Arhive lunare: Ianuarie 2013

Lumi paralele-brad

Ne-am  mutat la cea de-a doua gazdă prin primăvară. Pot spune că acolo m-am simţit cu rare excepţii cu adevărat acasă. Era mai la drum, cum ar veni, mai aproape de lume. Şi o aveam pe Doda..

Verişoara tatei avea doi copii în viaţă. Mai avusese înaintea lor o fată care îi murise din cauze neelucidate pe la vreo şase luni. S-au trezit intr-o buna dimineaţă şi au constatat că nu mai respiră. Copiii mor atât de repede într-o tăcere desăvârşită.

Era o femeie cu adevărat frumoasă pe chipul căreia încercările vieţii nu au putut să-şi pună amprenta. Brunetă cu păr negru , cu faţa albă si ochi negri, cu zâmbet fermecător ce nu a părăsit-o decât într-un anumit episod al vieţii – episod asupra căruia am să revin cu o pagină specială. Doda îi semăna perfect. O fetişcană de 10-11 ani, crescută parcă prea repede, calmă, dulce, harnică şi sufletistă, cu faţa albă încadrată de bucle negre, bogate şi ochi vii, căprui. M-am lipit de ea de când am intrat în casa aceea şi sufletele noastre nu s-au mai despărţit niciodată de atunci. Ştia să ma răsfeţe, să mă facă sa nu mai plâng, doar cu o vorbă soptită şi un zâmbet ce-mi topea inima.

În prima iarnă pe care mi-o aduc aminte, mama mi-a făcut brad. Verii mei habar nu aveau ce înseamnă, ei nu avuseseră până în iarna aceea niciodată brad împodobit de sărbători. Mama venea dintr-o familie cu oarece pretenţii, fratele ei cu 14 ani mai mare era învăţător, soţia lui educatoare… s-a gândit că nu se cade să vină Craciunul şi ea să nu aibă brad împodobit pentru copil. A cumpărat beteală, globuleţe pictate în culori vii, suporturi pentru lumânări si bomboane de pom.

Nu ştiam eu la ce folosesc toate acelea. Din vagile mele amintiri Crăciunul reprezenta mancare bună, bautură, lăutari cântând pe uliţele satului. Sărbătoare. Sofisticăţenii din acelea erau noi şi pentru mine, aşa cum erau şi pentru verii mei. Normal că bucuria cea mare nu a fost a mea. Dincolo de judecata rece care a rămas prinsă de mine toată viaţa, deşi m-am străduit din răsputeri să scap de ea de-a lungul timpului, eram un sugar! Doar ce mergeam în picioare de câteva luni. Doda era încântată, aşa ca eu eram tare mulţumită de iniţiativa mamei. Şi când a adus fotograful să ne tragă în poză cu bradul în zăpadă fericirea a fost completă. Am înrămată în casa părinţilor mei şi acum fotografia alb-negru cu mama zâmbitoare, eu încrezută si verişorii mei timizi pe lângă un brăduţ abia un pic mai mare ca mine.

Nu înteleg de ce aveam impresia că toate babele din sat îmi sunt cunoscute. În casa vecinilor, rude îndepărtate trăiau două surori bătrâne ai căror copii luaseră drumul oraşului de ceva timp. Erau printre puţinele babe pe care le simpatizam. Aveam chiar convingerea că sunt ale mele, deşi habar nu am de unde îmi venea convingerea asta.Nu fuseseră la viaţa lor oameni de rând, dincontră. Aveau o casă mare, cu verandă luminoasă, cu geamuri multe şi scări înalte. Ele îmi plăceau, casa lor – nu. De câte ori intram în casa aceea mă apuca tremuratul. Era un gest reflex, de parcă intram în casa unui duşman de moarte. Şi eu nu-mi prea cruţam duşmanii, mai ales pe cei de moarte. Gestul mi-a rămas şi peste ani şi de câte ori eram nevoită să intru acolo, mă treceau fiori de gheaţă pe şira spinării. Mergeam des cu mama pe la ele pe vremea în care încă îmi dădea să sug. După aceea vizitele s-au rărit, mai ales după ce noi ne-am mutat în altă margine de sat.

Începuse serviciul – lucra pe vremea aceea gestionară la un magazin sătesc într-un sat învecinat şi mă lăsa de multe ori doar cu Doda acasă. Poate că o şi disperasem. Aveam o foame şi o poftă de mâncare legendare pe timpul acela. Mâncare gătită mâncam doar de la Doda, mama fiind obligată să mă pună la sân de nenumărate ori pe zi. Acum nu-mi e prea clar ce-mi plăcea mai mult -laptele sau suptul în sine. Cert este că, de câte ori avea un mic răgaz mama trebuia să-mi dea să sug. Mergeam în vizită – trebuia să  se aşeze şi să scoată ţâţa. Primeam musafiri la fel. Striga cineva la poartă, hop şi eu cu scăunelul cu trei picioare după ea, să se aşeze să-mi dea să sug. Era şi un bun prilej de aflat toate bârfele din sat. Încă de pe vremea aceea devoram bârfele pe pâine – bine dizolvate în laptele matern.

Toate au mers de minune până când i-a intrat in cap că trebuie să mă înţărce. Cum altcumva decât trimitându-mă de acasă? Uite aşa ajung cu bagaj cu tot pe la vreo doi anisori, la fratele mamei, la Grindeni. Nu cred că mi-a păsat prea tare că mama m-a lasat  acolo şi a dispărut, până seara la culcare când am simţit nevoia imperioasă de sânul matern. Şi am urlat eu aşa, preţ de o noapte întreagă, sperând în fiecare moment că mama o să mă audă şi o să apară de undeva. Eram nervoasă şi îi uram pe toţi ăia care încercau cumva să mă linistească şi să mă adoarmă fară ţâţa de seară. Stiau una şi bună, ca e bine să adorm şi aşa. De parcă ei ştiau mai bine ca mine!

Oamenii ăştia mari au impresia că le ştiu pe toate mai bine. Nu era deloc aşa şi eu ţineam morţiş să le-o demonstrez. Am urlat toată noaptea şi în zori, obosită, am adormit. Normal că ei au trebuit să se împrăştie pe la treburile lor în timp ce eu dormeam liniştită şi adunam forţe proaspete. Mamă, chiar nu ştiam că e atât de plăcut să-i chinui pe cei din jur iar ei să nu sară la bătaie. Seara, odihnită, am luat-o de la capăt. Cred că săracii mei unchi si bunicii ajunseseră la disperare.

