Arhive lunare: decembrie 2012

Sarbatori acasa

Pentru cei dusi

Pentru cei dusi

Sarbatorile la noi sunt magice. Dincolo de semnificatia religioasa pe care o stie toata lumea, oltenii mei stabilesc in aceste zile o comuniune cu cei dragi plecati in lumea fara de dor. Craciunul si Pastele sunt sarbatori care pentru neamul meu reprezinta un prilej de duioase aduceri aminte. Taranul meu nu se pune la masa in zi de sarbatoare pana nu imparte o bucatura pentru cei morti. Ei au intaietate, ei sunt primii pomeniti, fiecaruia i se aprinde o lumina de ceara si pentru fiecare exista o bucata de paine, de friptura, o sarma, o prajitura sau o bucata de cozonac… Ca de, omul trebuie sa se ingrijeasca de cele sfinte intai si cine e mai aproape de ele decat cei plecati din asta lume? Poate si din cauza asta sarbatorile mele au ceva mistic in ele. Pastrez inca din copilarie izul dulce al fumului de tamaie si lumanari arse amestecate cu mancare si bautura buna, cu hainele bune, cu vizite la rude si multe prajituri.

In prima zi de Craciun se imparte tuturor mortilor. Gospodina se trezeste devreme, face focul, pune oalele pe plita, deretica repede si aseaza masa de sarbatoare.Iimparte egal la toti cei dusi, fara discriminare. Si incep sa apara vecinii, sau daca e femeie harnica e prima care merge cu pomana la vecini. Pe cand eram copil era o adevarata mandrie daca ajungeam cu pomana la cunostintele noastre si ei nu erau gata cu masa lor pentru morti. Pana la pranz acest dute-vino cu bautura si bucate pentru morti ocupa tot timpul. Oamenii mai stau la o gura de tuica fiarta, copiii se mai harjonesc un pic, se mai povesteste cate ceva din viata unuia sau altuia din batranii familiei. Abia dupa aceea familia se aseaza la masa cu inima impacata si sentimentul ca acum pot sa se infrupte si ei din bucatele pregatite de sarbatoare. E poate cea mai linistita masa de peste an. Nimeni nu se mai grabeste, masa e plina cu de toate, se povestesc fel de fel de intamplari, e magic.

A doua zi de Craciun e din nou prilej de bucurie. Pretutindeni rasuna voci vesele si se fac pregatiri de primit musafiri. E ziua in care finii merg cu plocon la nasi. Cei care au fini de primit in ziua aceasta merg la nasii lor a treia zi de Craciun- de Sf. Stefan. Este o intreaga randuiala respectata de veacuri. Finii vin cu cosul plin de bucate. Cu pulpa de porc, carnatul cel mai mare, pasare vie, azma calda, cozonac, zahar, ulei, damigeana cu vin. Nimic nu trebuie sa lipseasca de pe plocon. Iar nasul pune masa mare, cu de toate si se petrece pana la ziua de multe ori. Un prilej de bucurie si intarire a relatiilor. Imi placea cand veneau finii cu plocon la noi. Se incingea un chef de zile mari, cu muzica, joc si voie buna. Atunci parintii mei uitau de toate problemele si certurile si era o atmosfera de basm in casa noastra. Si facea fina Ghita un cozonac…. Asteptam cu nerabdare sa-mi trimita si mie cozonacul pe care ea stia sa mi-l faca totdeauna ca pentru mine, umflat, plin de nuci si stafide.

A treia zi mergeam noi la nasi. Atmosfera nu mai era la fel de vesela si destinsa cum fusese la noi cu o zi inainte. Ai mei erau mai in varsta, nasii mai batrani, mai linistiti. Tot mese intinse, dar fara cheful ala de petrecere ce-i stapanea pe toti cand veneau la noi.  Imi placea sa merg la nasii nostri. Cand am mai crescut mergeam singura, nu mai veneau si parintii. Fetele nasilor erau mari deja, studente, una din ele avea si copii mici. Ma rasfatau cu tot felul de bunatati, imi faceau unghiile, imi povesteau intamplari din facultate, ma descoseau in privinta scolii si nu ma lasau niciodata sa plec neghiftuita cu tot felul de ciocolate si bomboane pe care eu atunci le vedeam pentru prima data.

