară şi pe muritorii de rând. De ce uitarea se aşterne peste noi mai repede decât s-a aşternut vreodată pe un amărât ce a muncit din greu să-şi ţină casa cu dragoste şi respect. În societatea în care preoţii ne învaţă că nici o altă fiinţă de pe pământ nu are suflet, noi ne credem invincibili. Ne naştem, trăim, murim. Dar ştim, oare,  să trăim, sau doar ne prefacem?

 

De pe-o bună dimineaţa!

Să vă fie săptămâna parfumată şi frumoasă ca violetele pe care vi le ofer cu generozitate în dimineaţa asta minunată de luni! 

Desprimăvărare

Se desprimăvăra şi grădiniţa îmi trimitea bezele cu lăstari viteji ce şi înălţau zi cu zi capetele semeţe în soare. Le pândeam şi le măsuram zilnic cu ochii strălucind verde crud. În cutii înalte de carton căptuşit, mama scotea la soare puişori aurii ce-mprumutau pentru puful lor strălucirea soarelui. Simţeam cu viaţa urcă clocotind ca un izvor limpede în mine, chemându-mă, sărind peste ani şi viaţă ca peste pietre lustruite în soare. Stropi mari  mă adăpau şi-mi trezeau doruri nelămurite.

Se desprimăvăra şi ciocârliile cântau de dragoste croindu-şi cuiburi noi cu dor de pui golaşi. Ne opream în pădurea cu muguri râzând în soare şi brebenei grei de floare cărora albinele le dădeau bineţe. Deschideai larg uşile şi lăsai să mă pătrundă aerul tare, parfumat şi freamătul vieţii să mă cuprindă. Mâinile-ţi erau calde şi buzele moi, parfumate. Simţeam cu viaţa urcă prin vene şi rădăcinile-mi fremătau cu dor de dragoste şi necuprins dor de tine. Mă adăpam cu sete din sărutări pătimaşe şi ochii mei împrumutau din auriul razelor blânde de soare şi albastru curat de cer înalt. Visam, iubeam, trăiam.

Se desprimăvărează şi azi mi-e dor de tot ce-a fost. Rădăcinile-mi tânjesc uscat după sevă proaspătă cu parfum crud amărui de copac în floare. Violetele îmi îmbată nările şi-mi strâng inima de dorul pădurii ce mă aşteaptă cu palmele tale deschise şi buze moi, parfumate dornice să mă adape. Mi-e dor de tine, viaţă! Mi-e primăvară târzie şi mi-e sete de buzele tale, iubite.

Nopţi

Nopţile-mi erau o luptă disperată. Un întuneric de nepătruns mă urmărea cu mii de gânduri rele şi mă gonea de-acasă peste sat. Îmi întindeam aripile şi mă ridicam întâi deasupra gardurilor, uşoară ca un fulg purtat de vânt, dar întunericul cel rău îmi sufla veşnic în ceafă. Avea aripi mai puternice, vezi bine. Mă înălţam atunci mai sus, peste case, sub bolta înstelată. Deasupra mea puzderie de stele îmi luminau zborul. Numai înainte, niciodată înapoi. Înapoi întunericul punea stăpânire, flămând, pe tot locul şi stingea cu suflarea-i îngheţată stelele. Luna îngheţa uitând să mai respire şi încerca să mă cheme la ea, eu zburam mai sus şi mai sus, mai repede şi mai repede. Sub mine casele dormeau cu mâna sub cap şi ferestre opace, fără să-mi ghicească zbaterea. Nici o lampă nu licărea la o fereastră, să mă pot adăposti. Gândurile negre din întuneric mă învăluiau şi mă zbăteam să scap, fără succes. Voiam să ţip, să strig după ajutor dar răul ce mă voia îmi paraliza glasul. Doar mintea înspăimântată lucra febril şi căuta scăpare. Departe, în urmă mama mă striga pe nume.

Voiam să răspund, dar nu puteam, mă grăbeam să fug departe de răul ce-i cuprinsese pe toţi. „Da, mamă! Te aud! Îţi răspund, nu vezi? Nu mă mai striga, trebuit să fug mai repede, mâini de gheaţă mă urmăresc şi vor să-mi fure sufletul! Te aud, mamă, nu plânge! Aş veni înapoi, dar nu văd drumul, s-au stins stelele şi răul îmi suflă în ceafă!” Aripile mă dor şi simt că mă prăbuşesc în neant. Încet întâi, apoi repede, din ce în ce mai repede. „Doamne, nu mă lăsa! Nu vreau să cad, mi-e frică!” Deodată totul se lumina şi o mână bună mă ascundea de ochii grei de păcate ce mă urmăreau. Întunericul trecea în goană pe lângă mine şi eu, ocrotită, vedeam cu zorile îmi luminează calea înapoi. Mâna ocrotitoare mă punea lin înapoi, pe perna supliciului de noapte.

Când deschideam ochii în cameră lumânările ardeau cu fum greu şi în casa plină de agitaţie, ai mei mă strigau plângând. Părul mi se lipea de frunte şi cămaşa de spate, perna era udă de efort şi gura uscată de sete nu putea cere binefăcătoarea apă. Afară se lumina de ziuă şi corcoduşii înfloreau în tril de ciocârlie. Primăvara îşi trimitea pe fereastra deschisă aerul parfumat să mă încurajeze. Încet, îmi reveneam în simţiri şi priveam cu milă în jur pe cei ce mă strigaseră fără să înţeleagă zbaterea mea. Mi-era milă de ei şi de neştiinţa lor.

Întunericul acela era golgota mea de noapte, lupta mea pentru supravieţuire într-o lume ostilă în care răul aştepta să mă răpească după fiecare ulucă de gard. Mi-era greu, aşa singură cum eram. Nimeni nu se ruga pentru mine să prind putere să înving răul. Nu ştiau.

Mama găsise la un momendat o vrăjitoare. O ţigancă neagră cu mâinile uscate, ce-a descândtat patul, perna şi mi-a făcut un talisman miraculos pe care mi l-a vârât sub cap. Camera mirosea greu, a tămâie arsă, busuioc uscat şi lumânare de ceară în fiecare noapte iar odihna venea greu, din ce în ce mai greu. Simţindu-şi aproapele,  întunericul se temuse prima dată şi câteva nopţi nu mai îndrăznise să mă mai urmărească. Apoi a revenit în forţă, descoperind că e mai puternic ca toate vrăjile ţigăncilor.