Ii răzbuna oarecum verişoara mea, care mare fiind, socotea că sunt o intrusă care îi răpeşte dragostea şi atenţia părintească. Drept urmare nu pierdea nici un prilej să mă facă să urlu. Mă ciupea când adormeam, mă trăgea de nas, de urechi când chipurile se juca cu mine. Iar eu urlam cât mă ţineau plămânii. Şi mă ţineau, nu glumă! Eu urlam, ea lua implacabil bătaie. Venea rândul ei să urle. Uite aşa, transformasem o casă de oameni liniştiţi şi respectabili într-o adevărată casă de nebuni. Am stat vreo o lună acolo şi în momentul în care mama a venit şi m-a luat toţi au răsuflat uşuraţi. Scăpau de micul tiran. Dar şi eu de ei! Şi culmea, nici pofta de supt nu-mi pierise.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria trecut

Lumi paralele

M-am născut cu sentimentul că aparţin altei dimensiuni. De când am făcut ochi mintea mea cuprinsă încă între două lumi, nu putea pricepe ce caut în acea casă. Nu era propriu-zis o casă si eu cred ca am început să conştientizez ce e în jurul meu pe la cinci luni. Mult timp doar am privit si judecat tot ceea ce se întâmpla în jurul meu, ca şi cum nu aş fi fost decât un simplu spectator la un spectacol de duzină. Mă fascina faptul că eram purtată în braţe şi laptele cald de la sânul mamei. Cred ca dacă ar fi stiut cu ce răceală o judec, mama nu mi-ar mai fi dat să sug până la doi ani. Am purtat în mine ani mulţi primele amintiri din viaţa curentă în paralel cu cele din viaţa de dinainte de viaţă. Ştiu, ceea ce-ţi povestesc acum poate părea neverosimil, dar acesta este adevărul. Cu timpul amintirile s-au estompat şi am pierdut acea senzaţie acută de deja-vue pe care am dus-o cu mine până după anii adolescenţei.

Păstrez încă în minte imensele porţi verzi ale curţii moşilor mei ce ne găzduiau în acea perioadă. Moşii, oameni gospodari, aveam de toate în curtea lor. Animale, păsări, pătul plin cu bucate, fâneţe. Parinţii mei… doi oameni tineri şi derutaţi, mult prea singuri si cu mult prea multe nevoi. Mi-a luat mult să accept că sunt legată pe viaţă de ei şi cred ca felul în care s-au purtat mi-a confirmat bănuielile. Purtam în suflet o revoltă. Revolta omului nevoit să se despartă de o viaţă pe care o iubea, în care se simţea bine, pentru a renaşte în alt timp, alături de oameni pe care în mod normal nu i-ar fi remarcat, sortit unei existenţe diametral opuse celei pe care i-o incheiase brusc moartea. Cămăruţa mică si sărăcăcioasă în care eram nevoiţi să ne ducem traiul nu mi-o aduc decât vag aminte. Îmi aduc aminte carul cu boi si pe moşul tânăr şi în putere pe lângă ei. Îl respectam pentru că întruchipa ţăranul pălmaş din curtea mea de odinioară. Parcă il cunoşteam. Şi totuşi nu puteam suporta sentimentul de rudă săracă şi tolerată pe care mi-l întreţineau. Sentimentul ăsta nu l-am pierdut niciodată, până i-am condus pe ultimul drum.

Părinţii mei, doi tineri derutaţi, săraci şi singuri. Mult prea singuri. Mă uimeau cu veşnicele discuţii de seară. De unde să mai strângă bani, cum să-i împartă, ce să cumpere şi ce să facă pentru nuntă. Ce le trebuia nuntă? Şi mai ales ce nevoie aveam eu de botez? De ce nu aveau de niciunele şi cine erau totuşi aceşti oameni nevoiţi să trăiască mai greu de când venisem eu pe lume? Nu eu i-am ales şi eram hotărâtă să le-o spun cu prima ocazie în care m-aş fi putut face înţeleasă! Nu poţi aduce copii pe lume ca apoi să te plângi că îţi este greu.  E dovadă de inconştenţă. Faptul că se iubeau şi eram făcută din dragoste, nu conta în acel moment. Sufletul meu era încă legat de o lume din care fusese smuls cu de-a sila.

Cred că aveam vreo şase luni în toamna în care au reuşit, în sfârşit să facă nuntă. Şi lăutarii în curte erau primul lucru cu care eram cu adevărat familiarizată. Ei, da, aşa mai veneau de acasă! Hai fraţilor să chefuim, că nu ştim mâine ce-o mai fi. Judecând cu mintea de acum îmi dau seama că nu prea fusesem un suflet dus la biserica în viaţa anterioară. Mai degrabă la cârciumă şi petreceri. Cred că din toată perioada aia, ziua aceea a fost singura care a contat. Mă lega oarecum de fosta mea existenţă pe care o regretam atât de mult.

Agitaţia din curte, lumea multă şi pestriţă, chiotele, râsetele, mesele întinse… totul îmi era cunoscut şi pe plac. Totul se derula cu repeziciune şi aproape fără veste m-am trezit din braţe în braţe fără să realizez cine erau persoanele care mă purtau. Mă întrebam pe unde este fiinţa căreia trebuia să-i spun „mama”. La un momendat a dispărut şi parcă totuşi nu-mi găseam locul fără ea. A reapărut radioasă în rochia ei lungă, albă, cu voal şi beteală lungă la ureche. Arăta ciudat şi frumos în acelaşi timp. Nu o văzusem niciodată purtând pe faţă lumina aceea ce o făcea cu adevărat frumoasă şi nu am văzut-o până atunci niciodată îmbrăcată atât frumos! Tare mândră eram de ea şi mă uitam de sus la toţi ceilalţi. Mult timp de aici înainte, când eram nevoită să privesc cum se degradează sub ochii mei, imaginea aceea de mireasă îmbujorată şi intimidată, mi-a menţinut-o  respectată şi frumoasă în suflet.

M-am despărţit cu greu de ea şi singurul lucru care m-a alinat în braţele moaşei a fost faptul că tata a poruncit lăutarilor să meargă cu noi. Aşa mai veneau de acasă! Da, asta e viaţă! Cu lăutarii după tine, să întărâţi câinii satului şi să scoţi lumea pe la porţi. Asta îmi aduceam aminte şi-mi era extrem de plăcut.

Nu cred că am plâns în ziua aceea în afară de momentul în care popa s-a ambiţionat să mă scufunde în cazanul cu apă rece. L-am înjurat cât am putut atunci cu mirosul lui de tămâie si slujba lui cântată pe nas. Păi de asta venisem eu cu lăutarii după mine de acasă? După o asemenea experienţă, toată bucuria s-a topit. În drum spre casă parcă toată vraja s-a destrămat. Bucuria mi-a fost umbrită de nervii pe care mi-i făcusem în biserică şi toate râsetele şi glumele ce se învârteau nu făceau decât să-mi accentueze starea de surescitare. Auziţi si voi, cine ajunsesem EU să râdă nişte ţărănci de mine!! Pai să fi fost eu la vremea mea, le-aş fi altoit de nu ar mai fi îndrăznit să ridice capul din pământ. Ce caut aici?

