Locuri simple

Există locuri în care te simţi acasă chiar dacă ajungi acolo extrem de rar. Şi nu sunt neaparat satul părintesc, casa părintească, sau locuri dragi copilăriei tale, ci locuri în care te simti bine fără un motiv bine definit. Pur şi simplu, de cand le vezi, simţi că acolo e locul tău. Eu am un astfel de loc. La o distanţă destul de bună de Bucuresti, pierdut printre păduri şi câmpie, există un sătuc drag, unde m-am simţit acasă de când am ajuns prima dată in el. Un sat ca-n câmpia copilăriei mele, cu copaci umbroşi pe marginea drumului şi case micuţe, cochete şi plăcute.

Când am mers prima dată la nea Ion, am avut impresia ca m-am întors în timp, într-o altă viaţă. Parcă ştiam dintotdeauna şi casa şi curtea şi gradiniţa cu flori din faţa casei. Eram de acolo.

Om gospodar bătrânul. Şi-a ridicat casa trainică şi frumoasă, bine îngrijită, alei pietruite, cum văzuse el în tinereţea lui la oraş, cu loc de parcat maşina, că de, o să mai vină şi copiii ăia pe acasă şi trebuie să se simtă bine. Un brad imens străjuieşte faţada casei şi sub el în fiecare primăvară înfloresc sute de lalele, bujori, trandafiri puse toate de mâna harnică a nevestei lui în tinereţe. Acum nu mai e niciunul… Bătrâna s-a dus de tânără şi l-a lăsat singur ani mulţi pe bătrânul ăsta blajin şi cu bunsimt. Şi-a găsit şi el refugiul în cârciuma din centrul satului. Singurătatea e greu de suportat, mai ales când unicul copil mai mult te judecă decât te îngrijeşte şi singura fiinţă pe care ai iubit-o şi cu care te-ai înteles pe lume te-a lăsat al nimănui.

Când l-am cunoscut curtea era în paragină. În grădină buruienile depăşeau gardul şi tronau majestoase peste pomii din curtea păsărilor, printre flori creştea graşiţa şi ştirul şi casa părea mai degrabă părăsită. Puţin se mai vedea din fala de odinioară. După ce nu a mai fost toată ziua singur, moşul şi-a revenit şi a început să-şi aducă aminte cât de bine e să fii gospodar. A avut şi norocul să-i vină chiriaş un om bun şi blând ca pâinea caldă abia scoasă din cuptor. În viaţă ce nu poate face cearta şi vorba rea, face totdeauna o vorbă bună, pornită din suflet. Uite aşa, cu zâmbetul pe buze si cu „hai, bre nea Nelule, nu e păcat să laşi grădina aşa?” ” nu e păcat să bei atât să nu mai ştii de mata?” ” hai că-ti cumpăr eu pompă, pune grădina” , i-a revenit bietului moş pofta de viaţă. Şi în primăvara următoare grădina era toată săpată şi parcelată frumos, plină de plăntuţe care creşteau văzând cu ochii şi de care bătrânul era grozav de mândru. Parcă râdea casa cu ochi de sticlă şi uşa larg deschisă în soare. Se vedea pe faţa lui schimbarea. Devenise mai zâmbitor, mai deschis, îi plăcea să povestească întâmplări din viaţa lui trecută, despre băbuţă şi copii, despre vremurile în care ştia să se gospodărească şofer fiind.

S-a cam ales praful de munca lui în toamna aceea că aşa sunt copiii plecaţi la oraş, uită să aprecieze munca părintilor lor şi preferă să cumpere din piaţă, de la necunoscuţi, decât să meargă să culeagă roadele muncii bătrânilor. Anul acela, însă, cu toate roadele şi bucuriile lui, l-a readus pe linia de plutire pe bietul om. Iarna i-a trecut usor. Se trezea devreme în fiecare dimineaţă -meteahnă veche, de- curăţa aleile toate de zăpadă, făcea focul în camera lui şi la chiriaş, să găsească domnul căldură când va ajunge înfrigurat de pe drum. Nu a avut niciodată zăpadă pe lângă casă, pe lângă gard sau la poartă. Totul era veşnic curat ca-n palmă, ţi-era mai mare dragul să mergi la el. Abia dupa aceea dădea o raită pe la cârciumă, dar se întorcea repede înapoi acasă, să vorbească cu domnul, să-l întrebe de sănătate, să-i mai ceară o ţigară, sau bani de o sută de votcă. „de ce bei, mata, nea Nelule?” ” Ce să fac taică… să-mi treacă şi mie timpul mai repede.” Tare grea singuratatea asta pentru oamenii bătrâni.