Asta era Craciunul la noi. Este si acum, pentru cei ce isi pot permite sa mearga acasa de Craciun. Incepea mistic, cu cei dusi si se termina lumesc, cu bucuria celor vii. Sarbatoare din prima pana in ultima zi. Urmau pregatirile pentru anul nou, care prilejuia alte intalniri si adunari traditionale.

In prima zi de Anul Nou toti parintii mergeau cu copiii la mosi, sa-i dea la grinda si sa primeasca binecuvantare ca acestia sa creasca mari sanatosi  si frumosi, sa aiba parte de un an fericit si lipsit de probleme. Bineinteles ca nu mergeai la mosi fara plocon. Care era la fel de consistent ca cel pe care il duceai nasilor de Craciun. Treceau colindatori cu plugusorul, tigani cu ursul care speria copiii. Nu-mi placea niciodata la mosi, pentru ca totdeauna cand eram acolo trecea ursul si toata lumea era obligata sa iasa la poarta si sa priveasca ritualul dansului acestuia in sunet asurzitor de tobe batute cu indracire de tigani oachesi si mustaciosi si in sunet de darabane pocnite de solduri de tiganci cu fuste mari despre care ni se spunea ca pot ascunde foarte bine copii ca noi, pe care parintii lor nu-i mai vor. Ma ascundeam sub pat de cate ori aveam ocazia sa scap de privirea vigilenta a mamei si ieseam de acolo doar dupa ce toata larma se departa. Aveam o frica patologica de ursul ce dansa in doua labe mormaind cu inelul de metal trecut prin nas si de fustele infoiate ale tigancilor galagioase de care eram convinsa ca nu as mai fi scapat daca puneau mana pe mine. Tarziu am aflat ca ursul mai era de fapt decat pielea pe care o imbraca an de an un tigan mai vanjos, iar tigancilor doar le placea sa sperie copiii, ca sa faca pe placul mamelor exasperate de nazdravaniile celor mici. Dar asa e copilaria, cu spaimele si temerile ei. Si cu farmecul sarbatorilor ei dus peste ani in amintiri romantate ce nu mor niciodata.

 

 

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Bradul de Craciun

Bradul

Bradul

Nu am avut  sărbători bogate. Nu am avut cadouri sub brad, nu am avut jucării nenumărate ca alţi copii de vârsta noastră, dar bradul nu a lipsit niciodată din casă în ziua de Crăciun. A fost şi a rămas un ritual foarte rar întrerupt.

Comuniştii ne aduceau brazii la aprozar. La aprozar veneau şi portocalele (rare şi totdeauna împărţite preferential) şi merele şi pufuleţii nelipsiţi din casă în crăciunurile copilăriei mele. Până şi bomboanele de pom, acelea din zahar presat şi întărit în care mai mai iţi spărgeai dinţii, tot de la aprozar le luam. Şi ele erau la fel de rare, ba la un momendat au dispărut de tot. Ţin minte că într-un an nu am găsit nici în alimentară, nici în cofetărie nici la aprozar nu numai bomboane de pom, nici un fel de bomboane. Nici măcar dropsuri din acelea simple, sau bombonele de colivă. Nimic. A făcut Maica rost de un kg de zahar, nu stiu să spun cum, pentru că şi ăsta se găsea foarte greu, abia aveai zahăr de un cozonac, dacă strângeai din timp câte puţin. Raţia era de o jumătate de kg de persoană. Avea o vecină care se pricepea la făcut bomboane de zăhar. Ştia să facă halviţă şi în vremurile bune chiar vânduse halviţă la târg. Am mers la ea cu acel kg de zahăr şi am stat lângă femeie până ne-a făcut bomboanele. Doamne, cât de fericiţi eram şi cât de bune mi s-au părut bomboanele acelea simple făcute din zahăr fără nici o altă culoare sau aromă! Le-am învelit în hârtie creponată , le-am agăţat în brad şi am avut unul din cele mai bogate şi mai frumoase Crăciunuri ale copilăriei.