Doctorul  le-a luat atunci locul cu pumnul lui de sedative ce îmi adormeau şi ultimul gând. Era bun şi blând, avea cabinetul plin de jucării şi mâinile moi, mângâietoare. Ştia să mângâie creştetul şi obrazul ce cunoscuseră până atunci doar lovituri. Zile lungi şi nopţi şi mai lungi m-au ţintuit într-un somn continuu, agitat şi sâcâitor în patul suferinţei mele. Erau duminici în care la colegii mei de suferinţă veneau părinţi şi bunici, rude vesele şi sănătoase, cu pachete pline cu bunătăţi. Priveam cu jind şi închideam ochii peste lacrima fierbinte, să creadă că dorm. Gratiile ferestrei ţineau departe soarele cald şi verdele crud al copacilor grădinii imense a spitalului. Aş fi fugit, dar gardul era înalt şi poarta veşnic închisă. Încercam să-mi amintesc cum era acasă, la şcoală, ce făceau colegii mei, cum miroseau teii sub care Leti mă aştepta să ne jucăm de-a mama şi de-a tata. Venea vacanţa de vară cu trenul din Franţa şi eu nu eram avolo s-o întâmpin.

Cu nasul lipit de geamul portierei, pe bancheta din spate a daciei unchiului meu, salutam nerăbdătoare plopii de pe marginea drumului. Unul, doi, trei, cinci, Malu Mare, dealul Gânsacului, Grindeniul meu cu podul peste Jiu şi Tataie cu ochi albaştri şi părul alb, Orăşani, Ostroveni, lacrimi… am intrat în sat. Pe trotuarul plin de soare, mărginit de meri cu mere crude, colegii mei, cu cămăşuţe albe şi cravate roşii la gât treceau fericiţi către casă. Se terminase clasa a 3-a şi-şi primiseră, pe rând, cu emoţie, premiile la serbarea de sfârşit de an. Un oftat mare ridică piatra de pe piept şi lasă lacrima să pice. Acasă, pe masă, mă aşteaptă o carte şi-un premiu. „Ai luat premiul întăi, tată…”

Au trecut ani. Întunericul se transformă în cuşcă metalică ce-mi apasă creştetul şi nu mă lasă să mă mişc. Trezirea e grea şi primăvara mă aşteaptă cu zorile la fereastră şi tril de mierle ce-şi construiesc familie nouă. O privighetoare îşi cântă serenada în grădină şi eu mă lupt cu demoni noi. Nu mai am aripi şi nici stele să-mi arate calea. Nu e nimeni care să mă cheme înapoi.

Poeţi de ziua poeziei

Nu sunt în stare să scriu poezii.

Abia ridicată din copilărie fiind, cochetam şi eu cu modul acesta de exprimare a gândurilor, sentimentelor mele confuze -specifice vârstei, dealtfel. Asta până când, diriginta mea din clasa a cincea, profesoară de limba română, ne-a pus să venim fiecare cu câte o poezie pentru concursul „tinere condeie” la care participau şi probabil mai participă încă, toţi şcolarii. Nu consideram demnă de prezentat niciuna din „creaţiile” mele de până atunci. O zi întreagă m-am frământat. Voiam să scriu ceva despre mamă, dar nu experimentasem copilăria unui copil iubit şi dorit. Am decis să scriu desptre ţară. Erau la mare căutare poeziile patriotice pe vremea aia. Mi-am stors creierul să scriu cele mai frumoase versuri şi metafore, să potrivesc ritmul, silabele, să echilibrez strofele, rima, totul fără să afectez acurateţea exprimării. Până la urmă a ieşit ceva de care nu-mi era prea ruşine să prezint.

Am ajuns la şcoală cu genunchii tremurând în ziua aceea. Eram timidă şi nesigură pe mine, o stare dealtfel normală. În clasă nu se vorbea decât despre poeziile pe care le vom prezenta fiecare. Toţi îşi citeau creaţiile şi toate îmi păreau de o mie de ori mai frumoase decât poezioara mea. Până când, prietena mea de atunci, a venit la mine cu o poezioară pe care, pretinzând că a scris-o ea dar că-i e prea ruşine s-o prezinte, mi-a dat-o s-o citesc. Mi s-a părut genială! Şi chiar era genială. Veselă, zglobie, optimistă, îţi râdeau ochii când o citeai. Am fost entuziasmată. Nu citisem niciodată o poezie atât de frumoasă şi am tot rugat-o să o prezinte. A refuzat categoric, sub pretextul că-i e prea rusine, că nu îndrăzneşte, că-i tremură vocea. M-am oferit să i-o prezint eu. Eram în culmea extazului.

Seara, când a venit momentul ca fiecare să-şi prezinte creaţiile, eu am lăsat deoparte poezioara mea anostă şi am început cu încredere să citesc poezia prietenei mele. Începea aşa „Dup-atâta frig şi ceaţă/Iar se-arată soarele,/De-acum nu ne mai îngheaţă/Nasul şi picioarele!” Efectul a fost dezastruos, după cum puteţi să vă daţi seama. Geniala poezie era a unui genial poet de care eu nici nu speram să aud pe timpul acela, când singurele cărţi din casa mea erau cărţile primite gratuit de la şcoală. Pentru restul nu existau niciodată bani. Diriginta s-a supărat şi mi-a tras un perdaf de zile mari, crezând că intenţionat am venit s-o păcălesc şi că o iau de proastă. Am plâns, i-am spus despre ce e vorba şi i-am întins şi poezia scrisă de mine. A citit-o şi mi-a aruncat-o înapoi supărată, pretinzând că sigur am copiat-o şi pe aia de undeva, că versurile alea nu aveau cum să fie scrise de mine. Erau prea bune pentru o fată atât de ignorantă care se mai si dovedise o escroacă.

Nu pot descrie starea mea de atunci. Am plâns mult, m-am învinovăţit şi i-am dat dreptate. Ajunsă acasă am ars poezia şi tot caietul cu timidele mele încercări de până atunci. Nu am mai îndrăznit niciodată să aştern un vers pe hârtie, convinsă fiind că sunt prea proastă şi nu voi fi niciodată în stare să scriu ceva suficient de original şi demn de citit. A fost momentul în care am început să citesc cu disperare tot ce-mi pica în mână. Fără excepţie. De la articole de ziar până la cărţi de ştiinţă, totul îmi era necesar, util, vital şi mă ajuta să-mi potolesc foamea de cunoaştere. Nu mi-am permis să-mi cumpăr cărţi până când am câştigat pe cont propriu primii bani. „Biblioteca” mea era formată din 3 volume cartonate intitulate „Opere complete” de Mihai Eminescu, cu coperţile cartonate, uzate şi cu marginile tocite de atâta răsfoit, citit şi răscitit, pe care le primisem cadou de ziua mea de la o colegă de clasă. A fost cel mai consistent şi frumos cadou ce l-am primit vreodată până atunci şi de foarte puţine ori am fost atât de fericită când am primit ceva.  Nu că aş fi primit de multe ori mare lucru… Am colindat biblioteci, am împrumutat de pe unde am putut, chiar m-am umilit de multe ori pentru câte o carte. Obiceiul mi-a rămas şi mă surprind şi acum studiind prima dată titlurile din bibliotecă, când intru în casa cuiva. Nu am mai lăsat pe nimeni să-şi bată joc de ignoranţa mea.

