Fericiţi cei săraci cu duhul

Ştiţi cât de obositoare pot fi unele zile în care ai extrem de mult de lucru şi nu ai spor deloc? Te trezeşti dimineaţa cu gândul că azi ar trebui să termini ceva. Ajungi la birou, te aşezi pe scaun în fata unui teanc imens de hârtii care aşteaptă să-ţi treacă prin mână şi mintea nu te ajută deloc. Vrei să munceşti, să termini, ai linişte, eşti singur şi totuşi, nu reuseşti să te concentrezi. Gândul nu te ajută.

Stranie pasăre gândul ăsta, nu-i poţi pune gratii, se strecoară ca un abur usor peste orice oprelişte. Şi zboară acolo unde vrea el, nu unde îl obligi tu să stea.

Al meu gând e un trădător înnăscut. Zboară zilnic departe, alături de un om drag, străbate sate şi păduri şi s-ar tot duce, dacă din când în când nu aş reuşi să-l trag înapoi.

Ce ciudaţi suntem şi noi oamenii… ne legăm de alţi oameni, de locuri, de întâmplări, de clipe fericite şi ne întoarcem ne poartă totdeauna acolo unde ne-a fost bine.

Drept urmare, de câte ori am câte o zi grea, gândul meu evadează şi mă trezesc de abia când el e la zeci de km depărtare, aşezat frumos pe scaunul din dreapta şoferului, la căldură, cu mâna în părul omului drag. Pe margine zboară oameni, case, copaci şi el rămâne singur cu dragostea lui pierdută.

Na, în loc să mă lase să mă concentrez la lucru, m-a purtat toată ziua pe aripile-i largi, prin locuri ce mi-au rămas în suflet. Am râs, am plâns, am privit ploaia sau razele scânteietoare ale soarelui, am adunat brebenei, am zburat cu păsările, am ascultat liniştea. Am visat. Toată ziua am tras chiului şi hârtiile s-au răzbunat.

A trebuit să mă întorc şi a doua oară asupra unui text, şi a treia oară… am terminat cu greu într-un final, dar am rămas epuizată, ca după o zi întreagă la câmp. Nu mai am energie nici să povestesc.

Ştiţi cât de greu e să vezi oameni fericiţi în jurul tău, când sufletul tău e mici fărâme împrăştiate pe jos? Ştii cum e să trebuiască să asculţi şi să vezi fericirea lor, să zâmbeşti şi să îi feliciţi, când nu ai nevoie decât de tine şi de multă linişte?

Sunt zile în care mi-ar plăcea să trăiesc în mijlocul pădurii. Eu, un pârâu zglobiu, copacii şi vântul. Oricum gândul m-ar duce pe aripi aiurea. Trupul mi s-ar odihni întins pe iarbă, ochii mi s-ar încărca cu cerul, mintea mi s-ar odihni visând la clipe fericite.

Uneori mi-ar plăcea să ascult cum creşte iarba. Să stau întinsă şi să o las să crească pe mine, până mă acoperă cu verdele-i crud şi cu mirosu-i îmbătător, să-i simt adierea în bătaia vântului. Să nu mai simt nimic altceva, pământul să-mi acopere toate rănile care sângerează acum.

Cu adevărat fericiţi cei săraci cu duhul. Ei nu cunosc tristeţe, nu pot fi răniţi, ştiu să se bucure din orice. Mintea lor e limpede ca apa de izvor, ochii o reflectă şi nici că le trebuie mai mult decat au. Poate că ar trebui să tindem toti către starea aceea de linişte pe care ţi-o garantează o minte linistită. Dar cum pot linişti mintea care niciodată nu mi-a adormit? Imagine

Anunțuri

4 comentarii

Din categoria jurnal

4 răspunsuri la „Fericiţi cei săraci cu duhul

  1. Imagineaza-ti ca esti racita. Nu e o gluma !

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s