Arhive lunare: septembrie 2011

Suparare

Nu stiu de ce, in ultimul timp ne certam din orice nimic. Nu-ti  convine nimic din ceea ce spun, nu-mi convine atitudinea ta. Cred ca daca am locui impreuna ar iesi scantei de mai multe ori decat ar fi nevoie.

Si totusi viata mea e pustie fara tine. Fara surasul tau, fara incapatanarea ta, fara mainile tale bune. Nu-mi pot inchipui si nici nu vreau sa-mi inchipui cum ar fi viata daca tu nu ai face parte din ea. M-am obisnuit intr-atat cu noi doi, incat pana si certurile noastre furtunoase imi sunt drage. Cu toate lacrimile si toate vorbele grele. Ieri citeam o poezie de Paunescu care suna asa:

Grija pentru tine ma domina,

de cand te cunosc, teama ca suferi,

emotia ca esti fragila, toata aceasta nenorocita de empatie a mea, pe care

tu ai ajuns s-o consideri fireasca,

sa ti-o insusesti, sa-mi speculezi

exagerarile de limbaj, cand ma enervez

si n-am puterea sa-mi reprim injuraturile pe care nu le meriti, recunosc nu le meriti……

Cam asa e si intre noi. Si sincer, te iubesc cu toate acestea si ma enervez si plang si arunc vorbe grele, pe care nu le-as spune daca nu te-as iubi. Daca nu te-as iubi cu atata patima, incat sa simt ca-mi sare inima din piept si vad negru in fata ochilor de cate ori te departezi nejustificat de mine, de cate ori devii ca un sloi de ghata la -35 de grade, sloi ce creste cu fiecare raza de soare ce ar fi menita sa-l topeasca de fapt. Mi-e teama de gheata din sufletul tau, mi-e teama sa nu ma inghete si pe mine, sa nu ajung si eu un sloi din ce in ce mai mare de gheata, asemeni tie, uneori.

Nu te mai inteleg si tare as vrea sa te inteleg.  Asta ma omoara, incet, incet…

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria jurnal

Tanti

O sa vorbesc in seara asta despre un om drag, pe care l-am pierdut ieri.

O stiu de cand am facut ochi, de cand ma stiu. Inalta, plinuta, apriga. Tanti Marioara stia sa se faca ascultata si placuta in acelasi timp. Era cea mai buna gospodina pe care am cunoscut-o vreodata. Mancarurile ei aveau un gust nemaipomenit, casa ei stralucea de curatenie, toate lucrurile care o impodobeau erau facute de mana ei. Mana care 4 ore pe zi indruma copii la gradinita. A stiu sa fie o doamna, pe langa toate celelalte. Nimeni nu tesea ca Tanti, din mana nimanui nu au iesit vreodata lucruri asa frumoase ca din mana ei. Sanda a avut tot timpul cele mai frumoase rochii si fustite, toate facute de mana ei.

Apriga femeie. Daca ne prindea facand cine stie ce boroboata era vai de fundul nostru. bine, de al meu mai putin, dar Sanda si Marian aveau portie zilnica saracii… Se certau, dadeau vina unul pe celalalt si mancau amandoi bataie. Cand se linisteau dadeau amandoi vina pe mine. Eu eram mica si atat de speriata, ca nu indrazneam nici sa respir.

La pranz ma culca cu dumneaei. Stia ca daca nu o sa ma impinga in patul lor la perete si ea sa stea de straza pe marginea patului, nu voi dormi in veci. Si nu-mi era somn!!! Mie imi placea in camera Sandei, care era racoroasa si intunecata, plina de papusi si de tot felul de minunatii. Sau in camera lui Marian, cu ferestre largi catre strada, luminoasa, numai buna sa te tolanesti pe canapea cu o carte in mana, sau sa numeri bibelourile si paharele din vitrina. Familia mea a fost extrem de saraca. La Tanti, pentru mine, era raiul pe pamant. Si biblioteca….. Of, Doamne ochii mei de copil nu vazusera in viata lor atatea carti cate erau in acea biblioteca. Acum imi dau seama ca erau sub 100 de volume, atunci mi se parea imensa. Si ca nu o sa ajung niciodata sa citesc toate cartile din ea. Nu am ajuns, pentru ca am crescut, drumurile s-au rarit…