M-am întins cât o zi de post. Azi cică ar fi ziua internaţională a poeziei. Am vrut să postez câteva din poeziile mele preferate, dar sunt atât de multe, că nici nu aţi fi avut răbdare să citiţi, nici nu aţi fi realizat ce m-a apucat. O să mă limitez la câteva versuri care să marcheze oarecum plăcut această zi minunată.

„Am atins incredibilul
Si m-am instalat in el,
Cat de cat.

Dar e numai partea de la suprafata,
Pojghita.

Exista nenumarate straturi
De incredibil.
(De ceea ce nu-ti vine sa crezi).
Ca foile nenumarate
Ce imbraca un bulb.

Si centrul de foc al incredibilului
Miezul, samburele
De necrezut al necrezutului
Este si el un inceput.
Partea de la suprafata,
Pojghita
Si tot asa.”

Genial, ca întotdeauna, Marin Sorescu.

Cum am putut avea vreodată inconştienţa să cred că aş putea aspira să scriu ceva demn de reţinut când omenirea a dat de-a lungul timpului astfel de genii?

Dacă ai veni

Daca m-ai chema, ar zvacni
O mie de pasari in colivii ;
O mie de usi s-ar da-n laturi
Si s-ar umple vazduhul de pasari
Si – ca legatura de chei a pamantului –
Ar zangani apele sub mainile vantului
Si s-ar vesti dezghetul pretutindeni !
Izvoarele-ar capata calcaie si pinteni
Si-ar incepe sa calareasca la vale
Pe trunchiuri de copaci, peste pietrele aspre si goale ;
Sloiul albastru al singuratatii s-ar sparge in hau –
Tu, dezghetul meu, soarele meu !

Nina Cassian

Un gând

A venit primăvara brusc, aşa cum vin toate peste noi. E soare şi prea cald pentru luna martie, cerul prea albastru, verdele prea crud şi prea puţin. E-o primăvară ciudată în care parcă sufletu-mi ar vrea să evadeze. Nu-mi vine să mai stau închisă, pereţii mă apasă şi umeri-mi resimt povara de ani, de întâmplări, de amintiri. Mi-aş strânge cioburile-n braţe, fâşiile de suflet zdrenţuit  le-aş aduna-n mănunchi şi aş pleca să-mi fac casă-n pădure. Mi-aş linge rănile şi le-aş vindeca cu tril de ciocârlii în zori. Mi-aş şterge lacrima cu parfum de tămâioare şi boabe de rouă strălucitoare şi aş lăsa în urmă oraşul cu tot ce mă omoară şi mă sfâşie zilnic. Îmi îmbăt privirea cu soare în drumul fiecărei dimineţi şi fiecare mugur nou mă doare până la sânge.

Paşii grăbiţi ai dimineţii de ieri m-au purtat pentru câteva minute pe aleile din Cişmigiu. Un concert de triluri înfiorător de pline de viaţă mi-au răscolit amintiri ce încă dor. Sub soarele strălucitor şi paşii veseli ai sutelor de oameni bucuroşi de vremea bună şi căldură, grădina plânge. Copacii sunt încă goi, florile ce-i înveseleau odinioară obrazul sunt doar o palidă umbră. Prin plopii plângători înfloresc încă becurile colorate ale instalaţiilor de Crăciun, rondurile sunt goale şi doar din loc în loc, în smocuri, florile anului trecut încearcă să revină încet la viaţă. Numai pe sub brazi, în iarba crudă, tămâioara şi brebeneii râd cu petale colorate în soare şi cheamă neobositele albine să se îndestuleze după o prea lungă hibernare. Fântânile sunt seci, lacul abia mai respiră. Fără băncile înţesate de copii şi bătrâni ce animă peisajul, grădina ar plânge amar, ca un bătrân abandonat.

Ciudat, în loc să mă simt tânără în primăvara nouă, am durerosul sentiment că mi-a trecut timpul ca parcului pe care nimeni nu are timp să-l îngrijească azi. Ca şi el, sufletul meu priveşte mirat la învelişul pe care nu-l mai recunoaşte. Îmi privesc mâinile şi ochii în oglindă şi mă întreb unde sunt eu, cea cu care eram obişnuită, pe care o plăceam. În lacrima ce veşnic stă să pice peste privirea obosită nu mai regăsesc nimic din licărul ce-mi dădea speranţă cândva.

Timpul curge implacabil şi noi ne încăpăţânăm să ne ascundem sufletele tinere sub straturi succesive de ani ce ne schimbă înfăţişarea şi ne fac să ne simţim dintr-o dată straniu, ca-ntr-o casă străină ce nu ne reprezintă. Trecem pe drumul vieţii anonimi, noi cu gândurile noastre, cu sensibilitatea şi sufletul în palmă şi nimeni nu poate ghici dincolo de ridurile noi, pielea pătată şi privirea tristă, ce comoară însorită ascundem de ochii lor sub învelişul învechit.

Din cei care-mi citiţi sufletul aici, câţi m-aţi recunoaşte şi m-aţi mai plăcea dacă aş trece pe lângă voi pe stradă?

Iubeşte-mi mâinile

Iubeşte-mi mâinile
Şi ochii
Şi iartă-le dac-au fost clipe
În care n-au ştiut să-ţi spună,
În care n-au putut să-ţi dea
Atât cât ar fi vrut,
Atâta – cât poate doru-ţi le cerea
În dragostea,
În îndoiala,
În deznădejdea unei clipe…

Iubeşte-mi mâinile
Şi ochii
Şi iartă-le nevruta vină
Că prea târziu veniră-n cale-ţi
Şi prea curând se duc de tot…

Dezleagă-mi sufletul de vina
Că în curând n-am să-ţi mai pot
Aduce-n mâini
Şi-n ochi
Durutul,
Târziul zâmbet de lumină…

Elena Farago

Lămâia

Se spune că atunci când viaţa îţi oferă lămâi, e bine să faci limonadă. Sau să ceri şi niste tequila, să te simţi bine, măcar. Ceea ce denotă că lămâile sunt bune oricum, numai să fie!
Am primit  azi pe mail nişte sfaturi utile pe care vreau să le împart cu voi, poate voi sunteţi ceva mai disciplinaţi ca mine şi ţineţi la sănătatea voastră mai mult. Şi poate le împărtăşiţi la rândul vostru şi altora ce ar fi interesaţi sau ar avea nevoie. Natura ne-a dat de toate, până şi tratamentele pentru toate bolile ce pot apărea. Nici măcar nu sunt atât de scumpe ca medicamentele de sinteză scoase din cine stie ce chimicale pe chinul atâtor animale folosite pe post de cobai în cercetare.  Numai să le vedem.

Cand viata iti ofera lamai, nu face doar limonada – mananca-le proaspete si in intregime!!

 Lamaia a aparut prima data prin combinatia dintre un lime si un citric si, toate trei cresc in arbustii pereni. Arabii au fost cei care au adus aceste mici citrice europenilor, aducandu-le in Spania in secolul al 11-lea.

