Arhive lunare: octombrie 2012

Singuratatea copiilor

Întâlnesc din ce în ce mai des oameni singuri. Oameni trişti, plimbându-şi singurătatea pe străzi, fără ca cineva să-i bage în seama. Copii murdari obligaţi să înveţe să fure ca să supravieţuiască, sau să cerşească pentru o amărâtă de bucată de pâine. Sunt copii fugiţi de acasă, care cerşesc sau fură de pe unde apucă şi dorm în canale printre ţevi de încalzire, unde au parte de mai mult confort decât le-ar oferi nişte părinţi beţivi şi brutali, care nici nu ar fi trebuit să devină părinţi.

Cândva mă lăsam condusă de sentimente şi le dădeam totdeauna un bănut. E foarte greu să rezişti unui copil care iţi cere ceva, mai ales când acesta e murdar, flămând, înfrigurat. Nu am făcut bine şi nici nu stiu ce ar putea fi făcut pentru acesti copii pe care nimeni nu îi ajută. Poti suna la numărul unic afişat peste tot la vedere. Nu se va deplasa nimeni până în nu ştiu ce staţie de tramvai sau metrou, să adune de pe stradă acei copii nefericiţi. Nimeni nu se va obosi să le ofere căldura unui cămin, să le arate că viaţa poate fi şi frumoasă şi că oamenii pot fii şi buni, iubitori, răbdători. Că există şi cuvinte frumoase şi sentimente nobile, nu numai ură, mizerie, foamen, disperare, aurolac.  În cel mai bun caz, vor trimite poliţia şi-i vor ridica ca pe nişte delicvenţi ca să-i ducă în centre de reeducare în care personalul se poartă cu ei mai rău decât cei care îi exploatează trimiţându-i zilnic la cerşit.

Le dai bani când cerşesc şi aceştia le sunt luaţi imediat de cocalarul care aşteaptă la căldură în maşina lui scumpă să primească răsplata pentru „deşteptăciunea” cu care şi-a organizat „afacerile”. Le dai de mâncare şi de multe ori se tem să bage în gură, ştiind că acel covrig primit în locul banilor, le va aduce o portie zdravănă de bătaie, deoarece nu şi-au făcut norma. Ajung să se lupte între ei sau cu şobolanii pentru un loc căldut de dormit în vreun canal infect, să se îndobitocească, să urască toată lumea asta meschină care nu a ştiut să-i primească în rândurile ei.  Nu le dă nimeni nicio şansă.

La noi politicienii se luptă pe putere, sfere de influenţă, bani, beneficii. Miliardarii vremii se interesează doar cum să facă să mai fure statul cu ceva, ca să-şi sporească averea şi aşa prea mare. Biserica are demult alte interese. În goana pentru recuperarea averilor mânăstirilor, de acumulare de bani şi bogăţii, de ridicare a cât mai multe catedrale şi biserici din ce în ce mai mari şi mai luxoase, nu are cum să vadă drama poporului pe care îl păstoreşte. Legiuitorii se mulţumesc să-şi pună semnatura pe acte normative ce nu pot fi puse în aplicare, din lipsă de fonduri, de infrastructură, de norme de aplicare, de instituţii care să se ocupe cu adevărat de aceste probleme.

Sunt asistenţi sociali pe lângă toate primăriile. Simple funcţii călduţe plătite din bugetul din ce în ce mai sărăcit al statului în care câte o rudă mai îndepărtată a vreunui potentat al vremii mănâncă o pâine bunicică, la adăpost şi căldură, completând rapoarte optimiste din spatele biroului. Munca de teren nu este pentru aceşti oameni. Se mai întâmplă câteodată ca televiziunile să descopere câte un caz revoltător de exploatare a copiilor în familii destrămate în care părinţii consideră că dacă tot au dat naştere acelor amărâţi, trebuie doar să profite de pe urma lor. Atunci asistenţii sociali ridică din umeri , agasaţi de insistenţa reporterilor şi încearcă să-şi ascundă petele în spatele lipsei oricărui sprijin din partea autorităţilor, a educaţiei, a cutumelor sociale, a cine ştie cărui motiv imposibil de ghicit.