Mergeam personal şi alegeam bradul. Cei mai frumoşi erau puşi deoparte încă de la descărcarea camionului- pentru directorul scolii, primar, directorul de la casa de cultură şi profesorii agreaţi de vânzătoare. Rămâneau însă destui brazi frumoşi şi dacă căutai bine, reuşeai până la urmă să găseşti unul minunat pe care să-l pui în casă. În fiecare an luam câte un globuleţ- două, în funcţie de câţi bani reuşeam să strâng. Niciodată mai mult de cinci lei, nu vă faceţi iluzii. Dar erau suficienţi. Acasă aveam globuri şi de pe vremea când eram  bebeluş şi-mi făcuse mama primul brad :).

În seara de ajun tata mi-l potrivea frumos în suport. Şi în timp ce în bucătărie fierbeau sarmalele la foc domol, afară colindătorii întărâtau câinii şi porneau prin sat să vestească Naşterea (deşi comuniştii interziceau cu desăvârşire astfel de erezii), eu îmi împodobeam cu religiozitate bradul. Beteala era veche, în ultimii ani abia se mai vedeau câteva fâşii strălucitoare înşirate pe sârmă. Aveam însă suporturi de lumânări cu clips, pe care pe prindeam frumos de vârfurile crengilor de brad, le puneam lumânări colorate pe care le  aprindeam după ce terminam de împodobit. Nu aveam ce privi pe vremea aceea la tv, programul era de 3 ore şi în seara de Craciun, fără nici o referire la sărbătoarea de a doua zi. Îmi puneam câte o placă de vinil cu muzică populară la pickup, în casă era cald şi bine şi parcă duhul sfânt cobora peste căsuţa noastră curată şi săracă, deşi în ea nimeni nu ştia să se roage.

Acum e la modă să-ţi împodobeşti bradul într-o singură culoare, cu tot felul de funde şi ciudăţenii, cu sute de beculete… Eu am rămas fidelă bradului copilăriei mele, cu globuleţe adunate de-a lungul anilor, care spun fiecare povestea primului crăciun petrecut în casa noastră, cu beteală colorată cumpărată de-a lungul timpului în funcţie de cât de frumos strălucea în acel moment pe tarabă, cu luminiţele vechi şi încâlcite ce l-au luminat şi anul trecut şi acum doi ani şi acum trei… Pentru că bradul de Crăciun este amintire şi poveste, nu subiect de modă. Adunăm în el clipe fericite de peste ani, crăciunuri vechi petrecute alături de oameni dragi care poate acum nu mai sunt, bucurii şi necazuri efemere, lumină şi magie de o viaţă….

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Protejat:

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza te rog să introduci parola mai jos:

Introdu parola pentru a vizualiza comentariile.

Din categoria Uncategorized

Locuri simple

Există locuri în care te simţi acasă chiar dacă ajungi acolo extrem de rar. Şi nu sunt neaparat satul părintesc, casa părintească, sau locuri dragi copilăriei tale, ci locuri în care te simti bine fără un motiv bine definit. Pur şi simplu, de cand le vezi, simţi că acolo e locul tău. Eu am un astfel de loc. La o distanţă destul de bună de Bucuresti, pierdut printre păduri şi câmpie, există un sătuc drag, unde m-am simţit acasă de când am ajuns prima dată in el. Un sat ca-n câmpia copilăriei mele, cu copaci umbroşi pe marginea drumului şi case micuţe, cochete şi plăcute.

Când am mers prima dată la nea Ion, am avut impresia ca m-am întors în timp, într-o altă viaţă. Parcă ştiam dintotdeauna şi casa şi curtea şi gradiniţa cu flori din faţa casei. Eram de acolo.

