Kara

Imagine

A fost dragoste la prima vedere. Din partea mea, din partea ei ceva mai târziu. Atât m-a bătut fiu-meu la cap cu ce face maica-sa, cum e, cât râde de ea că până la urmă, am fost de acord ca în cazul în care o sa faca pui, să luăm şi noi unul. Şi a făcut, mult mai repede decât mă aşteptam. O grămadă de puiuţi grăsani şi orbi, din care Kara noastră era singura neagră. Cine era cel mai răsfăţat căţel încă de pe vremea când simţea doar tâţa plină? Kara, bineînţeles. Pe atunci însă nu o chema Kara, nu avea nici un nume. Era doar un caţel mic şi flămând care încerca să supravieţuiască şi să-şi capete locul ei. De care oricum nu a avut parte prea mult timp, fiind primul catel plecat din cuib.

A ajuns la noi într-o noapte, pe la 2.30. Mică, zgribulită şi aşteptată cu multă dragoste.  Am vrut să-i facem culcuţul ei cald, să nu simtă lipsa mamei. Şi chiar i l-am făcut. Însă nu i-a plăcut. Cum o puneam acolo, începea să plângă şi se târa la fiică-mea în poală. Unde adormea. Ne-am pus în pat, a vrut şi ea în pat. Nu am avut liniste până nu am luat-o să doarmă cu noi. Şi aşa a rămas până în ziua de azi. Doarme în pat, ca un om, cu capul pe pernă, cuminte, sau sub patură, zgribulită.

Mică fiind a ros tot ce se putea roade prin casă, începand cu mâinile noastre. Ne trăgea de păr, de haine, ne lua de picioare şi când a mai crescut ne-a ros toată încălţămintea. Încă mai roade, dacă avem neruşinarea să o lăsăm singură acasă.

Are energie cât 5 cătei la un loc. E mare acum şi ar alerga ore în şir fără încetare. S-ar juca întruna şi dacă nu avem timp de ea e tare necăjită. Se plimbă cu mingea în gură după mine prin casă, mă latră, mă mârâie, se alintă, mă roade de mâini sau se urcă pur si simplu în braţe cu totul, cât e de mare.  Nu mai are loc, normal, dar se străduieşte. E musculoasă, cu alura atletică şi sare ca o căprioară de câte ori se joacă sau vrea să se alinte. Nu stie ce inseamna rautate, ea nu a primit decat dragoste toata viaţa.    Are o figură expresivă, cu ochi vii, frumoşi. Are urechi fine, ca nişte petale de trandafir, pe care le ţine de obicei normal, îndreptate în jos pe lângă căpsor. Sunt însă extrem de vorbăreţe petalele astea de trandafir. Când era micuţă le purta veşnic întoarse pe dos. I le întorceam la loc, scutura capul şi le aşează din nou după dispozitie. Intr-un fel stau urechile cand e atenta, in alt fel cand se joacă, sau când e pusaă pe şotii.  Şi acum le poartă de multe ori aşa când vrea să atragă atenţia. Le întoarce pe amândouă, sau numai pe una. Când e atentă le indreaptă pe frunte, şi priveşte  zâmbind. Are un mod de a scoate doar puţin limba când stă lângă tine, de a privi cu atentie cand ii vorbesti, cu capul plecat cand intr-o parte cand in cealalta, de a pune boticul in poala mea si de a privi rugator sa-i dau sa manance si ea din ce mananc eu. De cand o am nu am pus niciodata ceva in gura fara sa impart si cu ea. E atat de pofticioasa si de dulce, ca pur si simplu nu rezist farmecului ei. Si nu are decat un an. Nu stiu ce inseamna asta in ani cainesti, stiu insa ca va fi cea mai iubita si mai rasfatata  atata timp cat voi trai. Pentru ca merita.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria jurnal

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s