Cazurile nu sunt izolate. Sunt însă descoperite greu şi după ce îşi fac audienţă din povestea lor televiziunile pleacă, lucrurile reintră pe făgaşul normal, iar pentru copiii aceia nu se schimbă mare lucru. Eventual schimbă părinţii biologici cu alţi exploatatori.  Nimănui nu-i pasă de copiii străzii. Copii care nu au cerut să se nască dar duc pe umerii lor micuţi toată povara acestei societăţi bolnave şi indiferente.  Suflete singure şi oropsite care plătesc prin viaţa lor chinuită toate păcătele acestei societăţi putrede. Trist este că aceşti copii cresc şi fac la rândul lor copii condamnaţi din naştere la o viaţă mizeră în care sunt inexistenţi pentru societate. Se nasc adulţii unui viitor sumbru ascuns şi ostil, care se va întoarce ca un bumerang asupra societăţii care acum îi ignoră cu obstinaţie.

Reclame

Scrie un comentariu

octombrie 28, 2012 · 7:17 am

Zădărnicie

A venit toamna…Chiar dacă ziua e încă destul de cald pentru aceasta perioadă, se simte în aer, în lumină, în căldura din ce în ce mai slabă a soarelui.

Ieri o muscă păcălită de o rază insistentă de soare care a trezit-o dar nu a reuşit să-i dea suficientă putere să zboare, se chinuia să treacă strada. Era amărâtă şi neputincioasă iar picioarele ei micuţe nu reuşeau s-o sustină şi s-o ajute. Treceau maşini în viteză pe lângă ea şi curenţii creaţi o tăvăleau prin praf la dreapta, la stânga… niciodată înainte. În scurta pauză lăsată după trecerea unei maşini până la apariţia alteia, se scutura de praf şi încerca din nou să se sprijine pe piciorute. Când reuşea cu greu să se redreseze, venea altă maşină şi-o arunca înapoi în praf. S-a chinuit astfel mult timp fără nici un rezultat. Şi totuşi, o putere nevăzută, a protejat-o şi nu a strivit-o roata niciunei maşini. Ce distractie sadică însă pentru  divinitate, s-o salveze veşnic de roţile necruţătoare şi totuşi s-o ţină prizonieră la pământ. Să nu poată zbura…

De câte ori nu suntem şi noi, biete suflete rătăcind prin lume, fără să reuşim să ne ridicăm suficient de repede, astfel încât să ne menţinem echilibrul vertical? Suntem biete insecte fără putere, aruncate în praf, chinuindu-ne să ne ridicăm fără rezultat. De câte ori avem iluzia că am reuşit şi am căpătat puţin avânt să mergem mai departe, vine o altă pală de vânt şi ne doboară ca şi cum nu ne-am ridicat nicicând. Începem să conştientizăm zădărnicia zbaterii  şi ne-am dori doar ca înghetul iernii să ne adoarmă la loc, să nu mai simţim nimic. Ce putere nevăzută ne face să ne zbatem în continuare? Ce scriitor de destine se joacă cu vieţile noastre, lăsându-ne descoperiţi în bătaia vântului, în praful drumului?

Scrie un comentariu

Din categoria jurnal

Gandul de azi

„In viata risipim ani, iar la moarte cersim clipe”.
Nicolae Iorga30

Scrie un comentariu

Din categoria jurnal

Kara

Imagine

A fost dragoste la prima vedere. Din partea mea, din partea ei ceva mai târziu. Atât m-a bătut fiu-meu la cap cu ce face maica-sa, cum e, cât râde de ea că până la urmă, am fost de acord ca în cazul în care o sa faca pui, să luăm şi noi unul. Şi a făcut, mult mai repede decât mă aşteptam. O grămadă de puiuţi grăsani şi orbi, din care Kara noastră era singura neagră. Cine era cel mai răsfăţat căţel încă de pe vremea când simţea doar tâţa plină? Kara, bineînţeles. Pe atunci însă nu o chema Kara, nu avea nici un nume. Era doar un caţel mic şi flămând care încerca să supravieţuiască şi să-şi capete locul ei. De care oricum nu a avut parte prea mult timp, fiind primul catel plecat din cuib.