 In anul 1493, Cristopher Columb a dus lamaile, impreuna cu alte fructe si legume in al doilea voiaj al sau spre Lumea Noua, si acestea au inceput sa creasca in Florida din secolul al 16-lea.

 In afara de cantitati mari de vitamina C, lamaile mai contin si riboflavina, tiamina, fier, magneziu, acid pantotenic, fibre, vitamina B6, potasiu, cupru, calciu si acid folic.

 Adevaruri despre lamai: lamaile au protejat minerii de scorbut in perioada goanei dupa aur din California si costau un dolar bucata in anul 1849.

 Desi in ziua de azi nu mai suntem la fel de ingrijorati de scorbut in, iata 11 motive grozave pentru a introduce lamaile intregi in dieta ta.

 1. Lupta impotriva radicalilor liberi

Vitamina C este cel mai important antioxidant gasit in natura. Aceasta vitamina neutralizeaza radicalii liberi atat in interiorul cat si in exteriorul celulelor. Radicalii liberi sunt responsabili de daunele produse celulelor si membrelor celulelor, avand ca rezultat inflamatia, boli cronice si imbatranirea accelerata.

 Radicalii liberi pot afecta de asemenea si vasele de sange si pot sa modifice colesterolul astfel incat acesta sa se depuna pe artere. Vitamina C ajuta in preventia acestor depuneri si, ajuta la oprirea in mod constant a progresiei aterosclerozei si a bolilor de inima la diabetici.

 2. Stimuleaza sistemul imunitar

Cand vine sezonul rece si al racelilor, este mereu o idee buna sa ai o punga de lamai proaspete la indemana. Acidul citric, bioflavonoidele, vitamina C, calciul, pectina si limonenul fac o treaba grozava in stimularea sistemului imunitar si tinerea infectiilor la departare.

3. Protejeaza impotriva cancerului

Lamaile contin 22 de compusi anti cancerigeni printre care si limonenul – un ulei care s-a dovedit a opri raspandirea tumorilor cancerigene la animale. In plus ele contin si glicozide de flavonoli, care opresc divizarea celulelor canceroase.

 Un studiu publicat in anul 2005 de catre Jurnalul de Nutritie a descoperit ca limonoizii din fructele citrice protejeaza celulele impotriva deteriorarilor care pot duce la cancer. Un alt studiu publicat in Jurnalul de Agricultura si Chimie Alimentara afirma ca limonoizii pot inhiba tumorile din gura si pot stopa raspandirea celulelor canceroase de indata ce tumoarea a fost identificata.

 Adevaruri despre lamai: Daca tai o lamaie pe jumatate vei observa ca se asemana cu soarele. Lamaile si citricile in general sunt alimente potentate de soare. Tineti-le depozitate la lumina, ele se vor incarca cu energia soarelui si isi vor potenta nutrientii.

 4. Echilibreaza Ph-ul

Lamaile sunt considerate unele dintre cele mai alcaline alimente pe care le poti manca. Acest lucru poate sa para contraintuitiv, deoarece ele sunt acide de la sine. Totusi, in corp, lamaile sunt alcaline, deoarece acidul citric nu mai produce aciditate odata ce a fost metabolizat.

 Mineralele din lamai ajuta de fapt la alcalinizarea sangelui. Majoritatea oamenilor produc prea mult acid, asa ca lamaile reduc surplusul de aciditate, extragand acidul uric din articulatii. Acest lucru reduce durerea si inflamatia simtita de multa lume.

5. Asimilarea oxigenului

Lamaile au cea mai pura concentratie de ioni incarcati negativ dintre fructe. Doctorul Pierce J. Howard, autorul cartilor: “ Manualul propriu pentru creier; Aplicatii zilnice din cercetarea minte-creier”, afirma ca “ ionii negativi cresc fluxul de oxigen spre creier, ceea ce duce la o vigilenta crescuta, scade somnolenta si ofera mai multa energie mentala. Lamaile pot de asemenea sa protejeze impotriva germenilor din aer. “ Primul om care a ajuns pe varful Everest, Sir Edmund Hillary, a spus ca atribuie o buna parte a succesului sau lamailor!

 Adevaruri despre lamai: Un arbust de lamaie poate sa produca pana la 270 de kilograme de lamai intr-un an.

 6. Fibre

Majoritatea oamenilor au mai putine fibre decat necesar in dieta lor fata de cele 20-38 de grame de fibre recomandate zilnic. Fara fibrele adecvate, poti cu usurinta sa te constipi sau sa faci hemoroizi. Consumand fibrele potrivite s-a demonstrate ca se reduce riscul de dezvoltare a conditiilor precare de sanatate precum diabetul, problemele de inima si diverticulita.

De fapt, Asociatia Americana de Diabet include lamaile in lista de super alimente datorita continutului lor ridicat de fibre. In plus, fibra pectina gasita in lamai te poate ajuta sa intarzie senzatia foame sau sa nu mananci peste masura.

 7. Dispozitie si energie

Te-ai trezit vreodata cu fata la cearceaf? Daca esti des letargic sau morocanos dimineata, sau in orice moment al zilei, tocmai din acest motiv ar trebui sa te gandesti sa rontai o lamaie.

 Energia vine din atomii si moleculele mancarii noastre. Cand atomii incarcati pozitiv inunda tractul digestiv si se amesteca cu atomii incarcati negativ, se produce o reactive pozitiva.

 Lamaile contin mai multi atomi incarcati negativ decat pozitiv, ceea ce iti ofera un boost de energie de indata ce lamaile intra in tractul tau digestiv. Doar simplul miros de lamaie poate sa iti imbunatateasca starea de spirit si sa iti ridice nivelul de energie. Lamaile promoveaza de asemenea o gandire limpede si ajuta in reducea anxietatii si a depresiei.

 Incearca asta: freaca o lamaie pe buze inainte de a merge la culcare si indeparteaz-o de dimineata, astfel vei elimina celulele de piele moarte si iti vei face buzele mai moi.

 8. Digestie sanatoasa

Corpul tau trudeste din greu ca sa digere tot ce ii oferi. Sucul de lamaie ajuta sa indepartezi substantele si toxinele nedorite, ramase din procesul de digestie. Pentru ca sucul de lamaie este similar in compozitia atomica cu sucul digestiv si saliva, el face o treaba grozava in descompunerea substantelor si incurajarea ficatului sa produca bila.

 Adevaruri despre lamai: O lamaie cu cat are mai multi samburi (peste 15) cu atat este mai sanatoasa, mai originala. Mutatiile genetice realizate de om in domeniul alimentatiei au facut ca multe fructe sa aibe foarte putini samburi ba chiar unele deloc.