Om gospodar bătrânul. Şi-a ridicat casa trainică şi frumoasă, bine îngrijită, alei pietruite, cum văzuse el în tinereţea lui la oraş, cu loc de parcat maşina, că de, o să mai vină şi copiii ăia pe acasă şi trebuie să se simtă bine. Un brad imens străjuieşte faţada casei şi sub el în fiecare primăvară înfloresc sute de lalele, bujori, trandafiri puse toate de mâna harnică a nevestei lui în tinereţe. Acum nu mai e niciunul… Bătrâna s-a dus de tânără şi l-a lăsat singur ani mulţi pe bătrânul ăsta blajin şi cu bunsimt. Şi-a găsit şi el refugiul în cârciuma din centrul satului. Singurătatea e greu de suportat, mai ales când unicul copil mai mult te judecă decât te îngrijeşte şi singura fiinţă pe care ai iubit-o şi cu care te-ai înteles pe lume te-a lăsat al nimănui.

Când l-am cunoscut curtea era în paragină. În grădină buruienile depăşeau gardul şi tronau majestoase peste pomii din curtea păsărilor, printre flori creştea graşiţa şi ştirul şi casa părea mai degrabă părăsită. Puţin se mai vedea din fala de odinioară. După ce nu a mai fost toată ziua singur, moşul şi-a revenit şi a început să-şi aducă aminte cât de bine e să fii gospodar. A avut şi norocul să-i vină chiriaş un om bun şi blând ca pâinea caldă abia scoasă din cuptor. În viaţă ce nu poate face cearta şi vorba rea, face totdeauna o vorbă bună, pornită din suflet. Uite aşa, cu zâmbetul pe buze si cu „hai, bre nea Nelule, nu e păcat să laşi grădina aşa?” ” nu e păcat să bei atât să nu mai ştii de mata?” ” hai că-ti cumpăr eu pompă, pune grădina” , i-a revenit bietului moş pofta de viaţă. Şi în primăvara următoare grădina era toată săpată şi parcelată frumos, plină de plăntuţe care creşteau văzând cu ochii şi de care bătrânul era grozav de mândru. Parcă râdea casa cu ochi de sticlă şi uşa larg deschisă în soare. Se vedea pe faţa lui schimbarea. Devenise mai zâmbitor, mai deschis, îi plăcea să povestească întâmplări din viaţa lui trecută, despre băbuţă şi copii, despre vremurile în care ştia să se gospodărească şofer fiind.

S-a cam ales praful de munca lui în toamna aceea că aşa sunt copiii plecaţi la oraş, uită să aprecieze munca părintilor lor şi preferă să cumpere din piaţă, de la necunoscuţi, decât să meargă să culeagă roadele muncii bătrânilor. Anul acela, însă, cu toate roadele şi bucuriile lui, l-a readus pe linia de plutire pe bietul om. Iarna i-a trecut usor. Se trezea devreme în fiecare dimineaţă -meteahnă veche, de- curăţa aleile toate de zăpadă, făcea focul în camera lui şi la chiriaş, să găsească domnul căldură când va ajunge înfrigurat de pe drum. Nu a avut niciodată zăpadă pe lângă casă, pe lângă gard sau la poartă. Totul era veşnic curat ca-n palmă, ţi-era mai mare dragul să mergi la el. Abia dupa aceea dădea o raită pe la cârciumă, dar se întorcea repede înapoi acasă, să vorbească cu domnul, să-l întrebe de sănătate, să-i mai ceară o ţigară, sau bani de o sută de votcă. „de ce bei, mata, nea Nelule?” ” Ce să fac taică… să-mi treacă şi mie timpul mai repede.” Tare grea singuratatea asta pentru oamenii bătrâni.

Ar fi îngrijit bătrânul grădina şi în primăvara următoare. Avea planuri mari şi cu lalelele pe care le vânduse binisor în primăvara trecută unui ţigan cu florărie, cu vişinii din curte care se înmulţiseră necontrolat şi nici măcar nu mai făceau rod, voia să-şi înmulţească găinile, să facă din timp rost de lemne suficiente, să…. Nu a mai apucat decât să pună grădina cu chiu cu vai. Un amărât de ger în sfârşitul iernii i-a pus un junghi în spate, aşa, ca o amorţeală care a plecat prin mână şi i-a umflat-o de nu o mai putea folosi şi o ciudată slăbiciune l-a ţintuit câteva zile la pat. A ţinut în el şi dacă domnul nu avea prezenţa de spirit să meargă să vadă ce-i face mosul, poate îl lua moartea îngheţat acolo, singur în casă.