Momentul întoarcerii acasă, braţele mamei şi sânul cu lapte dulce sunt ultimele amintiri ale acelei zile de pomină. Urmează o perioadă neagră, din care nu-mi aduc aminte nimic, apoi amintiri legate de noua noastră casă, tot o cameră cu chirie la alte neamuri de-ale tatei, de data aceasta însă mult mai mare şi mai spaţioasă. Parcă se aşternuse cât de cât liniştea şi o oarecare bunăstare în noua noastră casă. Poate şi Doda, fata aproape adolescentă a unchilor mei, era cea care dădea un farmec aparte acelei locaţii. Aveam pe cineva care ma idolatriza şi mă răsfăţa, ori acesta era un sentiment familiar.

Scrie un comentariu

Din categoria trecut

Săniuş

A nins o săptămână întreagă. E un strat de zăpadă de vreo jumătate de metru albă, strălucitoare şi pufoasă. Noi, in vacantă la Maica şi Taicu. Ne-am adunat toţi de data asta. Adică şi frate-meu si văru-meu Liviu şi eu, bineînţeles.

În dimineaţa asta deşi cerul e tot plumburiu, ninsoarea s-a oprit. Ne trezim noi bine dispuşi, după prea multe zile de stat in casă si ajungem la concluzia ca zăpada e numai bună de ieşit cu sania. Aşa că ne îmbrăcam bine,  luam sania si ieşim s-o lustruim pe tălpici. Cum drumurile nostre sunt drepte (doar suntem un sat de câmpie) singura soluţie este să ne tragem unul pe celălalt. Am putea merge peste drum, în grădină, acolo e panta mare şi ar aluneca săniuţa ca vântul. Dar ne vede Maica şi ne bagă înapoi în casă. Sania s-ar opri direct în gropanul cu ţipari al lui Taicu.

Fată cu iniţiativă, îmi aduc aminte că la câteva case distanţă este un loc viran numai bun pentru sanie. Acolo casele sunt pe o coastă abruptă si locul acela, al cui o fi fost cândva, a rămas părăsit şi în paragină. Până şi gardul îngenunchiase de bătrâneţe şi dispăruse sub nămeţi. Mi-era un pic cam teamă, să nu ne oprim in cioturile parilor ramase in picioare, dar cum stratul de zăpadă era suficient de gros astfel ca totul era acoperit, ne-am luat inima în dinţi şi am urcat panta.

Primul coboară Liviu. E sania lui. Se duce ca vântul până în drum. Urmează frate-meu. Fiind mai uşor, el merge şi mai departe ca Liviu. A început întrecerea. Eu, mare măgăreaţă între ei (eram cu trei ani mai mare) eram şi cea mai neinstruită.

Habar nu aveam cum să conduc sania să ţină drumul drept. De două ori m-am pus pe ea şi de fiecare dată am eşuat lamentabil după doi metri, în zăpadă. Nu conta prea tare, doar nimeni nu se poate opri din râs. Numai frate-meu se enervează la un moment dat şi-şi pune ambiţia să mă înveţe cum să ţin picioarele şi ce să fac să alunec lin şi să nu le stric pârtia. În timp ce ei merg ca vântul până jos, eu ma aleg de fiecare dată cu câte o pătură groasă de zapadă pe hainele de lână tricotată.

Într-un mare final reuşesc şi eu primul drum până jos. Delir. Abia acum începe distracţia. Ciudat, pârtia rămâne doar a noastră. Din vecini nu se încumetă încă nimeni sa iasă afară. Băieţii s-au încălzit serios, eu mă distrez grozav, mai ales că nu-i nimeni să ne vadă. Şi urc eu vitează pe sanie într-un moment favorabil, îmi iau un avânt serios, hotărâtă să bat orice record şi să le arăt eu cine-i şeful. Dau drumul saniei, sar pe ea, îmi potrivesc picioarele s-o pot controla mai bine şi  într-o secundă simt cum sania se opreşte in loc, ca şi cum şi cum cineva i-ar fi pus piedică şi eu îmi continui drumul zburând frumos de una singură, până la baza pârtiei.

Întâlnirea cu pământul este dură. Mă loviesc serios  de un ciot şi nu mă pot ridica , dar nici nu-mi pot opri râsul. Ştrengarii ăia doi, în loc să vină să mă ridice, se tăvălesc de râs prin zăpadă. Mă ridic cu chiu cu vai şi  închei aici unica mea experienţă la sănius. O iau  uşurel către casă de una singură. Băieţii au ales să rămână în continuare cu sania.

Bineînţeles că mi-a fost ruşine să spun de ce m-am întors înaintea lor. Câteva ore măcar, să evit certurile bunicilor. Norocul meu a făcut ca nebunii mei de fraţi să nu se mulţumească cu pârtia deja încercată şi să meargă cu sania pe Jiul îngheţat. S-au avântat pe gheaţa până către mijlocul apei, unde prea subtire ca să-i mai ţină, gheaţa a cedat. Cum pe sanie era doar Liviu, frate-meu făcând pe armăsarul în acel moment, s-a scufundat doar unul, celalalt putând să-l tragă afară imediat. Şi norocul lor mare a fost ca apa era destul de mică în acel loc, abia dacă le ajungea până la brâu. I-a văzut şi un consătean care i-a scos la mal cu tot cu sanie. S-au întors acasă cu hainele sloi pe ei, îngheţaţi bocnă, plouaţi si resemnaţi.  Nu şi-au mai adus aminte să râdă de  mine şi de zborul meu graţios deasupra pârtiei.

Scrie un comentariu

Din categoria trecut

Neniţu

Neniţu e un bărbat masiv, negricios şi bun ca pâinea caldă. A lucrat cândva în mină şi parcă i s-a impregnat în piele culoarea tăciunilor scoşi din fundul pământului. A ieşit din mină când o galerie s-a prăbuşit şi a prins în mormântul ei un schimb întreg. El a scăpat ca prin urechile acului şi a realizat că nu acolo vrea să moară. Şi-a dat demisia, şi-a luat nevasta şi s-a întors acasă. S-au aşezat pe malul Jieţului cu Maica și Taicu și, pentru că nu aveau copii, s-au gândit s-o înfieze pe pitică. Ai ei oricum o duceau greu unde stăteau cu chirie şi nici prea încântaţi nu erau că ieşise fată. S-au dus de mână într-o seară pe la ei, cu o pasăre în mână şi o damigeană de vin şi au plecat direct cu piticuţa în braţe.