9. Piele curata

Cateodata uitam ca, cheia succesului unei pieli curate si frumoase incepe cu o nutritie grozava. Datorita vitaminei C din lamai, aceste mici citrice pot sa te ajute in reducerea ridurilor si a petelor. Lamaile te ajuta sa elimini toxinele din corp si sustin functiile sanatoase ale ficatului, ceea ce de asemenea mentine pielea curata si zvelta. Una dintre cele mai eficiente diete de detoxifiere este cea cu lamai. Citeste mai multe in articolul: Dieta de detoxificare cu lamaie, o reteta care intr-adevar functioneaza

 10. Previn pietrele de la rinichi

Cand nu ai suficienti citrati in urina, ai un risc crescut de a dezvolta pietre la rinichi. Mancand lamai in mod regulat te pot ajuta sa cresti nivelul de citrati din urina si poti preveni aparitia de formare a pietrelor prin captusirea acestora de mici si tinand la distanta depunerea altor substante pe ele care le-ar putea mari

 Adevaruri despre lamai: Lamaile pot fi folosite cu mare succes si in alte scopuri decat cele alimentare. Citeste mai multe in articolul: 9 metode creative de a folosi sucul de lamaie

 11. Tensiunea

Lamaile au un nivel de potasiu ridicat, acesta fiind un mineral important care ajuta vasele de sange sa fie usoare si flexibile. Acest lucru face ca tensiunea ridicata sa fie redusa. Vitamina B din lamai este de asemenea benefica pentru problemele de inima.

 Sfaturi de urmat cand cumperi lamai

 Pe masura ce lamaile se coc, puterile lor antioxidante cresc. Alege lamaile cand sunt coapte. Lamaile cu coaja mai subtire o sa aiba mai mult suc decat acelea cu coaja mai groasa, si cu cat este mai grea o lamaie cu atat contine mai mult suc. Nu cumpara lamai care sunt zbarcite sau au o culoare stearsa.

Aş mai adăuga de la mine că o lămâie fiartă în apă cu tot cu coajă, stoarsă şi îndulcită cu miere, e un remediu mult mai bun pentru gripă şi răceală ca orice medicament cald sau rece din farmacie.

Inflorire-v-aţi!

Dumitru-sfârşit

– Să vezi mă nea Lache, ce mi-a făcut aseară! Să mai zici mata că nu am dreptate şi sunt eu nebun!

– Nu eşti nebun, Dumitre, dar las-o dracu, ce tot o bagi în seamă? Tu nu ştii cum e, parcă nu ai cunoaşte-o dintotdeauna! Ce dracu ţi-a venit pe ea, că vă înţelegeaţi bine când eraţi copii!

– Păi dacă au intrat dracii în ea?! De când l-a luat pe dobitocul ăla nu mai ştie de ruşine, nu mai ştie de respect! Să vezi ce i-a făcut lu’ muma! O vede pe bătătură, se dă lângă gard, ridică fusta şi se pişă acolo, fără nici o ruşine, în faţa ei. Se dă aşa, mai aproape, s-o vadă muma! O spurcată, asta e! O spurcată!

– Taci mă Dumitre şi vezi-ţi de treabă! Ce, parcă poţi s-o mai schimbi tu acu’?

– Ei, lasă că o să vezi mata ce-i fac! Nu e Dumitru prost…o să vezi!

Se aciuase pe lângă vărul ăsta al lui de când se întorsese din spital. Era singurul care îl primise cu bunăvoinţă şi îi mai dădea câte un pahar de vin din când în când. El nu ar fi avut voie să bea, mai ales că trebuia să ia tot timpul pastilele alea de i le da-se doctorii, să rămână liniştit. Îl ameninţaseră că dacă bea o să moară, dar parcă nu ştia el bine că doctorii zic aşa, să-l sperie. Ce rău putea să-i facă un pahar de vin din când în când? De la un timp nici nu mai lua pastilele alea. Le aruncase cât colo şi parcă îi era mai bine. Nu mai umbla aşa, ameţit, pe drum ca înainte. Avea o energie care nu-l lăsa să stea locului acum şi se simţea în stare să mute de unul singur munţii din loc. Da, da… pastilele alea îl lăsau fără putere, nu mai era el, Dumitru, omul cu putere de taur ce era în stare să-ţi tragă căruţa plină de unul singur. Acum simţea puterea cum curge înapoi prin el şi ar fi făcut orice să n-o mai piardă. Începuse să trăiască într-o continuă agitaţie, fericit că se regăsise aşa cum uitase că poate fi. Nici noaptea nu mai dormea, se învârtea prin curte, ieşea pe uliţă, pleca de nebun pe câmp, frământând în minte tot felul de idei şi închipuindu-şi situaţii pe care apoi le investea cu putere de adevăr. Nu mai făcea diferenţa între imaginaţie şi realitate.

Era bine acum când nu mai pierdea timpul dormind sau zăcând. Putea să-şi vadă liniştit de treburi şi să urmărească tot ce se întâmplă în casa Atenei. Îşi luase obiceiul să sară gardul noaptea şi să urmărească de aproape toate mişcările vecinilor, fără ca aceştia să bănuiască măcar că sunt urmăriţi. Le asculta discuţiile, le ştia toate planurile, ştia ce mâncau, când şi cum dormeau. Câinii nu erau o problemă. Venise de câteva ori cu carne la ei şi de câte ori îl simţeau se gudurau fericiţi pe lângă el. Când ei nu erau acasă el umbla bezmetic, măsurând bătătura de zeci de ori, vorbind de unul singur şi făcându-şi planuri doar de el ştiute.

– Lache, ia ieşi afară, că se aude cineva pe bătătură!

Câinii lătrau în lanţ să rupă omul, nu alta. Pe bătătură, rătăcit, Dumitru se învârtea vorbind de unul singur. Venea până la uşă, dădea să bată, apoi se întorcea din drum ca mânat de la spate de cine ştie ce urgenţă. Ajungea la poartă, se oprea şi se întorcea grăbit, cu capul în pământ, aducându-şi aminte de ce a venit.

– Ce e Dumitre, nană, cu tine? Nu ai somn? Ce s-a întâmplat de-mi asmuţi câinii la ora asta?

– Nea Lache, sunt fericit! Gata, am terminat cu Atena!

– Bine că ţi-a venit mintea la cap! Dar puteai să vii să-mi spui mâine dimineaţă, nu acu’! Oamenii dorm şi se odihnesc noaptea!

Dumitru îl privea rătăcit, ca şi cum omul din faţa lui i-ar fi spus lucruri de neînţeles şi şi-ar fi bătut oarecum joc de el. Când în sufletul lui era atâta bucurie, cum să doarmă?

– Am terminat-o, nea Lache! Ca un pui de găină a fost! De acu’, gata! I-a plăcut, mă nea Lache, să fiu al dracu dacă nu i-a plăcut!

– Ce dracu tot spui acolo, Dumitre?! Ia, hai, intră în casă, nu mai sta pe bătătură să trezeşti tot satul. Riie!!! Pune fă, ceva pe tine că intru cu Dumitru!