Ar fi îngrijit bătrânul grădina şi în primăvara următoare. Avea planuri mari şi cu lalelele pe care le vânduse binisor în primăvara trecută unui ţigan cu florărie, cu vişinii din curte care se înmulţiseră necontrolat şi nici măcar nu mai făceau rod, voia să-şi înmulţească găinile, să facă din timp rost de lemne suficiente, să…. Nu a mai apucat decât să pună grădina cu chiu cu vai. Un amărât de ger în sfârşitul iernii i-a pus un junghi în spate, aşa, ca o amorţeală care a plecat prin mână şi i-a umflat-o de nu o mai putea folosi şi o ciudată slăbiciune l-a ţintuit câteva zile la pat. A ţinut în el şi dacă domnul nu avea prezenţa de spirit să meargă să vadă ce-i face mosul, poate îl lua moartea îngheţat acolo, singur în casă.

Se spune că moartea îţi spune din timp cât mai ai. Îţi trimite semne şi te anunţă că ar fi cazul să-ţi faci calculele finale. Cu o vară înainte s-a gândit că ar fi bine să treacă casă şi averea pe numele fetei. Oricum era unicul lui copil, a vrut  să fie el sigur că poate beneficia cu acte de munca de o viaţă a părinţilor ei şi că va avea cineva grijă de el la vreme de neputinţă.

S-a ţinut tare, deşi se vedea clar că suferă. Până când a trecut iarna aia cumplită ce nu se mai sfârşea, nu a vrut să-şi alarmeze copiii. „ce mai faci, nea Nelule? Cum te mai simţi?” ” De, tată, eu stiu… parcă mai bine un pic, dar mă ţine rău în stânga. Şi mâna asta nu se mai desumflă deloc.” ” Mergi la medic, nu mai sta aşa. Spune-i fetei să te ducă la un doctor bun.”

I-a spus până la urmă, după ce s-a desprimăvărat. De parcă trebuia să treacă iarna să poată ajunge să se vindece bine. Şi l-a dus fata la spital, doar că vestea a venit ca un trăznet. Medicii i-au descoperit o tumoră uriaşă pe plămân, tumoră ce apăsa pe nervul mâinii şi asta ii declanşase simpomele acelea atât de ciudate. A mai primit cu dărnicie şase luni. Nu a mai dus-o nici trei. S-a stins linistit, asteptând cu încredere ziua în care se va face bine şi se va putea întoarce la grădina şi la curtea lui dragă. A luat cu conştiinciozitate medicamente inutile administrate de medici, a renunţat la băutură şi tutun prima dată în viaţa lui şi a urmat sfaturile tuturor pentru a se face bine. Ultima dată când l-am văzut în viaţă era o zi minunată şi caldă de primăvară, iar el ieşise să se încălzească la soare în faţa casei, pe un scaun, cu căţelul la picioare. Am stat de vorbă în ziua aceea, cu un om blând, conştient că e foarte bolnav dar încrezător în cei care îl tratează. În câteva zile s-a stins la spital.

Am continuat să merg acasă la nea Ion şi după ce el nu a mai fost. I se simte acut lipsa, parcă fiecare lucru neînsufleţit îl aşteaptă. Până şi soba rece din camera acum îngheţată se uită după el. Şi totuşi…. după prima zăpadă din anul acesta şi o absenţă de multe săptămâni, am regăsit căsuţa şi curtea ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat. Ca şi cum bătrânul ne-ar fi aşteptat cu drag, ştiind sigur că o să venim. Cu zăpada curăţată la poartă, cu aleile şi curtea curate peste tot, cu casa zâmbind în soare ca odinioară. Dacă doliul de pe casă nu m-ar fi oprit, l-aş fi strigat convinsă fiind că trebuie să apară de undeva din curte. Nu a fost niciunde… In casă frigul era stăpân,  focul a trebuit să ni-l facem singuri şi să aşteptăm destul de mult până să se încălzească. Toate m-au primit însă la fel ca prima dată, cu drag. Ca şi cum le-aş aparţine. Şi casa, şi curtea, şi satul. Până şi vremea s-a încălzit mult peste previziunile meteorologilor în cinstea venirii mele.  Aşa te simţi „acasă” unde fiecare venire e o sărbatoare şi fiecare plecare e cu dor şi cu speranţă de întoarcere. Mă voi întoarce totdeauna cu drag acolo şi sufletul meu va păstra veşnic o duioasă amintire unui bătrân sfrijit şi singur care prin cuminţenia lui mi-a dăruit la un momendat sentimentul că nimeni nu-i al nimănui.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s