Acasă s-a făcut tractorist, Neniţu. Conduce un tractor mare şi roşu carei se pare piticei cea mai tare invenţie ce a existat vreodată. Şi tractorul lui e cel mai bun, cel mai frumos, cel mai cel…pentru că e al lui. E mai tare chiar decât motocicleta unchiului Dan care vine în fiecare joi seară să-i aducă urdă dulce de la el de la ICIL. Mare chestie era ICIL-ul ăsta, din moment ce făcea pentru ea special o urdă aşa de bună. Nimeni altcineva nu se atingea de urda ei castigată pe drept. Spunea zeci de poezii si prostii pentru a o primi.

În fiecare dimineaţă se trezeşte la ora 5 să nu cumva să apuce Neniţu să plece de acasă fără să-i vorbească. Îşi frământă în fiecare seară creierul să găsească o soluţie să-l oprească. Erau multe de făcut prin curte şi când era plecat, dar cu nebuna de Dădica, ce o altoia din orice, nu era deloc amuzant. Neniţu e ideal. Ştia sa sufle să nu o mai doară când se lovea, sa pupe să treacă…tot lucruri plăcute. A încercat cu plânsul. Nu a ţinut. A încercat cu rugăminţi, nu a mers. În dimineaţa  asta e hotărâtă: o să plece şi ea cu el.  Se face tractoristă.

-Ce faci, draga neniţului, de ce nu mai dormi?

– Melg cu matale!

– Unde, puiule?

– Cu tlactolul! Mă fac tlactolistă!

Hohotul de râs face toată casa să răsune.

– Ce-ai Nicule, vrei să trezeşti fata?

– Eu? S-a trezit singură! Ia spunei şi dădică-tii ce vrei tu să faci.

– Mă duc cu Neniţu, mă fac tlactolistă!

– Ptiu, lighioană! Te faci pe naibilui! Treci imediat înapoi în pat că-ţi înroşesc fundul acu’!

– Nu vleau!! Eu nu mai stau cu matale, eciti ulâtă!

– Sunt urâtă, ai? Eu sunt urâtă?

– Da! Neniţu e flumos şi mă duc cu el.

Adevărul e că Neniţu, aşa negru, cu cucui în frunte rămas amintire din mină şi mâinile veşnic pline de vasilină şi ulei de motor negru, nu prea e frumuseţea personificată! O răsfaţă însă pe pitică şi asta îl face în ochii ei un prinţ. Dădica, cu părul ei blond, ondulat şi ochi luminoşi i se pare urâtă pentru că tot timpul spune “nu”. “ Nu ai voie”, “nu pune mâna”, nu alerga”, nu te duce la câine” – toată ziua era un lung şir de nu-uri. Gata, ea se săturase de atâtea restricţii. Voia să fie liberă.

– Nu te poate lua Neniţu! Stai cu Dădica acasă şi deseară când vin îţi promit că-ţi aduc un cadou.

– Dal eu nu vleau! Vleau cu matale!

– Cum să te iau cu mine, Neniţule? Uite, tractorul nu are decât un scaun! Unde ai să stai? Neniţu se duce pe câmp, la arat, nu are timp de tine. Tu trebuie să stai acasă, să fii cuminte, să mănânci şi să creşti mare.

– Da’ eu-s male, uite!

Pitica se ridicase pe vârfuri în pat şi cu mâna întinsă încerca să atingă tavanul jos al încăperii.

– Eşti pe naiba! Numai pe tine nu te avea în grijă pe camp! Stai naibilui acasă, nu vezi cât eşti de prăpădită?!

– Hai cu neniţu, te rog eu, rămâi cu dădică-ta. Dacă tu pleci cu mine, cine o mai ajută şi pe ea? Uite, o doare piciorul şi e amărâtă, nu-ţi pare rău de ea?

– Te doale lău, Dădică?

– Mă doare şi mai rău când mă superi tu!

– Da’ eu nu te supăl, matale te supeli! Eu sunt cuminte…

– Eşti neniţule, eşti! Lasă că dădică-ta vorbeşte aşaaaa, să te necăjească. Ştie şi ea că eşti cuminte. Hai că-ţi aduce neniţu un pui de băs când vine acasă.

Într-un final au reuşit cu chiu cu vai s-o convingă să rămână acasă. Pentru dădica, pentru maica, pentru taicu, pentru ţiparii din gropan şi nu în ultimul rând pentru incredibilul pui de pasăre rară promis…

Acum aşteaptă cu nerăbdare să vină seara să apară Neniţu şi o dată cu el sacoşa fermecată. Îşi face tot felul de planuri despre ce-o să facă cu puiul ei, care va fi numai al ei, cât de minunat va fi de se va mira toată lumea si cum nu va lăsa pe nimeni să pună  mâna pe el. Întreabă de zeci de ori cât mai e până seara, devorează tot ce mi se punea în farfurie, pentru că altfel puiul nu voia să se lase prins, învaţă cu conştiinciozitate toate poeziile pe care I le spune Dădica, totul doar pentru o promisiune deşartă. Seara, când Neniţu intră obosit pe uşă, cu umerii lăsaţi, leşinat de foame si parcă mai negru de cum plecase dimineaţă, prima grijă a piticuţei e să se arunce asupra sacoşei şi să caute puiul! Scoate tot afară, se uită bine, să nu fie ascuns pe undeva, se mai uită o dată….

-Neniţule, nu e puiul!

-Cum nu e, scumpa mea? Eu l-am pus cu mâna mea acolo. Caută bine!

Şi caută până oboseşte şi ochii i se umplu de lacrimi.  Până una alta Neniţu mănâncă, împărtăşeşte noutăţile cu ai casei, se odihneşte.

-Tot nu l-ai găsit, piticule?

Lacrimile din gât nu o lasă să-i mai răspundă. Doar dă amărâtă din cap.

-Dă, să caute şi Neniţu!

Cu speranţa înviind în ochi, îi împinge sacoşa. Caută omul cu toată seriozitatea prin toate cotloanele şi cu tristeţe în glas decretează:

-Pfui… futu-i mama mă-sii, iar a zburat!

– A zbulat?

Lacrimile deja nu mai au loc în ochişori si pleacă lin către barba tremurândă.

– Da, măi neniţule, a zburat, nu mai este….

-Cum a zbulat? Matale nu l-ai văzut?

– Nu l-am văzut, neniţule! Era neniţul atent la drum….

– Da’ nu ai inchis sacoşa? Uite, s-o închizi aşa! – şi trage cu toată puterea de fermoarul buclucaş care îi lasase puiul să zboare.

-Am închis-o, mânca-o-ar neniţu pe ea de fată. Am închis-o!

– Şi cum a zbulat?

– Nu ştie neniţu… cred că a găsit el o găurică prin care a ieşit. Nu mai plânge, hai s-o pupe neniţu de fată! Îţi prinde neniţu mâine altul.

– Da’ mâine mai găseşti?