Se spune că moartea îţi spune din timp cât mai ai. Îţi trimite semne şi te anunţă că ar fi cazul să-ţi faci calculele finale. Cu o vară înainte s-a gândit că ar fi bine să treacă casă şi averea pe numele fetei. Oricum era unicul lui copil, a vrut  să fie el sigur că poate beneficia cu acte de munca de o viaţă a părinţilor ei şi că va avea cineva grijă de el la vreme de neputinţă.

S-a ţinut tare, deşi se vedea clar că suferă. Până când a trecut iarna aia cumplită ce nu se mai sfârşea, nu a vrut să-şi alarmeze copiii. „ce mai faci, nea Nelule? Cum te mai simţi?” ” De, tată, eu stiu… parcă mai bine un pic, dar mă ţine rău în stânga. Şi mâna asta nu se mai desumflă deloc.” ” Mergi la medic, nu mai sta aşa. Spune-i fetei să te ducă la un doctor bun.”

I-a spus până la urmă, după ce s-a desprimăvărat. De parcă trebuia să treacă iarna să poată ajunge să se vindece bine. Şi l-a dus fata la spital, doar că vestea a venit ca un trăznet. Medicii i-au descoperit o tumoră uriaşă pe plămân, tumoră ce apăsa pe nervul mâinii şi asta ii declanşase simpomele acelea atât de ciudate. A mai primit cu dărnicie şase luni. Nu a mai dus-o nici trei. S-a stins linistit, asteptând cu încredere ziua în care se va face bine şi se va putea întoarce la grădina şi la curtea lui dragă. A luat cu conştiinciozitate medicamente inutile administrate de medici, a renunţat la băutură şi tutun prima dată în viaţa lui şi a urmat sfaturile tuturor pentru a se face bine. Ultima dată când l-am văzut în viaţă era o zi minunată şi caldă de primăvară, iar el ieşise să se încălzească la soare în faţa casei, pe un scaun, cu căţelul la picioare. Am stat de vorbă în ziua aceea, cu un om blând, conştient că e foarte bolnav dar încrezător în cei care îl tratează. În câteva zile s-a stins la spital.

Am continuat să merg acasă la nea Ion şi după ce el nu a mai fost. I se simte acut lipsa, parcă fiecare lucru neînsufleţit îl aşteaptă. Până şi soba rece din camera acum îngheţată se uită după el. Şi totuşi…. după prima zăpadă din anul acesta şi o absenţă de multe săptămâni, am regăsit căsuţa şi curtea ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat. Ca şi cum bătrânul ne-ar fi aşteptat cu drag, ştiind sigur că o să venim. Cu zăpada curăţată la poartă, cu aleile şi curtea curate peste tot, cu casa zâmbind în soare ca odinioară. Dacă doliul de pe casă nu m-ar fi oprit, l-aş fi strigat convinsă fiind că trebuie să apară de undeva din curte. Nu a fost niciunde… In casă frigul era stăpân,  focul a trebuit să ni-l facem singuri şi să aşteptăm destul de mult până să se încălzească. Toate m-au primit însă la fel ca prima dată, cu drag. Ca şi cum le-aş aparţine. Şi casa, şi curtea, şi satul. Până şi vremea s-a încălzit mult peste previziunile meteorologilor în cinstea venirii mele.  Aşa te simţi „acasă” unde fiecare venire e o sărbatoare şi fiecare plecare e cu dor şi cu speranţă de întoarcere. Mă voi întoarce totdeauna cu drag acolo şi sufletul meu va păstra veşnic o duioasă amintire unui bătrân sfrijit şi singur care prin cuminţenia lui mi-a dăruit la un momendat sentimentul că nimeni nu-i al nimănui.

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

De-as fi..

De-aş putea atinge o stea, i-aş fura lumina să-ţi călăuzesc calea.

