Sarbatori acasa

Pentru cei dusi

Pentru cei dusi

Sarbatorile la noi sunt magice. Dincolo de semnificatia religioasa pe care o stie toata lumea, oltenii mei stabilesc in aceste zile o comuniune cu cei dragi plecati in lumea fara de dor. Craciunul si Pastele sunt sarbatori care pentru neamul meu reprezinta un prilej de duioase aduceri aminte. Taranul meu nu se pune la masa in zi de sarbatoare pana nu imparte o bucatura pentru cei morti. Ei au intaietate, ei sunt primii pomeniti, fiecaruia i se aprinde o lumina de ceara si pentru fiecare exista o bucata de paine, de friptura, o sarma, o prajitura sau o bucata de cozonac… Ca de, omul trebuie sa se ingrijeasca de cele sfinte intai si cine e mai aproape de ele decat cei plecati din asta lume? Poate si din cauza asta sarbatorile mele au ceva mistic in ele. Pastrez inca din copilarie izul dulce al fumului de tamaie si lumanari arse amestecate cu mancare si bautura buna, cu hainele bune, cu vizite la rude si multe prajituri.

In prima zi de Craciun se imparte tuturor mortilor. Gospodina se trezeste devreme, face focul, pune oalele pe plita, deretica repede si aseaza masa de sarbatoare.Iimparte egal la toti cei dusi, fara discriminare. Si incep sa apara vecinii, sau daca e femeie harnica e prima care merge cu pomana la vecini. Pe cand eram copil era o adevarata mandrie daca ajungeam cu pomana la cunostintele noastre si ei nu erau gata cu masa lor pentru morti. Pana la pranz acest dute-vino cu bautura si bucate pentru morti ocupa tot timpul. Oamenii mai stau la o gura de tuica fiarta, copiii se mai harjonesc un pic, se mai povesteste cate ceva din viata unuia sau altuia din batranii familiei. Abia dupa aceea familia se aseaza la masa cu inima impacata si sentimentul ca acum pot sa se infrupte si ei din bucatele pregatite de sarbatoare. E poate cea mai linistita masa de peste an. Nimeni nu se mai grabeste, masa e plina cu de toate, se povestesc fel de fel de intamplari, e magic.

A doua zi de Craciun e din nou prilej de bucurie. Pretutindeni rasuna voci vesele si se fac pregatiri de primit musafiri. E ziua in care finii merg cu plocon la nasi. Cei care au fini de primit in ziua aceasta merg la nasii lor a treia zi de Craciun- de Sf. Stefan. Este o intreaga randuiala respectata de veacuri. Finii vin cu cosul plin de bucate. Cu pulpa de porc, carnatul cel mai mare, pasare vie, azma calda, cozonac, zahar, ulei, damigeana cu vin. Nimic nu trebuie sa lipseasca de pe plocon. Iar nasul pune masa mare, cu de toate si se petrece pana la ziua de multe ori. Un prilej de bucurie si intarire a relatiilor. Imi placea cand veneau finii cu plocon la noi. Se incingea un chef de zile mari, cu muzica, joc si voie buna. Atunci parintii mei uitau de toate problemele si certurile si era o atmosfera de basm in casa noastra. Si facea fina Ghita un cozonac…. Asteptam cu nerabdare sa-mi trimita si mie cozonacul pe care ea stia sa mi-l faca totdeauna ca pentru mine, umflat, plin de nuci si stafide.

A treia zi mergeam noi la nasi. Atmosfera nu mai era la fel de vesela si destinsa cum fusese la noi cu o zi inainte. Ai mei erau mai in varsta, nasii mai batrani, mai linistiti. Tot mese intinse, dar fara cheful ala de petrecere ce-i stapanea pe toti cand veneau la noi.  Imi placea sa merg la nasii nostri. Cand am mai crescut mergeam singura, nu mai veneau si parintii. Fetele nasilor erau mari deja, studente, una din ele avea si copii mici. Ma rasfatau cu tot felul de bunatati, imi faceau unghiile, imi povesteau intamplari din facultate, ma descoseau in privinta scolii si nu ma lasau niciodata sa plec neghiftuita cu tot felul de ciocolate si bomboane pe care eu atunci le vedeam pentru prima data.

Asta era Craciunul la noi. Este si acum, pentru cei ce isi pot permite sa mearga acasa de Craciun. Incepea mistic, cu cei dusi si se termina lumesc, cu bucuria celor vii. Sarbatoare din prima pana in ultima zi. Urmau pregatirile pentru anul nou, care prilejuia alte intalniri si adunari traditionale.

In prima zi de Anul Nou toti parintii mergeau cu copiii la mosi, sa-i dea la grinda si sa primeasca binecuvantare ca acestia sa creasca mari sanatosi  si frumosi, sa aiba parte de un an fericit si lipsit de probleme. Bineinteles ca nu mergeai la mosi fara plocon. Care era la fel de consistent ca cel pe care il duceai nasilor de Craciun. Treceau colindatori cu plugusorul, tigani cu ursul care speria copiii. Nu-mi placea niciodata la mosi, pentru ca totdeauna cand eram acolo trecea ursul si toata lumea era obligata sa iasa la poarta si sa priveasca ritualul dansului acestuia in sunet asurzitor de tobe batute cu indracire de tigani oachesi si mustaciosi si in sunet de darabane pocnite de solduri de tiganci cu fuste mari despre care ni se spunea ca pot ascunde foarte bine copii ca noi, pe care parintii lor nu-i mai vor. Ma ascundeam sub pat de cate ori aveam ocazia sa scap de privirea vigilenta a mamei si ieseam de acolo doar dupa ce toata larma se departa. Aveam o frica patologica de ursul ce dansa in doua labe mormaind cu inelul de metal trecut prin nas si de fustele infoiate ale tigancilor galagioase de care eram convinsa ca nu as mai fi scapat daca puneau mana pe mine. Tarziu am aflat ca ursul mai era de fapt decat pielea pe care o imbraca an de an un tigan mai vanjos, iar tigancilor doar le placea sa sperie copiii, ca sa faca pe placul mamelor exasperate de nazdravaniile celor mici. Dar asa e copilaria, cu spaimele si temerile ei. Si cu farmecul sarbatorilor ei dus peste ani in amintiri romantate ce nu mor niciodata.

 

 

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s