– Găsesc, puiule. Ştie neniţu un cuib pe câmp, sigur prind altul!

– Da’ nu îl ia alt om?

– Nu-l ia neniţule! Nu-i poate prinde nimeni, doar neniţu poate.

– Da’ sigul imi aduci?

– Sigur!

Ochii se mai limpezesc şi un licăr de speranţă apare din nou printre genele umede.

– Da să nu-l mai scapi, Neniţule! Uite, să închizi sacoşa aşa, bine?

– Bine, neniţule. O s-o inchid bine de tot mâine, să nu mai scape. O să astup toate găuricile să nu mai aibă pe unde să iasă. Acum fii fetiţă cuminte şi treci la culcare.

Serioasă si dezamăgită, cu lacrimile încă umede pe obraz, pitica îi spune dădicii, care nu-şi poate ţine râsul:

– Mâine nu-l mai scapă. L-am învăţat eu cum să închidă bine sacoşa!

Un comentariu

Din categoria jurnal, trecut

Copilarie franta- Povestea a II-a

În ţara noastră şansele să găseşti un loc de muncă, sunt infime.  E un paradox… nimeni nu mai pune accent pe învăţătură, dar toată lumea cere diplomă de facultate la angajare. Facultăţile se fac mai mult pe bani, examenele se promovează în funţie de spaga dată, sau pe simpatii, lucrările de diplomă sunt plagiate sau cumpărate direct de la cei ce se pricep să le facă. Omul fără studii nu are nici o sansă, chiar dacă de multe ori, cei care au făcut liceul acum 20 de ani, sunt mai pregătiti decât cei care au terminat facultatea după.

Drama apare însă in familiile in care soţii nu au studii de nici un fel. Din varii motive, nu au mers la şcoală poate nici cele 4 clase. Pentru ca parinţii au fost prea săraci şi nu i-au trimis, au fost beţivi, delăsători, i-au lăsat la orfelinate sau şi mai rău, pe stradă. Există tot felul de drame la nivel individual. Sunt copii care au muncit la „stăpân” de la 4-5 ani. La un moment dat oamenii aceştia cresc şi, normal, îşi intemeiază familii. Trăiesc într-o sărăcie lucie, în condiţii insalubre, fac copii cărora nu le pot asigura condiţii de viaţă mai bune decât au avut ei. Situatia se perpetuează şi aceşti oameni trăiesc resemnaţi, de azi pe mâine. Cum e sa fii copil într-o astfel de familie ?

Înveţi de mic să taci si sa nu plângi nici dacă  îţi este rău de foame. Ajungi până la urmă să nu mai simţi nici frigul de care hainele tale ponosite si rupte nu te pot apăra. Înveţi să te mulţumeşti cu o coajă de pâine, cu nişte apă fiartă pe post de ceai, sau cu câţiva cartofi ce-ţi amăgesc stomacul pentru câteva ore. Înveţi să te joci cu nimic, să te baţi pentru a-ţi apăra puţinul. Înveţi să creşti încrâncenat. De cele mai multe ori nu vezi decat mizeria de acasă şi mult timp ai senzaţia că toată lumea trăieşte ca tine. Copiii din vecini nu îţi calcă niciodată pragul, pentru ca părinţii lor se tem să nu cumva să nu se molipsească de la sărăcia voastră lucie. Din când în când câte o vecină mai miloasă îi dă mamei tale nişte haine şi ghetuţe scâlciate pe care copiii ei nu le mai folosesc. Atunci poţi ieşi si tu in sfârşit afară.  Numai că afară e de multe ori mai cenuşiu şi mai trist ca în casă. Te doare stomacul de foame pentru ca simţi aroma mesei pregătite de vecini, eşti invidios, pentru ca băieţelul vecinilor are minge pe care o bate nonşalant de gard. Gardul de care tu nu ai voie să treci si după ale cărui uluci stai ascuns privind cu jind la jocul celorlalţi. Nu vă închipuiţi că vecinii sunt mult mai înstăriţi. În satele româneşti prea puţini pot spune că sunt cu adevărat înstăriţi. Doar ceva mai gospodari, sau ceva mai norocoşi…

Câţi dintre dumneavoastră v-aţi pus măcar un moment în locul acestor suflete chinuite? În locul copiilor, nu al părinţilor deja îndobitociţi şi pierduţi în jungla asta ce se numeşte democraţie. În locul celor ai căror ochişori văd şi a căror inimă simte şi cere. În locul celor care încă mai speră într-o lume fără speranţă. Faceţi un exerciţiu de imaginaţie, că tot e duminica astăzi şi mulţi dintre dumneavoastră mergeţi să ascultaţi predica la biserică. Biserică ce ameninţă cu iadul mamele care fac avorturi, sau pe cei care folosesc metode contraceptive pentru controlul natalităţii, susţinând că trebuie să faci atâţia copii câţi îţi dă Dumnezeu dar nu face aproape nimic pentru copiii din  familiile cu adevărat nevoiaşe care respectă aceste percepte.

Pentru câteva momente căutaţi in adâncul sufletelor dumneavoastră si spuneţi dacă a închide ochii şi a ne preface că astfel sărăcia lucie nici nu există este o soluţie cu adevărat creştinească . Credeţi ca ignorând realitatea, rugându-ne la moaşte şi susţinând cheltuirea banilor publici sau din daniile noastre pentru construirea unor lăcaşuri de cult supradimensionate şi mult prea luxoase ajută cu adevărat sufletul vreunuia din noi? Sau al unui copil ce rabdă de foame şi creşte urându-ne pentru că noi suntem tot timpul sătui? Ce vină are el că e obligat să crească în condiţii greu de imaginat pentru un om normal? Doar nu a cerut nici să se nască, nici să rămână acolo. Cine îi recuperează sufletul pierdut încă din copilărie?

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

România la fier vechi

Aş vrea să pot scrie doar de lucruri frumoase. De oameni fericiţi, de copii zâmbitori, de destine împlinite. Aşa îmi propusesem anul trecut. Din păcate, nu am cum. România noastră nu este o ţară de oameni fericiţi. O, nu. Sunt fericiţi la noi doar hoţii, maneliştii, ţiganii (nici ei toţi) şi toţi cei care au funcţii publice. Ori aceştia nu reprezintă de fel poporul român.  Ţara asta este împărţită în două. România lor şi România noastră. România noastră e tristă, tăcută, fără nici o şansă. România lor e aurită, plină de tupeu, de nesimţire, de bani mulţi adunaţi din înşelăciuni şi hoţii.image-2012-04-20-12049944-70-tigani-sapat-fier-vechi-2

România noastră e vandută bucată cu bucată la fier vechi. Nimic nu mai e bun în ţara asta. Nimic nu mai merge. Revoluţia televizată ne-a adus libertatea mult visată. Libertatea de a distruge,  libertatea de a avea de toate în magazine, de a munci pâna la epuizare pentru traiul de zi cu zi.