A ajuns la noi într-o noapte, pe la 2.30. Mică, zgribulită şi aşteptată cu multă dragoste.  Am vrut să-i facem culcuţul ei cald, să nu simtă lipsa mamei. Şi chiar i l-am făcut. Însă nu i-a plăcut. Cum o puneam acolo, începea să plângă şi se târa la fiică-mea în poală. Unde adormea. Ne-am pus în pat, a vrut şi ea în pat. Nu am avut liniste până nu am luat-o să doarmă cu noi. Şi aşa a rămas până în ziua de azi. Doarme în pat, ca un om, cu capul pe pernă, cuminte, sau sub patură, zgribulită.

Mică fiind a ros tot ce se putea roade prin casă, începand cu mâinile noastre. Ne trăgea de păr, de haine, ne lua de picioare şi când a mai crescut ne-a ros toată încălţămintea. Încă mai roade, dacă avem neruşinarea să o lăsăm singură acasă.

Are energie cât 5 cătei la un loc. E mare acum şi ar alerga ore în şir fără încetare. S-ar juca întruna şi dacă nu avem timp de ea e tare necăjită. Se plimbă cu mingea în gură după mine prin casă, mă latră, mă mârâie, se alintă, mă roade de mâini sau se urcă pur si simplu în braţe cu totul, cât e de mare.  Nu mai are loc, normal, dar se străduieşte. E musculoasă, cu alura atletică şi sare ca o căprioară de câte ori se joacă sau vrea să se alinte. Nu stie ce inseamna rautate, ea nu a primit decat dragoste toata viaţa.    Are o figură expresivă, cu ochi vii, frumoşi. Are urechi fine, ca nişte petale de trandafir, pe care le ţine de obicei normal, îndreptate în jos pe lângă căpsor. Sunt însă extrem de vorbăreţe petalele astea de trandafir. Când era micuţă le purta veşnic întoarse pe dos. I le întorceam la loc, scutura capul şi le aşează din nou după dispozitie. Intr-un fel stau urechile cand e atenta, in alt fel cand se joacă, sau când e pusaă pe şotii.  Şi acum le poartă de multe ori aşa când vrea să atragă atenţia. Le întoarce pe amândouă, sau numai pe una. Când e atentă le indreaptă pe frunte, şi priveşte  zâmbind. Are un mod de a scoate doar puţin limba când stă lângă tine, de a privi cu atentie cand ii vorbesti, cu capul plecat cand intr-o parte cand in cealalta, de a pune boticul in poala mea si de a privi rugator sa-i dau sa manance si ea din ce mananc eu. De cand o am nu am pus niciodata ceva in gura fara sa impart si cu ea. E atat de pofticioasa si de dulce, ca pur si simplu nu rezist farmecului ei. Si nu are decat un an. Nu stiu ce inseamna asta in ani cainesti, stiu insa ca va fi cea mai iubita si mai rasfatata  atata timp cat voi trai. Pentru ca merita.

Scrie un comentariu

Din categoria jurnal

Cum e si lumea …

Cum e şi lumea asta… Îţi place un om, te îndrăgosteşti, îi pui sufletul în palmă şi ajunge să lovească cu el de pereţi. Ştii cum este mentalitatea de slugă? Îţi spun eu, că eu o am, potrivit omului drag. Înseamnă să recunoşti meritele celorlalţi şi defectele tale. Cel cu mentalitate de slugă se uită totdeauna pe el, pentru binele celorlalţi. Nu, nu asta este întelesul pe care îl au vorbele pe care le-am primit eu.

E dureros să stai ani întregi lângă un om a cărui putere de întelegere nu cuprinde şi felul tău de a fi. Oamenii sunt egoişti şi orgolioşi. Cei care nu deţin aceste calităţi sunt puţini şi sunt stigmatizaţi în primul rând de cei care au privilegiul să îi cunoască la un moment dat. E foarte greu să apreciezi un caracter pe care tu nu l-ai avut şi nu o sa-l ai niciodată. Poţi aprecia pe cei care îţi seamănă, sau sunt mai răi şi mai egoişti ca tine. Oamenii îi admiră pe cei care ştiu să-şi urmărească propriul interes. Îi admiră pe cei ce acumulează averi şi dacă pentru asta calcă pe cadavre ce mai contează? Îi apreciază pe cei care se gândesc doar la ei, fără să ştie că pe lume sunt sute de mii de oameni care suferă mult mai mult decât ei, şi cărora oricând le-ar face rău fără să regrete. Îi admiră pe cei care se cred atoateştiutori, şi au o spoială de instruire, doar pentru că ştiu să vorbească şi să mintă frumos. Un mincinos nu va aprecia niciodată adevărul. Va avea impresia că toţi ceilalţi mint, că asta este firea tuturor, dacă el este croit aşa. Aşa cum toţi hoţii se tem de hoţi, şi mincinoşii se tem de minciuni. Le e groază să nu cumva să fie minţiţi tocmai ei, cei care sunt maeştri în arta minciunii.