Cea mai buna prajitura Tanti o facea, cel mai bun pandispan, cele mai bune sarmale in foi de vita. Prima data cand am mancat sarmalute in foi de vita, a fost cand Sanda a venit acasa cu primul ei pretendent. Terminase facultatea, era proaspat medic stagiar la Barlad , era tanara, frumoasa si indragostita. Baiatul era capitan pe vase de cursa lunga, un baiat inalt si tras prin inel, numai potrivit pentru ea, asa cum mi se parea mie atunci. Tanti s-a pregatit numai cu bunatati, a scos de la naftalina reteta de sarmalute in foi de vita, din satucul ei din Moldova-la noi la olteni se fac doar in foi de varza, sarmale sanatoase, cat pumnul de mari, indesate cu multa carne si impanate cu afumatura. Masa a fost o minunatie. Sanda cred ca nu a fost niciodata mai frumoasa ca atunci. Mireasa nu am vazut-o, asa ca nu pot sa ma pronunt. Din pacate, la nunta ei nu am putut ajunge si voi regreta tot restul vietii asta.

Nu s-a maritat cu acel tanar si frumos baiat. Tanti nu l-a placut. De fapt nu ca nu l-a placut, era prea frumos sa nu fie placut. Nu a fost de acord cu meseria lui, faptulc a era plecat luni intregi pe mare, ca treceau poate si 5-6 luni pana sa se intoarca acasa, au facut-o sa spuna „nu”. Hotarat, asa cum era ea in tot ceea ce facea.  Si Sanda a plans, s-a certat cu ea si nu s-a maritat… Am plans si eu de parere de rau pentru fericirea ei pierduta. Dar ce stiam eu, eram doar un copil.

Ma lua cu ea la gradinita. Tare timida eram pe atunci. Grasa si extrem de fricoasa. Ma ascundeam dupa fustele ei de cate ori incerca sa poarte cineva un dialog cu mine, cand toti copii erau afara la joaca, eu preferam sa stau in clasa, sa ma joc cu jucarioare de cauciuc. Singura. Drept urmare a invatat copiii sa strige dupa mine ” Luci, Luci, da-mi papucii/ca ma strang ghetele/si ma pupa fetele!! In viata mea nu intalnisem ceva mai jignitor! Asa ca ii alergam pe toti cat era ziua de lunga, fara sa prind niciunul. Ma intorceam de fiecare data inciudata in cancelarie, plangand in hohote. Ca sa ma linisteasca se prefacea indignata si ii mustruluia facandu-le cu ochiul. Mare smechera a fost!! M-a urmarit imaginea acelor copii strigand jignitor diupa mine, toata scoala si chiar dupa aceea o mare parte din viata. Pana cand, mamica si eu la randul meu, intr-o vizita  din putinele  pe care le-am facut la Grindeni in perioada casniciei, mi-a spus ca de fapt ea ii invatase sa strige asa dupa mine. Sa mai scape macar pentru cateva minute de copilu speriat si exasperant ce i se incurca totdeauna in fusta. Pana atunci nici macar o data nu mi-am dat seama ca ea voia sa fiu un copil normal, care se joaca, se loveste, isi juleste genunchii, isi murdareste rochita, dar este sanatos si rosu in obraz. Avusesem tot timpul impresia ca ea ar prefera sa stau curata si cuminte intr-un colt.