În anii de aur ai tinerei noastre democraţii, Silviu Brucan dădea poporului acestuia douăzeci de ani până să ajungă la maturitate. Au trecut cei douăzeci de ani, s-a distrus aproape tot şi poporul român nu a mai ajuns la maturitate. E doar mai abătut, mai trist, mai sărac. Se întreabă cu inocenţă cu ce a greşit, nerecunoscând niciuna din acuzele ce i s-ar putea aduce.

Am greşit cu toţii, oameni buni! Am greşit când ne-am lăsat manipulaţi de oamenii ce apăreau pe micul ecran si ne minţeau cu terorişti plini de venin şi arme. Am greşit apoi când am acceptat ca puterea să fie preluată de eşalonul doi de comunişti,  când am fost de acord să ne vindem fabricile şi uzinele pe nimic unora care au preferat să închidă porţile şi să aducă marfă proastă din străinatate. Am greşit când am fost de acord ca unii să primească bani frumoşi din bugetul statului pentru a nu face nimic, când am acceptat promovările pe bază de grad de rudenie, nu pe bază de competenţă, când am acceptat să dăm spagă pentru a putea beneficia de servicii de care ar fi normal să beneficiem gratuit, când am pus capul în piept acceptând sa ne jignească orice funcţionaraş plătit din banii noştri şi ajuns într-un loc călduţ de muncă pentru că e neamul cuiva sus pus. Si greşim în continuare. Votăm în parlament partide pline de escroci, puşcariaşi, profitori, doar pentru că ne-am obişnuit cu denumirile lor. Şi sperăm în continuare sa ne fie mai bine, fără să facem nimic să ne schimbăm viaţa în bine.

În fiecare dimineaţă aud strigăte de „fiaaareee, fiareee lh.ooooooooom”. Se fură tot ce-i metal. Se demolează clădiri solide, pentru câteva bare de fier-beton din pereţi. S-au vândut şi demolat fabrici întregi pentru a fi vândute la fier vechi. De cele mai multe ori cu concursul „patronilor” îmbogăţiţi peste noapte. Încă mai sunt şantiere navale şi fabrici de vagoane, sau de cine ştie ce componente, odinioară performante şi căutate în întreaga lume, din care zilnic ies pe poartă camioane pline… cu fier vechi. Nimeni nu mai vrea să construiască. Toată lumea vrea să vandalizeze cat mai repede, să se imbogăţească cât mai repede, ca nu cumva să scape ocazia. E o frenezie de sfârsit de lume. O frenezie a distrugerii.

În ţara asta sunt comunităţi întregi care nu au alt mijloc de trai, decât scormonitul prin gunoaie, sau prin dărâmături după ceva resturi de vândut la fier vechi. Oraşe fantomă, în care au rămas fosti ţărani, dezrădăcinaţi, aduşi de comunişti din satele lor uitate de lume pentru a făuri societatea socialistă perfectă. Au învăţat bieţii oameni o meserie. Nu e mult, dar pe aia o ştiau bine.  Acum niciunul nu mai are unde munci. Nu mai sunt combinate, turnătorii, mine, fabrici. Nu mai există industrie. Neo-comunistii flamânzi de după ’89 au pus parafa distrugerii peste ea. Şi s-a distrus gospodăreste, sistematic, aproape mai repede decât s-a construit în atâţia ani de comunism. Acum oamenii aceia aşteaptă o minune, să vină să le redea prosperitatea de odinioară. Trăiesc la limita de jos a sărăciei, în demnitate şi scormonesc pământul după orice bucătică de fier bună de dus la centrele de colectare pentru un bănut de pâine. Supravieţuiesc. S-ar apuca de altceva, dar nu au resursele necesare. Copiii lor ar invăţa carte, ar pleca din mediul acela atât de nociv. Şi nu sunt proşti, fiecare are capacitatea mentală de a ajunge la un momendat inginer, medic, profesor, doctor. Printre ei poate că s-a născut un geniu. Nu avem cum afla asta, însă. Ochii copiilor sunt cu atât mai trişti cu cât părinţii lor vin mai rupţi de oboseală şi mai tăcuţi acasă, fără să mai aibă nici măcar un strop de energie. Toată se duce pe veşnica luptă pentru supravieţuire.

Ce se va întampla când nu va mai exista fier vechi de vândut? Dumnezeu cu mila. Dacă întrebi pe unul din ei, ridică din umeri cu resemnare, cu ochii în lacrimi. Între timp, au ajuns până în măruntaiele pământului după câte o bucăţică de fier. În locurile în care până deunăzi se căutau metale preţioase sau cărbuni, acum foştii mineri caută bucăţi din vagoneţi, scule uitate sub pământ, bucăţi de fier pentru pâinea de pe masa de seară a copiilor. În ţara în care statul nu face nimic pentru cetăţenii săi, oamenii mor sub pământ pentru o bucătică de pâine.

 

Scrie un comentariu

Din categoria Cotidian

Copilarie franta Povestea I

As vrea sa-ti povestesc despre copii. Copii ai caror parinti au uitat de ei, copii ai caror parinti i-au crescut ca si cum ar fi fost obligati sai-i creasca, copii ai caror parinti au considerat ca e suficient sa le asigure material tot confortul si atat. Copii fara copilarie, copii care sufera fara sa stie sa spuna de ce, care cresc mutilati sufleteste, din vina celor ce ar fi trebuit sa-i faca oameni.

Crezi ca doar in filme se intampla astfel de lucruri? Te-ai ingrozi sa vezi cum inteleg ai nostrii sa-si creasca copiii. O sa incerc sa astern cate o mica povestioara in mai multe episoade, pentru ca de…. timpul este limitat pentru mine. Numele sunt fictive si aleatorii. Nu au legatura cu cazurile reale povestite.

Ionut

Ionut are cinci anisori si trei luni si sta cu bunicii. Mama si tata nu s-au inteles in privinta lui. A venit pe lume din orgoliu, nedorit de fapt de niciunul din ei. Mama s-a ambitionat sa-l nasca pentru ca taticul se eschiva si nu voia s-o ia de nevasta. A venit si nunta pe cand el era deja in burtica mamei. Era cald si bine acolo. Se simtea ocrotit si fericit, la adapost de toate relele lumii. Acum nu stie sa spuna daca e fericit sau nu. Nici nu stie ce inseamna fericirea. I-a facut bunicul anul trecut o masinuta de lemn si o invarte absent pe masa. E un copil trist. Prea trist si prea matur pentru varsta lui.