Sunt oameni care mint cum respiră şi nici măcar nu se mai obosesc să ţină minte pentru data viitoare ce au minţit azi. Vor spune cu nonşalanţă altă minciună cu titlu de adevăr. Şi se supără dacă le dibuieşti minciuna. Se supără şi când încerci să fii corect şi să spui adevărul totdeauna, aşa cum ai promis. Pentru că de cele mai multe ori adevărul doare. E crud, loveste dur, e urât. Nu merită atenţie. Oamenii nu îl vor. Vor să fie minţiţi, deşi te asigură că dacă îi minţi se supără. Să nu-i asculţi. Adevărul îi supără, nu minciuna. Fac orice ca să-l afle, ca apoi să te impingă afară şi să închidă uşa în urma ta, sub pretextul că ai avut nesimţirea să le ascunzi adevărul până în momentul acela. Şi ăsta e pretext fals. Revolta lor porneşte de fapt din imposibilitatea de a percepe şi a accepta realitatea. Preferă să trăiască în minciună, e mult mai dulce şi mai pufoasă şi nu sunt în stare niciodată să fie corecţi. Corectitudinea altora îi deranjează, le repugnă. Mai degrabă acceptă un ţigan needucat, bădăran şi fără maniere, decât să asculte un om bun spunând adevărul. Pentru ca oamenii buni nu trebuie să existe. Oamenii buni trebuie să fie doar în imaginaţia lor, aşa, nişte titani care trăiesc doar în legende şi către care doar ei, egoştii şi înguştii tind. Vor lovi totdeauna în cei care nu sunt ca ei. Vor lovi totdeauna în cei pe care nu reuşesc să-i înţeleagă cu mintea lor limitată. Nu poţi fi bun şi corect? Nu tu esti cu probleme! Nuuuuu… Nu există oameni buni şi corecţi, e o utopie, sigur cei care îţi ies în cale la o răscruce în viaţă pozează, se prefac, sunt de fapt de zece ori mai răi ca tine şi nu te merită.

Să nu încerci  să empatizezi cu ceilalţi. Asta nu îţi va aduce decât suferinţă şi durere. Durerea lor şi durerea provocată de ei, din egoism şi lipsă de înţelegere. Nimeni nu te va răni mai tare ca cel pe care îl sprijini şi în care ai încredere. Dacă peste toate ingredientele mai adaugi şi inima ta, eşti pierdut. Atunci ar trebui să existe un mijloc de pădure în care să te afunzi să scapi de toată lumea ce te înconjoară. Şi nici acolo măcar nu mai poţi trăi liniştit, până şi acolo te urmăresc gândurile şi răutatea semenilor. Pentru că unii nu se opresc niciodată. Te vor lovi până te vor îngropa şi nici atunci nu vor avea satisfacţia deplină pentru că nu te-au văzut totuşi ajuns direct în iad. Nu contează că ai trăit în iad alături de ei, aici, pe pământ. Cu cât faci mai mult bine, cu atât eşti lovit mai tare. Cu cât iubeşti mai mult, cu atât te va jigni mai rău. Pentru că îşi permite, pentru că îi permiţi, pentru că tu însuţi te vei judeca aspru, firea ta e astfel croită să nu-i judeci pe ceilalţi cu o măsură mai mare ca pe tine, dincontră. Să nu faci niciodată prostia să fii aşa, deoarece vei fi etichetat cu o mentalitate de slugă, dat afară şi va fi închisă uşa în urma ta. Te poţi consola doar cu gândul câ l-ai lăsat fericit pe călăul căruia i-ai dăruit tot de ai avut mai de preţ în viaţă şi în mâinile căruia ţi-ai pus soarta. Slabă consolare, când în suflet e crivăt şi frigul îţi pătrunde până în cele mai mici celule în trup, în creier. Nu mai găseşti nici un adăpost, nu mai ai încredere să baţi la nici o uşa, de teamă să nu cumva să păţeşti la fel. Şi ajungi să sfârşeşti la un colţ de stradă, într-o firidă îngheţată şi întunecoasă fără să te ştie nimeni, fără să te plângă nimeni. Tu, al nimănui, cu sufletul împărţit tuturor.