– Intră mă, că m-am îmbrăcat deja! E aproape ziuă, oricum…

– Zii măi Dumitre, neică, ce-ai făcut!?

– Mă nea Lache, am terminat-o, gata! Am prins-o exact când a ieşit pe-afară. S-a dat lângă căpiţa după care eram eu. Înadins a venit, îţi spun eu. Ce, crezi că nu m-a ştiut acolo?? M-a văzuuuttt.. A venit şi când şi-a ridicat cămaşa nu am mai rezistat. I-am pus mâna pe gură şi i-am dat nea Lache, până n-a mai mişcat! păi ea de mine îşi bătea joc? Nimic nu a zis, i-a plăcut, îţi spun eu… Gata, am terminat-o! Trebuia să-ţi spun, nea Lache. Muma doarme, nu am mai trezit-o, am venit direct aci, la matale. Cu lumina aprinsă faţa lui Dumitru era înfiorătoare. Avea privirea rătăcită, îşi privea mâinile murdare de noroi roşiatic, de parcă nu ar fi fost ale lui. Dintr-o ureche îi curgea sânge, se zgâriase în cine ştie ce, avea zgârieturi cu sânge închegat peste tot.

– Mă Dumitre, neică, de când umbli tu aşa de nebun? Du-te neică acasă şi te culcă, vorbim mâine! Uită-te şi tu la tine cum ai căzut cine ştie pe unde şi te-ai făcut praf! Du-te şi te culcă, odihneşte-te, că azi nu ştii ce vorbeşti. Hai că vin eu dimineaţă la tine să te iau la prăşit că ne ducem la vie şi avem nevoie de ajutor. Vorbim atunci. Hai, ne-am înţeles?!

– Bine, nea Lache, mă duc. Să vii, că merg să te ajut la vie. Sigur. Să strigi mai tare, dacă nu aud, că sunt cam obosit…

Uşor, cu blândeţe, l-a scos omul pe poartă şi l-a urmărit cum se îndreaptă grăbit către casă.

– Să ştii Lache că nebunul ăsta a făcut ceva!

– Taci fă din gură că scoli copiii! Nu a făcut nimic, vorbea gura fără el. Nu-i mai dau să bea, nu-i face bine. Trebuie să vorbesc cu mă-sa să văd dacă îşi mai ia pastilele. Asta trebuie să fac. Treci înapoi în pat, că acum trebuie să ne sculăm de tot.

– M-am speriat când l-am văzut… era tot plin de sânge şi noroi. Dacă a omorât-o pe amărâta aia? Demult frământă el asta…

– Nu a omorât, fă, pe nimeni! Culcă-te acolo că vedem mâine ce-a făcut!

Zorile au venit cu urlet peste sat. Lumea se adunase la poarta muierii, ca la urs, ascultând la omul ce urla plângând cu lacrimi amare lângă muierea întinsă pe jos. Atena zăcea ţeapănă, numai în cămaşa de bumbac ţesut în casă. Era plină de vânătăi, avea gura plină de pământ şi cămaşa ridicată lăsa să se vadă părţile ruşinoase descoperite ostentativ. Din faţa ei rămâsese un soi de carne vânătă, umflată pe care se plimbau agitate muşte verzi, flămânde. Lumea era înmărmurită, nimeni nu putea scoate un cuvânt. Cineva sunase la poliţie şi aşteptau acum cu mâna la gură să vină cineva să le spună ce s-a întâmplat.

În casa de alături era linişte. De după perdele, baba se uita la mulţimea ce se adunase ca la urs. Dumitru dormea în camera lui, îl auzea cum sforăie şi nu se îndura să iasă afară, să-l trezească. De multe nopţi nu-l mai văzuse dormind. Târziu, când lumea s-a împrăştiat şi poliţia a ridicat cadavrul şi a plecat cu bărbatul femeii cu cătuşe la mâini, nu a mai rezistat. A deschis uşa să-i povestească şi lui ce s-a întâmplat. Dumitru stătea întins pe spate, cu hainele pline de noroi şi sânge, aşa cum ajunsese acasă. Pe masă era un borcan gol de pastile şi el horcăia inconştient, de parcă trăgea să moară. Salvarea l-a dus în viaţă la spital, dar nimeni nu a mai putut să-l salveze. Doctorii ziceau că trecuse oricum prea mult timp de când a luat pastilele până când a fost găsit. Au aşteptat ca organismul lui puternic, de taur, să lupte şi să se salveze. Sau nu. Toata lumea era conştientă că cel mai bun lucru ar fi fost să se sfârşească totul atunci, acolo.

Pe Atena a condus-o la groapă un sat întreg. Autopsia descoperise că avusese o moarte violentă şi lentă. Avea aproape toate oasele rupte, creierul făcut praf şi fusese violată după ce murise. Sub unghii avea bucăţi mari de piele şi sânge, semn că se luptase pentru viaţa ei.  La câteva zile după ea, Trecea şi Dumitru pe ultimul drum, singur, fără preot, urmat doar de baba neagră, uscată şi rece, copilul lui cu capul mare, fratele şi doi veri mai apropiaţi care l-au cărat pe umeri, l-au coborât în groapa umedă şi l-au acoperit cu pământ trimiţându-l plocon diavolului ce-i arvunise sufletul.

Primăvară-vă!

Bună vă fie inima şi săptămâna însorită, ca ziua de azi!

Dumitru-2

Copilul creştea altfel decât ceilalţi prunci. Era firav şi prăpădit la corp şi doar capul îi creştea precum cupa unei flori supradimensionată pe un lujer prea subţire să o poată susţine. Aşa diform şi neputincios cum era, sugea cu poftă şi se prindea de viaţă cu încăpăţânare, refuzând să moară. Dumitru era din ce în ce mai întunecat şi mai violent. Vedea în diformitatea copilului un soi de blestem ce-l urmărea indiferent ce-ar fi făcut şi în propria nevastă mijlocul prin care acel blestem intrase în viaţa lui. O bătea zilnic, fără să-i pese de gura lumii, de vecinii care săreau s-o scoată din mâinile lui, de miliţianul ce începuse să-şi facă cam des drum pe la poartă. Cu cât ea se ofilea şi se sfârşea încet cu atât se simţea mai îndreptăţit s-o lovească. Ar fi vrut s-o ştie moartă şi îi era necaz că femeia aceea tânără şi plină de viaţă se încăpăţâna să trăiască. Nu era în stare s-o omoare direct, o teamă cumplită de sufletul ce ar părăsi corpul chinuit îl reţinea, dar îşi dorea ca pe o mântuire moartea ei.