Dupa ce s-a nascut nu a avut timp sa-si dea seama cat de bine e in bratele mamei. Certurile dintre mama si tata s-au intetit si el era atat de speriat de fiecare data… nu putea sa urle suficient de tare ca sa ii opreasca. Nimeni nu-l baga in seama. Pana la urma, bunica s-a milit si a mers de l-a luat acasa. Sa-l creasca ea si sa-i lase pe parinti sa-si rezolve treburile. Nu mai stie nimic de parinti. S-au despartit in scurt timp, mamica a plecat departe… nici nu stie unde. Nu a vrut sa-l mai vada de mult timp. La inceput ii mai trimitea cate un pachet cu hainute…si cate o napolitana, sau ciocolata. Erau bune. De un an nu-i mai trimite nimic. Taticul si-a gasit alta nevasta. Numai ca nevasta lui are si ea copiii ei si nu mai are loc in suflet si pentru Ionut. Asa ca a ramas cu bunicii.

Ii e dor de mamica, desi nu stie sa spuna de ce. Vede ca la gradinita vin tot timpul mamicile dupa copii. Sunt grijulii cu ei, ii ajuta sa se imbrace, sa se incalte, ii saruta razand si ii asculta povestind voiosi ce au facut azi cu doamna. Pe el nu-l asculta nimeni. Bunica e tot timpul posomorata si-l ocaraste. Abia se apleaca sa-l imbrace si-l smuceste pentru ca e stangaci si nu stie sa o asculte, sa-i fie si ei mai usor. A ajuns sa creasca copii la batranete si asta o nemultumeste si o face sa-l ocarasca si sa-i spuna ca mai bine nu l-ar fi facut curva de ma-sa. Ce-o insemna cuvantul asta? Pleaca trist catre casa, tinand-o de mana pe bunica si incercand sa-si potriveasca pasii marunti dupa ai ei. Sa nu-l mai traga atata dupa ea, ca-l doare manuta. Ar vrea sa aiba si el o mamica zambitoare si calda ca ceilalti copii. O mamica care sa-l ia in brate cand se loveste si e obosit, care sa aiba grija sa nu cada si care sa-l sarute cu drag cand il vede.

Ajunge acasa, bunica il tranteste pe pat si-l dezbraca, ii pune sa-si ia hainutele ponosite de purtat prin casa si il pune la masa. Azi masa e saraca. Are doar ciorba de cartofi. Mananca resemnat ce i se da, altfel bunica s-ar supara mai tare si l-ar injura. Nu vrea s-o supere rau pe bunica. Nici macar bunicul nu-l indrazneste sa-l apere cand se enerveaza ea. Doar bunicul e ca si el, trist si tacut. L-au cocosat nevoile si pensia care abia ii ajunge sa supravietuiasca. Se simte neputincios si lacrimeaza mult. Atunci bunica il ocaraste si pe el, ca nu a fost in stare sa faca nimic in viata.

Sambata trecuta a fost la taticul. Nu-i place sa mearga acolo, desi taticul se bucura si il ia pe genunchi. Ii place cand vine taticul sa-l vada aici. Vine cu bratele pline de dulciuri si mai aduce si cate o hainuta. Se joaca cu el, rade, sunt fericiti impreuna. Dar vine rar si taticul. Are ….responsabilitati. Greu cuvant, dar l-a invatat pana la urma dupa ce tata l-a repetat de mai multe ori. Trebuie sa creasca copiii ceilalti care au nevoi multe si sunt rautaciosi si rasfatati. Din cauza lor si a mamicii noi nu-i place sa mearga la taticul. Sunt rai, ii arunca cu jucarii in cap si incep sa urle daca incearca si el sa puna mana pe o jucarie. Nu-l suporta si il lovesc cu orice ocazie. Iar mamica noua il arunca intr-un colt si-i zice urat… bastardule. Ce-o fi insemnand asta nu stie, dar suna tare urat. Ii e asa frica de ea, ca nici sa respire nu poate. Cand e acolo nu are voie sa miste. Trebuie sa manance singur tot ce i se pune in farfurie, nu se poate juca cu tata, nu are voie sa urce pe genunchii lui, nu are voie sa se joace, sa se murdareasca, sa puna mana, sa strice. Nici nu ar avea cum sa strice ceva, lui nu-i place sa strice lucruri. Dar mamica noua nu-l crede. Il uraste. Nu poate iubi alti copii, asa i-a spus vecinei care vine la cafea. Ca e urat si ii e sila de el si mai bine nu-l facea ma-sa. Toata lumea spune ca mai bine nu se nastea.

Tare-i necajit. Nimeni nu-l iubeste, nimanui nu-i place sa-l aiba prin preajma. Tot mai bine e la bunici. Acolo se poate refugia macar intr-un loc ascuns, prin curte si se poate juca cu pisica sau cu Zoro, catelul. Ei nu-l cearta tot timpul. Cand o sa mai creasca o sa incerce sa-i ajute pe bunici. Poate nu o sa mai fie asa suparati pe el. Pana atunci isi duce amarul intre gradinita si casa, uitand de multe ori sa mai si vorbeasca. Daca nu l-ar obliga doamna la gradinita sa vorbeasca, nici nu ar mai stii cuvintele.

La gradinita e bine, ca sunt jucarii multe si se poate juca si el. Si copiii sunt rautaciosi doar in pauze. L-au poreclit urat, dar doamna a aflat si i-a certat. Acum nu mai indraznesc sa rada asa de el, dar tot nu-l accepta sa se joace cu ei. Nu-i lasa mamicile, ca e sarac si murdar si ca mama lui era una din aia. Nu stie ce inseamna asta, dar crede ca se ia si se tem sa nu se imbolnaveasca si copiii lor de boala lui. Macar aici isi poate lua cate o jucarie cu care sa se joace in coltul lui. Sau poate sa ia creioane colorate si sa coloreze. Ii place atat de mult sa coloreze…Doamna e buna si il lasa. Ce daca copiii nu-l iubesc? Nu o sa-i iubeasca nici el pe ei. Ce, parca el vrea sa se joace cu ei? Nici nu ar plange cand e lovit, ar lovi si el la fel. Dar e asa bine in bratele doamnei si ii vorbeste asa frumos, ii sterge lacrimile si ii cearta pe raii care l-au lovit. Asa ca plange si priveste cu rautacioasa placere cum sunt pedepsiti ceilalti chiar daca nu-l doare. Asa, sa sufere si ei. Cand o sa creasca mare o sa-i tranteasca la pamant pe cei mai rai si o sa le arate el cine e seful. Numai sa creasca.

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Timpul

Tot ce-am vrut a fost ca timpul să mai stea….

Ştii tu cititorule, cum fuge timpul?

Zboară rapid şi nu poţi opri în loc nici măcar o secundă. Iar tu, omule,  deşi ai conştiinţa efemerului din viaţa ta, îl alungi dorindu-ţi să treacă mai repede.