Scrie un comentariu

Din categoria jurnal

Buna dimineata,…

Buna dimineata, blogule. Nu te-am uitat, sa nu te superi, doar primesc lovitura dupa lovitura si nu pot inca sa-mi revin. Am trecut dimineata pe extraveral, poate ma linistesc si pot capata putere sa merg mai departe si sa-ti povestesc tie. Pana atunci, sa stii ca nu te-am uitat din nou pentru un an.

Scrie un comentariu

Din categoria jurnal

Nu vedeti? Regele e gol!

Inchipuieşte-ţi că mergi pe stradă complet gol. Prin mijloace de transport în comun, printre călători…. În puţinul timp pe care l-am dormit azinoapte, am străbătut oraşul goală. Fără nimic pe mine, încercând să-mi acopăr goliciunea doar cu o faţă de pernă albastră, prea mică pentru a mă cuprinde. Mi-era atât de ruşine şi aş fi vrut săa pot deveni invizibilă. Nu mă puteam gândi la nimic, decât la goliciunea mea de care eram atât de conştientă. M-am ghemuit pe un scaun într-un autobuz plin cu oameni. Erau doar două trei femei bătrâne, în rest numai bărbaţi. Bătrânele mă bârfeau şi erau revoltate. „Uite dragă şi la asta ce neruşinată, e chiar goală sub faţa aia de pernă! Cum să pleci aşa de acasă?” Mă strângeam câat puteam de mult, m-aş fi lipit de scaun, dacă aş fi putut. Şi eram fericită că, în afara babelor bârfitoare nimeni nu mă vedea. Se uitau prin mine, ca şi cum nu aş fi existat acolo şi priveau la babe ca la a noua minune a lumii.

La capăt de linie a trebuit să cobor. E cumplit să mergi ziua în amiaza mare, gol pe stradă. Aglomeraţie, femei cu copii, oameni ocupaţi şi normal, cu hainele pe ei. Numai eu, scânteind în soare, goală, cu perna mea prea mică trasă de toate colţurile în încercarea disperată de a acoperi măcar tot mijlocul. Mergeam către nicăieri, pe o stradă plină cu soare, grăbită, dorindu-mi să mă ascund oriunde, numai să nu mă ştiu văzută. Nimeni nu ma judeca şi cred că foarte puţiti erau cei care mă vedeau. Aceştia mă priveau însă întrebător, sau mustrător, fără să spună nimic şi treceau mai departe liniştiţi, spre treburi cotidiene, ca şi cum ar fi văzut prea multe la viata lor ca să-i mai mire ceva. Asa că am început să prind curaj. Am ridicat capul şi am mărit pasul, păşind mândră către destinaţia mea necunoscută. „Ce-mi pasă?”- spunea privirea mea. Oricum nimeni nu-mi putea vedea goliciunea, puteam pretinde că sunt îmbrăcată cu cele mai lungi şi alese haine. Şi poate că aşa şi eram văzută.

Fiecare ne purtăm goliciunea în public, fără ca nimeni să ne bage în seamă. Toţi ceilalţi sunt preocupaţi doar de grijile lor mărunte şi nu au timp să vadă sufletele goale ce se amestecă printre ei. Oameni răi vor să le pună la zid, arătând cu degetul, ca şi cum goliciunea aceea luminată de îngeri ar fi ceva cu ce trebuie neapărat stârpit. Cine nu are sufletul gol şi curat, nu poate vedea în sufletele celorlalţi decât noroiul în care se scaldă propria fiintă.Rareori alt suflet asemeni ţie te priveşte întrebător, compătimindu-te pentru că ştie din proprie experienţă cât de dureroase sunt piroanele răstignirii publice.

 

Scrie un comentariu

Din categoria jurnal

Protejat:

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza te rog să introduci parola mai jos:

Introdu parola pentru a vizualiza comentariile.