Ultima dată a lăsat-o într-o baltă de sânge în mijlocul bătăturii şi a plecat. A sperat că atunci când se va întoarce nu o va mai găsi în viaţă, dar Dumnezeu avea alte planuri. A văzut-o o vecină şi a chemat salvarea. După ce şi-a revenit şi a ieşit din spital, nu s-a mai întors în casa lui Dumitru. A încercat după aceea ani întregi să-şi ia copilul de la ei. Sufletul ei de mamă tânjea după fiinţa aceea diformă şi neajutorată căreia îi dăduse viaţă şi pe care o hrănise la piept. Totul a fost în zadar, deşi a mers şi cu miliţia după el. Găsiseră modalitatea perfectă de a se răzbuna pe ea.

Dumitru şi-a adăugat după plecarea ei încă o patimă firii lui nesuferite. A început să bea. Turna în el ca într-un butoi fără fund şi, pentru că nu mai avea pe cine să-şi verse nervii, o bătea pe mă-sa de o usca. Baba urla, ridica tot satul în picioare, oamenii o mai scăpau din când în când şi o ajutau să fugă din calea lui. A luat apoi la rând vecinii. Din pricini doar de el ştiute, isca scandaluri din orice şi ajunsese spaima întregului colţ de sat. Până la urmă l-a ridicat miliţia şi i-au administrat o bătaie soră cu moartea în beciurile arestului. Două săptămâni i-au trebuit să-şi revină. După două luni de arest şi-a dat seama că, dacă revine acasă şi continuă la fel, s-a zis cu el. S-a internat.

Acum revenea acasă hotărât să-şi ia viaţa de unde a lăsat-o. A găsit bătătura pustie, pe mă-sa mai neagră şi mai ascuţită şi copilul crescut cu capul mai mare decât îl ştia. Copilul nu l-a mai recunoscut. Se temea de el şi se ascundea tăcut în câte un colţ, tremurând tot când îl vedea şi ţipând când Dumitru întindea mâna să-l atingă. Baba s-a bucurat sincer că i s-a întors odorul şi ajutorul. Tare greu îi fusese fără el şi nici un vecin nu mai voia s-o ajute, atât de scârboasă era cu toţi. Mai ales cu Atena, nepoata ei, avea scandaluri zilnice. Gardul grădinii se mai lăsase în timp şi baba, şmecheră, mai rupsese din loc în loc câte o ulucă, să lase loc găinilor să treacă dincolo, în grădina Atenei, ca la ea nu aveau ce să mai găsească pe bătătura uscată iască. Atena, fire aprigă ca şi mătuşă-sa, se enerva şi blestema de câte ori găsea straturile de legume făcute praf de ghearele orătăniilor. Se răzbuna prinzându-le şi sucindu-le gâtul ca să le arunce apoi moarte, peste gard înapoi. Se iscase între ele un război pe care niciuna nu-l voia terminat. O luptă pe viaţă şi pe moarte le alimenta ura celor două femei care uitaseră şi de Dumnezeu şi de legături de sânge şi se înjurau zilnic ca la uşa cortului.

Dumitru considera de datoria lui să ducă mai departe războiul maică-sii. Îi era recunoscător că-l aşteptase şi-l primise cu braţele deschise şi-şi dădea seama că era singura fiinţă de pe pământ care îl iubea cu toate defectele lui şi care îi mângâia orgoliul, indiferent ce-ar fi făcut. Toţi ceilalţi îl priveau cu suspiciune şi neîncredere. Îl distra să-i sperie din când în când făcându-se spre ei şi urmărindu-i cum o luau la goană şi incuiau repede uşile după ei. Râdea şi mergea vesel mai departe, cu capul sus, de parcă tot satul era al lui. Cu vară-sa Atena însă şi cu bărbatul ei era altceva… Toată ura latentă, adormită în timp de medicamentele ce-l îndobitoceau se trezea în el şi se îndrepta numai împotriva lor.

Atena era sursa tuturor necazurilor şi supărărilor lui şi ajunsese să ducă mai departe războiul mă-sii cu ea ca pe o cauză sfântă ce nu avea cum să fie abandonată. Se furişa zilnic şi o urmărea printre uluci când era acasă, colinda câmpurile să vadă pe unde este şi ce face muierea aceea ce-i tulbura nopţile şi gândurile. În mod ciudat începuse oarecum să fie dependent de prezenţa ei. Dacă Atena pleca la oraş cu treburi, Dumitru nu-şi găsea locul. Tânjea şi se învârtea fără rost pe bătătură, se certa cu baba, speria copilul care ieşea din curte şi nu se mai întorcea acasă până se întuneca, de teamă. Doar când o vedea coborând pe uliţă şi întrând în bătătură se potolea şi se îmblânzea. Se ducea atunci şi-i striga măscării peste gard, iar ea nu se lăsa mai prejos şi-l înfrunta la fel, înjurându-l şi blestemându-l.

Oricine altcineva în locul ei, s-ar fi temut de nebunul acela ce trăia atât de aproape de ea. Atena nu se temea de nimic, chiar dacă bărbatul ei, om cu frica lui Dumnezeu o mai trăgea de mânecă şi o ruga să nu-i mai răspundă nebunului. Ea se răcorea şi mai abitir îl provoca atunci pe Dumitru, iar el iubea trufia aceea a ei, ce-i alimenta nebunia şi îl făcea să-şi dorească mai presus de orice s-o vadă înfrântă la picioarele lui.