De-aş putea ajunge luna, aş ghida-o să-ţi arate drumul către mine.

De-aş putea ajunge la soare, i-aş fura o rază să-ţi încălzească inima.

De mi-aş putea desprinde un gând, l-aş trimite să-ţi povestească dorul meu.

De-aş putea smulge din inima mea o coardă, ţi-aş cânta cel mai frumos cântec de dragoste.

De-aş putea prinde un fulg de nea, ţi l-aş aduce ofrandă întruchipând perfecţiunea. Dar s-ar topi de căldura sufletului meu şi ar ajunge la tine doar lacrima.

De-aş fi adiere de vânt, aş veni să-ţi răcoresc fruntea.

De-aş fi flacără printre maci, ţi-aş pune la picioare toţi macii sufletului meu.

De-aş fi valul mării, ţi-aş mângâia picioarele obosite de drumul lung până la mine.

De-aş fi albastrul cerului, ţi-aş mângâia privirile.

De-aş fi umbra ta, te-aş urma credincioasă pretutindeni.

De-aş fi un câmp de narcise, m-aş face aşternut ca să-ţi primesc corpul ostenit.

Sunt însă doar o biată femeie cu sufletul vibrând de dragoste, cu inima sângerând de gândul tău, sărmană adiere nefericită ce nu te poate aduce lângă ea oricât s-ar strădui.

Scrie un comentariu

Din categoria Scrisorile iubirii

Superiori

Vine iarna, cititorule. Am simţit-o aseară, în drum spre casă. Strânge din ce în ce mai tare frigul iar vântul e tăios şi rece. Prea rece pentru oamenii ce s-au obişnuit cu toamna blândă de până acum.

Aseară în staţia de autobuz am întâlnit un căţeluş. Slab, cu burtica umflată, zgribulit… Se plimba grăbit de la om la om, căutându-şi probabil pe cel pe care-l considera stăpân. Cunoşti tristeţea din ochii copiilor? Tristeţea din ochii  unui animaluţ te face să lăcrimezi dacă nu ai inima de piatră.

A rămas descumpănit când o tânără l-a strigat şi l-a chemat lângă ea. A stat în loc, dar nimeni nu s-a atins de el. Nu avea nimeni nici măcar o bucăţică de pâine să-i arunce. A alergat dupa două fete grăbite, gândindu-se probabil ca paşii lor îl vor duce lângă un suflet cald. Aştepta nerăbdator lângă usile deschise ale autobuzelor, dând impresia că ar vrea şi el să urce şi totuşi a rămas în staţie. Poate că cel care îi arătase şi lui un picuţ de afecţiune plecase cu autobuzul spre o destinaţie necunoscută. Şi-l lăsase acolo, să-l aştepte credincios şi trist să revină. O mai fi avut de gand să revină, sau a înşelat un sufletel necajit?

A venit într-un final şi autobuzul meu. Am urcat toţi, staţia a rămas goală, doar un căţel pricăjit cu ochişori mari şi trişti, a rămas aşteptând în faţa uşilor ce i s-au închis în faţa. Am şi acum un nod în gât. Ne considerăm stăpânii lumii, rasa superioară, asemănătoare demiurgului. După chipul şi asemănarea lui. Şi totuşi, cea mai crudă şi mai nepăsătoare rasă de pe pământ. Ne deranjează haitele de maidanezi de pe stradă, ne e teamă de ei, când nu sunt de fapt decât niste suflete calde în căutare de dragoste. Au atâta iubire de dăruit!

Ce-au primit  în loc de la noi, rasa superioară? Lovituri, vorbe urâte şi izgoniri. Toţi au avut cândva un stăpân. Unul crud şi nemilos, pe care l-a încurcat o nouă gură de hrănit, un animal de îngrijit. Ce-a cerut animălutul? Un rest de mâncare şi o mângâiere. Sunt în stare să răstoarne lumea pentru o mângâiere. Ce le oferim noi? Noi, rasa asta „superioară”? În ce constă oare superioritatea noastră?

 

Scrie un comentariu

Din categoria jurnal