Din categoria jurnal

Protejat: Stii cum e cand…

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza te rog să introduci parola mai jos:

Introdu parola pentru a vizualiza comentariile.

octombrie 5, 2012 · 1:31 pm

Vise

Câti oameni s-or trezi ca mine, mai obosiţi decât s-au culcat? De ce oare trebuie să duc o viaţă obositoare ziua şi intensă noaptea în somn?. Adorm şi visul mă poartă în lumi fantastice, cu oameni demult plecati în alta lume, în locuri necunoscute, cu primejdii nebănuite. Visez des scări. Mai mari, mai mici, dar toate primejdioase. Intâmplări care nu s-ar petrece niciodată in realitate. Oameni, animale, gheaţă, ninsoare şi ape tulburi. Şi visez în culori. Ceea ce trebuie să recunostem că este imposibil de vreme ce toţi specialiştii afirmă sus şi tare că oamenii visează alb negru.

Eu visez o lume colorată, chiar dacă uneori e înspăimântătoare.

Azinoapte am visat că trebuia să plec de acasă, şi-mi pregăteam copiii pentru absenţa mea. Ca la un moment dat să realizez că nu pot pleca, pentru că urma să cunun şi trebuia să-mi vină finii cu alai. Făcusem nişte prăjituri pe care fiu-meu în dorinţa de a-mi face un bine, dându-mi şi mie pe drum le-a facut praf, în fine, recunosc, eram mai mult nepregătită decât pregătită pentru evenimentul ăsta. Şi peste toate, ca să fie tacâmul complet, apare în vis soacrî-mea, dând ordine şi Jiul care se gândise să intre puţin în casa mea, tulbure şi plin de gunoaie. Nu a ajuns decât pe scară putin, suficient însă cât să depună o mâzgă verde alunecoasă, care te dădea cu picioarele în sus, imediat ce încercai să pui piciorul pe treapta respectivă. Apa era plină de vegetatie, de frunze moarte si mă chinuiam din răsputeri măcar s-o curăţ, dacă tot o am la scară. Mi se părea de bun simţ să nu primesc musafirii cu apa de la intrare murdară. Musafirii au venit prea repede, mulţi, gălăgioşi şi plini de chef, dornici să intre peste tot. Nu prea ştiu ce-am făcut cu ei… doar că la un moment dat m-am întors şi oamenii încinseseră un chef cu mese puse, mâncare din belsug, pui prăjiti şi tot felul de bunătăţi. De unde le luaseră era un mister pentru mine, care nu lăsasem acasă decât nişte prăjituri amărâte. Erau veseli, se distrau şi mi s-a facut şi mie o foame ciudată, în care erau amestecate teama de a mânca din carne (constientă fiind că asta în vis e de rău) şi pofta inerentă produsă de imaginea şi mirosul apetisante. Între toate astea, eram ţi la birou şi suna telefonul. Am răspuns şi Marius întreaba oficial dacă sunt eu, după care îmi dă să vorbesc cu nevastă-sa. Ce rahat mai e si asta? M-am trezit nelamurită, nu ştiu dacă am mâncat sau nu, dacă m-am distrat sau nu, dacă am mai cununat sau nu. Nu ştiu nici măcar în ce casă pe malul Jiului eram pentru că, oricât de aproape aş fi locuit cândva de Jiu, niciodată nu mi-a batut în poartă.

Zi şi tu dacă după o asemenea noapte mai poţi spune că te-ai odihnit şi esti apt să începi o zi de muncă de la capăt? Ei, uite că eu trebuie să fiu aptă azi, mă aşteaptă încă un teanc imens de hârtii pe birou pe care trebuie să le lucrez până deseară. Ar trebui să termin azi, dar eu ştiu…. greu de crezut că o să reuşesc.