Va urma

Ieri

Mi-am îngropat tinereţea ieri.
Am plecat de dimineaţă, cu zorile. Drumul a fost lung.
„Tataie, de ce e aşa moale bumbacul?”
„Aşa trebuie să fie tată, să nu se înţepe femeia când îl toarce şi nici omul când îmbracă cămaşa.”
„Da când îl culegi de ce înţeapă?”
„Nu e muncă fără sacrificii, puiul tatei… cineva trebuie să-şi rănească mâinile ca să iasă lucru bun.”
Culegeam bumbacul semănat în grădina de pe malul Jiului. Tataie cu un săcui mare trecut pe după gât. Eu, mai mică decât tufele ce mă înconjurau cu măciuliile lor albe. Tulpinile erau uscate şi aspre, doar măciuliile erau pufoase, calde şi atât de moi la atingere, că-mi venea tot timpul să duc la buze cocoloşul imaculat de vată. Adunam şi eu cu el, în şorţul prefăcut în sac, cusut de mamaie. Nu rezista tataie rugăminţilor mele. Avea şi el în viaţa lui tăcută şi curată, o slăbiciune: fetiţa mică şi bucălată, cu ochi verzi şi părul tuns scurt, în care soarele îşi juca roşu auriu razele. Şi aşa a rămas până a închis ochii, deşi viaţa ne-a despărţit şi nu s-a plâns nimănui niciodată.
„Tare mi-ar plăcea să am şi eu un ceas la mână, tataie. Am văzut eu la magazin un ceas micuţ, aşa frumos!”
„Şi nu-i zici mă-tii să-ţi ia?”
„Ei, lasă, nu au bani… Doar ziceam aşa că am văzut la toate fetele.”
Eram în clasa a şaptea. A tăcut tataie. Doar a clipit o dată, acoperind albastrul ochilor cu pleoapele tivite cu gene albe şi a oftat. Eu am dat uitării doleanţa, mă învăţasem să renunţ. Nimeni nu avea bani pentru mine, el cu atât mai puţin. Nici nu ştia cât are pensie, nu pusese de ani întregi mâna pe banii luni. Şi totuşi…
Un an întreg a pus leu pe leu până a adunat 200 de lei. Când a avut suma întreagă a venit cu carul lui cu boi la poartă, s-a aşezat pe scaun şi i-a deşertat pe toţi pe masă.
„Viorică, tată, ai aici 200 de lei. Acum mai puneţi şi voi 50 şi îmi promiteţi că vă duceţi să-i luaţi ceasul ăla fetei. Tată, da trebuie să-mi promiţi că i-l cumpăraţi, vreau eu să-i fac cadoul ăsta şi am adunat un an întreg bani!”.
Nu ştiu de ce tocmai amintirile astea mi-au revenit în minte după atâta timp. Tataie s-a stins săracul când eu eram prea tânără şi prea nefericită, ancorată în zorii unei căsnicii fără orizont.
*
Am ajuns la destinaţie cu primăvara. Soarele încălzea blând crengi înmugurite şi înviase stupii flămânzi. După 29 de ani, m-am plimbat ieri prin oraşul supliciului meu, fără nici o grijă, fără stres, fără să mă tem că am întârziat acasă, că am cheltuit prea mult, sau am întâlnit în drumul meu persoane nepotrivite, care să-mi declanşeze acasă un nou scandal. Şi mi-a fost chiar bine. Am găsit oraşul neschimbat şi totuşi altul. Fiecare magazin era la locul lui: acolo băcănia, acolo magazinaşul înghesuit de unde cumpăram farfurii din porţelan chinezesc, la mare modă odinioară, farmacia fitosanitară, cafenelele, cabinetul oftalmologului meu de odinioară, magazinul cu mărfuri confiscate ce era veşnic închis era închis şi ieri, magazinul alimentar de unde îmi făceam aprovizionarea, piaţa, stomatologul. Până şi puieţii se vindeau în acelaşi loc. După 7 ani le-am regăsit pe toate aşa cum le-am lăsat. Doar că acum totul strălucea. În soarele blând al primăverii străzile curate, clădirile cu faţade refăcute, parcurile îngrijite şi lipsa mea de griji şi-au dat mâna să-mi facă plimbarea asta minunată. Am descoperit ieri că viaţa poate fi cu adevărat frumoasă, dacă o trăieşti pentru tine, cum vrei tu, nu cum îţi dictează ceilalţi. Pentru o zi am fost o anonimă ce şi-a condus pe ultimul drum tinereţea îngropată într-un orăşel pe malul Dunării.

Am ajuns cu primăvara şi am plecat pe întuneric. Ca viaţa mea trecută. Ieri am murit şi am renăscut. Mi-e primăvară acum.

Primăvara din mers

Bună dimineaţa, dragii mei! V-aţi trezit? Cafeaua e gata? Aţi văzut ce soare e afară? Vă era dor de primăvară? Iată că îşi face apariţia, în sfârşit! Ieri nu v-am uitat, doar am fost sa-mi adun paşii… O să vă povestesc când îmi revin puţin. Până atunci, dacă vreţi ceva inedit, ia uitaţi cum arată primăvara noastră văzută din tren. Faceţi şi voi abstracţie de geamurile murdare, ce să faci… trăim în România. Bine, şi eu sunt o biată amatoare.

Mierla

Primăvara asta cenuşie şi capricioasă a răscolit răni adânci şi m-a făcut să mă suport cu greu până şi eu. A picat în cel mai prost moment posibil şi mi-a lăsat senzaţia că nu o să mai apuc să văd soarele niciodată. Cu toate astea e abia 13 Martie! Căutând prin fotografiile mai vechi am descoperit că anul trecut pe 26 martie a nins ca-n poveşti şi stratul de zăpadă depus mi-a scos vecinii cu lopeţile să-şi cureţe locurile de parcare. Având în vedere că de două zile a răsărit soarele şi la Bucureşti, stăm destul de bine, mă gândesc.

Acum două dimineţi, pe un vânt duşmănos şi rece când plecam la serviciu, în grădina blocului, necăjită şi zgribulită, o mierlă ciripea în şoaptă. M-am oprit, am ascultat-o şi m-am apropiat un pic. Nu a fugit, a ridicat căpşorul şi s-a uitat la mine cu un ochi ca o mărgică de perlă neagră, povestindu-mi la fel de stins tot ce o necăjea în dimineaţa aia. De obicei zorile vin cu trilul ei. Nu o mai auzisem în ultimele două dimineţi şi eram îngrijorată, mă temeam să nu fi păţit ceva. De păţit, a păţit, că prea era necăjită şi zgribulită. O necăjea şi pe ea vântul şi ploaia ce tot gonesc de prea mult timp primăvara şi o ţinea departe de perechea ei şi de cuibul puilor ce vor veni. Mi-a fot teamă să mă apropii prea tare ca nu cumva să îi stric liniştea şoaptelor atât de melodioase. Aş fi luat-o în palme s-o încălzesc şi să-i spun că va fi bine. Că nimeni nu-i va face rău. Dar aş fi avut dreptate? M-aş fi aşezat un pic lângă ea, dar vecina de la parter, gospodină desăvârşită, mă privea deja ca pe o ciudăţenie. Doar sopteam unui păsăroi negru şi zburlit! I-am sărutat în gând cioculeţul viu colorat şi guşa aceea cu triluri minunate, i-am făcut o poză şi am plecat cu inima strânsă. Ieri zbura din nou fericită. Saluta soarele.

Întâmplarea asta mi-a readus în minte o vară veche când o pasăre ce-mi încăpea în pumnul strâns, cu pene strălucitoare în culori de vis, a poposit ciripind sşoptit pe umărul firav al unei feţiţe care preţ de câteva minute nu a îndrăznit nici să respire, ca să nu-şi deranjeze preţioasa comoară de pe umăr. Doar ce pusese înapoi în cuib nişte pui de arici pe care îi hrănise cum se pricepuse mai bine, cu lapte călduţ de capră.  Pasărea şi-a aşezat penele cu ciocul, a ciripit puţin, şi-a pus căpşorul sub aripă şi a tras un pui de somn. S-a trezit brusc, la fel cum a poposit, şi-a întins aripile şi a zburat ciripind mai departe. Am simţit cândva ce înseamnă să fii atins de aripa unui înger. De atunci trăiesc ducând pe umăr atingerea blândă a unei păsări cântătoare, ferindu-mă s-o deranjez prea tare, de teamă să nu mă părăsească şi să rămân cu adevărat singură pe lume.

Să aveţi o zi minunată, dragii mei şi să simţiţi atingerea îngerilor pe umăr! Viaţa va fi mult mai frumoasă, vă asigur!