Abia cand pierzi un om, realizezi cat de dor iti este de el. Tare dor imi e de Tanti. De lectiile ei, de invataturile ei, de firea ei apriga si dreapta. Mi-e dor sa ma intrebe ce fac, sa ma cicaleasca si sa ma dojeneasca atunci cand nu-i place ce fac. Realizez ca fara ea, nu as fi fost astazi decat jumatate din ceea ce sunt.  Tare s-a suparat cand m-am maritat si nu am dat la facultate… Tare nemultumita a fost si nu a pierdut prilejul sa-mi spuna in fata asta. Doamne si cata dreptate avea…

Sarut mana, Tanti!

Somn usor, oriunde ai fi. Dumnezeu sa aiba sufletul matale in paza lui.

2 comentarii

Din categoria trecut, Uncategorized

Septembrie

Se zice că toamna se numără bobocii. Mult timp nu am înţeles sintagma asta. Când eram copil îmi închipuiam un cârd mare de gâşte, înconjurate de boboci pufoşi, aduse din apele Jiului  cu nuieluşa de la spate de un copilaş desculţ. Şi mă întrebam care e rostul acestui numărat, că oricum , în fiecare seară le numără orice gospodar când le aduce acasă. Ajunsesem la concluzia că vorba asta a zis-o cineva care îşi număra gâştele doar o dată pe an. De lene.

Aoleu, cât de mult a trecut de atunci!!!

Între timp mi-am făcut obiceiul să-mi număr „bobocii” anului în fiecare început de toamnă. Cu primele frunze îngălbenite, îmbătrânite şi obosite. Atunci când sunt atât de bătrâne, că nici măcar codiţa, sau seva crenguţei pe care stăteau nu le mai poate susţine, asa că le slobozesc să se odihnească pe pământ. Ceas de bilanţ si de tristeţi. De melancolii, amintiri, regrete. Până şi în anii cei mai fericiţi, toamna a venit la mine cu regrete. Amândoi copiii mei sunt născuţi toamna, în aur de copaci, în foşnet de frunze, în râsul strugurilor copţi. Ar trebui să am doar amintiri frumoase despre anotimpul ăsta. Şi totuşi…

Revăd anul care se apropie de final. Cu tristeţe îl revăd. Nu am reuşit să fac nimic anul acesta. Doar să obosesc muncind fără nici o satisfacţie. Încă nu am casa mea, încă nu a grădina mea, încă nu am afacerea mea, în schimb am un an în plus lăsat în urmă. Aproape că-mi vine să-i strig universului ” De ce nu mă laşi să trăiesc?” Nu ştiu când a trecut anul ăsta. Eu am stat 9 luni din el între 4 pereti, în faţa unui computer, înconjurată de o tonă de hârtie murdară. Am intrat aici dimineaţa, am ieşit seara, pe întuneric. Nu am văzut parcul anul acesta, nu am ascultat apa, foşnetul trestiilor şi al salciei de pe mal este doar amintire îndepărtată. Nu am apucat să stau în grădiniţă, între florile pe care odată, copil fiind, am avut timp să le plantez. Nu am apucat să mă joc cu pui aurii de găină, aproape că nu mai ştiu cum arată. Tălpile mele nu au fost sărutate de valul mării, ochii mei nu s-au bucurat suficient de soare şi de verde şi de sângele macilor între spice grele de grâu. Doamne, cât îmi doresc să mă pot întoarce acasă!!

Pe de altă parte, anul ăsta mi-a adus şi fericirea de a asculta a doua oară „Gaudeamus Igitur” şi să lăcrimez de bucurie lângă băiatul meu, proaspăt absolvent de facultate. Singura mea rază de soare în trecutele 9 luni.  Bucurie umbrită după aceea de imposibilitatea de a găsi un loc de muncă după absolvire. Uite cum până la urmă doar umbrele rămân… Şi cad triste, odată cu frunzele moarte, pe ochii mei. Plouă în sufletul meu ca într-o poezie de Bacovia. Trist, greu, plumburiu….

Scrie un comentariu

Din categoria jurnal