Şi colac peste pupăză, azi 5 octombrie, Kara mea împlineşte 1 an. Ceea ce înseamnă în ani câineşti, cam vârsta adolescenţei. Ţi-am povestit de Kara? Nu? O s-o fac azi, ca tot e ziua ei.Imagine

Scrie un comentariu

Din categoria jurnal

Fericiţi cei săraci cu duhul

Ştiţi cât de obositoare pot fi unele zile în care ai extrem de mult de lucru şi nu ai spor deloc? Te trezeşti dimineaţa cu gândul că azi ar trebui să termini ceva. Ajungi la birou, te aşezi pe scaun în fata unui teanc imens de hârtii care aşteaptă să-ţi treacă prin mână şi mintea nu te ajută deloc. Vrei să munceşti, să termini, ai linişte, eşti singur şi totuşi, nu reuseşti să te concentrezi. Gândul nu te ajută.

Stranie pasăre gândul ăsta, nu-i poţi pune gratii, se strecoară ca un abur usor peste orice oprelişte. Şi zboară acolo unde vrea el, nu unde îl obligi tu să stea.

Al meu gând e un trădător înnăscut. Zboară zilnic departe, alături de un om drag, străbate sate şi păduri şi s-ar tot duce, dacă din când în când nu aş reuşi să-l trag înapoi.

Ce ciudaţi suntem şi noi oamenii… ne legăm de alţi oameni, de locuri, de întâmplări, de clipe fericite şi ne întoarcem ne poartă totdeauna acolo unde ne-a fost bine.

Drept urmare, de câte ori am câte o zi grea, gândul meu evadează şi mă trezesc de abia când el e la zeci de km depărtare, aşezat frumos pe scaunul din dreapta şoferului, la căldură, cu mâna în părul omului drag. Pe margine zboară oameni, case, copaci şi el rămâne singur cu dragostea lui pierdută.

Na, în loc să mă lase să mă concentrez la lucru, m-a purtat toată ziua pe aripile-i largi, prin locuri ce mi-au rămas în suflet. Am râs, am plâns, am privit ploaia sau razele scânteietoare ale soarelui, am adunat brebenei, am zburat cu păsările, am ascultat liniştea. Am visat. Toată ziua am tras chiului şi hârtiile s-au răzbunat.

A trebuit să mă întorc şi a doua oară asupra unui text, şi a treia oară… am terminat cu greu într-un final, dar am rămas epuizată, ca după o zi întreagă la câmp. Nu mai am energie nici să povestesc.

Ştiţi cât de greu e să vezi oameni fericiţi în jurul tău, când sufletul tău e mici fărâme împrăştiate pe jos? Ştii cum e să trebuiască să asculţi şi să vezi fericirea lor, să zâmbeşti şi să îi feliciţi, când nu ai nevoie decât de tine şi de multă linişte?

Sunt zile în care mi-ar plăcea să trăiesc în mijlocul pădurii. Eu, un pârâu zglobiu, copacii şi vântul. Oricum gândul m-ar duce pe aripi aiurea. Trupul mi s-ar odihni întins pe iarbă, ochii mi s-ar încărca cu cerul, mintea mi s-ar odihni visând la clipe fericite.

Uneori mi-ar plăcea să ascult cum creşte iarba. Să stau întinsă şi să o las să crească pe mine, până mă acoperă cu verdele-i crud şi cu mirosu-i îmbătător, să-i simt adierea în bătaia vântului. Să nu mai simt nimic altceva, pământul să-mi acopere toate rănile care sângerează acum.

Cu adevărat fericiţi cei săraci cu duhul. Ei nu cunosc tristeţe, nu pot fi răniţi, ştiu să se bucure din orice. Mintea lor e limpede ca apa de izvor, ochii o reflectă şi nici că le trebuie mai mult decat au. Poate că ar trebui să tindem toti către starea aceea de linişte pe care ţi-o garantează o minte linistită. Dar cum pot linişti mintea care niciodată nu mi-a adormit? Imagine

4 comentarii

Din categoria jurnal

Povară

Am recitit posturile vechi şi am realizat de ce, pentru un timp te-am părăsit, blogule. Am adunat în tine doar durere. Atât de multă durere cât nu mai puteam suporta. Mi-am dorit s-o las în urmă şi să pot merge mai departe cu fericire. Să nu o mai simt, să ţi-o las pe toată ţie.

Din păcate pentru mine doar m-am amăgit, aşa cum mă tot amăgesc de o viaţă. De fapt viaţa mea este toată durere. Durere peste durere, aşezată acolo cu temeinicie de-a lungul timpului, adunată de peste tot, a mea, a altora, a tuturor. Nu pot trăi fără ea, cu ea mi-e greu, aşa că o să îţi mai dau ţie din când în când câte o porţie sănătoasă. Să mă pot descărca pentru a reuşi să adun în continuare.

Sper să mă suporţi tu, tăcut şi să mă ajuţi să pot merge mai departe. Altfel nu o să reuşesc. Sunt foarte mulţi ani de când nu mai pot trăi în cotidian, cu griji mărunte, cu probleme insignifiante, ca orice om normal. Eu trăiesc anormal, acumulând gânduri, probleme care uneori nu-mi aparţin, frustrări pe care alţii nu le primesc, adâncă, întunecată, încrâncenată.

Resimt durerea lumii şi trăiesc cu regretul că nu o pot schimba în fericire. Aş vrea să fiu un înger. Să-mi crească aripi care să mă ducă în faţa Mântuitorului şi în genunchi să mă pot ruga să ridice povara de pe umerii mei, să nu mai văd doar suferinţă, urât şi nedreptate în jurul meu.

Suportă-mă astfel blogule şi du mai departe toate gândurile ce ţi le încredinţez. Atunci când nu voi mai putea gândi, să-mi aduci aminte că am existat, am trăit şi am încercat să iau asupra mea tot chinul lumii. Să-mi aduci aminte când voi uita, că nu am trăit chiar degeaba.

Scrie un comentariu

Din categoria jurnal

Razboi

Omenirii i s-a urat cu binele. Prea multi ani de pace, prea multe conflicte inabusite in fasa, prea multi oameni pe pamant. Viata e din ce in ce mai grea si cate un regizoras cu aspiratii de marire, tot speculeaza ideea apocalipsei. De ce nu am face pana la urma Ca apocalipsa sa devina realitate? Tensiunile astea adunate atata amar de vreme, trebuiesc descarcate, trebuie sa curga sange, sa ne potolim setea si cruzimea innascute, Alah nu mai are rabdare, vrea morti, multi morti, nu conteaza daca au sau nu vreo vina. Uite asa, dupa niste ani in care profetul si-a trimis mesagerii sa doboare turnurile gemene si sa omoare sute de oameni nevinovati, mai ieri moare un ambasador SUA, intr-un atentat idiot, pentru vina de a fi reprezentantul tarii sale atat de urata de profet. Azi, Siria ataca una din surorile de credinta, Turcia. La doi pasi de noi, razboiul e iminent, cu mortii si distrugerile lui. Mi-e groaza sa ma gandesc la viitor. Nu vreau sa traiesc astfel de vremuri, in care copiii mor in locuintele proprii doar pentru ca niste nebuni au primit ordin „divin” sa arunce bombe la intamplare.

Ceva mai la est, China isi disputa cu Japonia niste insule mult prea bogate ca sa nu fie mar de discordie. Legendara si ura dintre aceste doua tari, legendara si cruzimea acestor doua popoare. Pretutindeni izbucnesc flacari distrugatoare. La umbra unei crize fabricate si scapate de sub control, omenirea nu mai are rabdare. Incepe autodistrugerea.

Scrie un comentariu

Din categoria jurnal

Revenire

Bine te-am regasit, blogule. Acum in prag de toamna, dupa ce te-am lasat deja de-un an. Am vrut sa cred ca nu mai am nevoie de tine, ca pot sa-mi duc viata agitata mai departe, asa, fara sa-mi pun semn gandurilor. Pana cand, in weekendul trecut, am uitat de ziua baiatului meu. E ciudat cat de repede se poate pierde mintea omeneasca. A mea rataceste pe carari intortocheate, intre serviciu si suparari cotidiene (inca) si m-am trezit brusc abia cand am realizat ca incep s-o pierd. Asa ca revin spasita la tineImagine, cu gandurile si framantarile mele si mai ales cu amintirile ce vor trebui candva sa-mi fie scut in calea uitarii. Daca s-o mai putea crea un scut.

O sa incerc sa ma tin de cuvant si sa nu las sa treaca ani pana sa-mi aduc aminte de tine si pana sa-ti povestesc ceva. Am nevoie sa-ti spun de mine, nu am cui altcuiva. Te rog sa ma primesti inapoi, jur ca voi fi o fata cuminte.

Scrie un comentariu

Din categoria jurnal