Copil fiind vrei să creşti, să ajungi adult, tânăr fiind vrei copii, vrei să te maturizezi, să-ţi gestionezi singur viaţa. Zilnic vrei să vina seara mai repede, să pleci acasă de la serviciu, sau să vină dimineaţa mai repede când aştepţi a doua zi pe cineva drag. Şi fără să-ţi dai seama te trezeşti că ai pierdut cea mai mare parte a vieţii, dorindu-ţi ca timpul să treacă mai repede. Nu ştim să ne bucurăm de clipă, de o rază de soare, de un zumzet de albină, de un râs de copil. Suntem veşnic grăbiţi şi preocupaţi de ceva extrem de important şi de plicticos. Acel ceva nici măcar nu depinde de noi, sau nu poate fi schimbat, dar ne ocupă tot timpul. Timpul care e atât de preţios şi pe care nu-l poţi cumpăra cu toţi banii din lume.

Nimeni nu ştie când va veni ultima clipă. Ultima secundă din viaţa care a trecut pe nesimţite şi pe care ai gonit-o cu frenezie, dorindu-ţi în acelaşi timp să mai stea. Un înţelept spunea odată că toată viata risipim ani şi la moarte cerşim o clipă. Ciudată natura asta umană, nu? Ne trezim prea târziu, când nu mai este nimic de făcut. Iubim şi pierdem omul drag pentru ca nu am ştiut să-i arătăm cât înseamnă prezenţa lui în viaţa noastră. Avem părinţi şi abia când îi pierdem realizăm că am fi vrut să-i mai avem lângă noi măcar pentru că nu am apucat niciodată să le spunem cât îi iubim.

Ne trezim bătrâni şi singuri, uitaţi de toţi şi toate, cu boli dureroase ce nu ne lasă să dormim, cu tabieturi supărătoare, cu părul alb şi faţa sbârcită, fără nici o putere. Ne dăm seama că odată am fost tineri şi că am fi fost mai fericiţi dacă nu ne-am fi pierdut în amănunte prea puţin importante, în interese prosteşti şi nu am fi uitat să trăim.

Toţi ajungem pe ultima sută de metri cu un bagaj mai mare sau mai mic de amintiri, în funcţie de puterea fiecăruia de a reţine anumite secvente din viaţă. Dureros e când ajungem aproape de punctul terminus şi  toate amintirile noastre sunt triste şi amare, când avem sentimentul că am pierdut în viaţa toate ocaziile de a fi fericiţi. Amara senzaţie că am trăit degeaba. Am vrea să putem lua viaţa de la capăt ca să putem schimba de la început tot ce nu a mers. Să facem tot ceea ce ne-a fost teamă să facem, să uitam de gura lumii şi judecata ei şi să ne bucurăm de fiecare secundă. Şi nu putem da anii înapoi, nu putem nici cere altă viaţă. Putem doar să mai cerşim  o clipă pentru a putea să ne mai plângem puţin de milă. Ne agăţăm cu o plăcere răutăcioasă de această ultimă secundă. Pentru că nu vom mai primi niciodată o altă şansă.

Scrie un comentariu

Din categoria jurnal

Inselare

adulterul-intretine-casnicia-un-sociolog-american-afirma-ca-barbatii-infideli-sunt-soti-mai-buni-si-mai-echilibrati-6026035 Hei, hei, oameni buni! Mi-aţi dus lipsa? Revin acum în prag de seară, să vorbesc un pic despre verbul „a înşela”.

Aud peste tot folosindu-se cuvântul ăsta şi altele mai dure, în situaţii în care nu are ce căuta. „M-a înşelat bărbatul”, „l-a ademenit nenorocita aia, curva aia făra principii şi scrupule”, „m-a înşelat, nenorocita de nevastă-mea, că nu-i mai ajunge”…. Cu ce au înşelat şi cum e cu „înşelatul” ăsta? Greu de spus…

În primul rând că omul nu este un animal monogam. Nu este croit astfel. Este poligam din naştere iar monogamia este liber consimţită, aleasă, dacă lângă el este persoana care corespunde visurilor şi nevoilor sale. Unii consideră că atunci când s-au căsătorit, l-au luat pe celălalt nu de soţ, ci drept proprietate. Şi sunt foarte supăraţi şi nemulţumiţi atunci când partenerul calcă strâmb, sau mai rău, se îndrăgosteşte de altcineva. Atunci „nenorocitii, i-au înşelat, au încălcat contractul, nu au respectat jurăminte”. Oare?

Sunt oameni -şi femei şi bărbati- care nu pot fi fideli unui singur partener. Aceştia au ceva lipsă în genele lor şi chiar nu pot iubi pe altcineva mai mult decât se iubesc pe ei înşişi. Nici măcar aceştia nu poţi spune ca te-au înşelat, pentru că ştiai de la bun început cum sunt şi totuşi te-ai legat de ei. Astfel de oameni sunt făcuţi să trăiască liberi, nu încătuşati. Căsnicia îi sperie, ideea de monogamie îi sperie şi chiar dacă iubesc persoana de lângă ei atât cât pot ei să iubească, fug. Caută scăparea cu prima ocazie.

Pe un om nu poţi să-l legi cu o bucată de hârtie la primărie. Poţi lega astfel avere, nume, bani, proprietăţi – niciodată suflete. Nu poţi impune cuiva să nu te mai vadă decât pe tine din momentul în care aţi semnat o hârtie la primărie, sau v-a pus popa pirostriile pe cap, indiferent ce ai face tu de acum înainte, cum te-ai comporta, cum te-ai transforma. Nimeni nu poate avea pretenţia asta şi dacă o are pierde de fiecare dată.

Sunt  oameni care intră cu sufletul curat într-o căsnicie şi totuşi, ajung la un moment dat să caute pe altcineva. Nu e vorba despre accidente, despre ispite şi aventuri regretate. Astea se pot întâmpla oricui, într-un moment delicat în viaţă. Sunt aventuri care de obicei nu ţin mai mult de o noapte, în urma cărora regretele rămân poate o viaţă. Şi care, ciudat, apropie cuplul dacă partenerul este suficient de înţelept să treacă cu delicateţe peste întâmplare.

Grave şi dureroase sunt relaţiile extraconjugale de lungă durată. Relaţiile în care te îndrăgosteşti de altcineva şi te trezeşti în situaţia în care nu poţi rupe nici căsnicia, nici relaţia paralelă. O sa spuneţi că asta înseamnă să le înşeli pe amândouă. În mare aşa este. Şi totuşi, nu totdeauna lucrurile sunt aşa simple.

Ca să ajungi să te îndrăgosteşti de altcineva trebuie să ai dispoziţia sufletească pentru asta. Şi aceasta dispoziţie apare doar dacă în căsnicie nu-ţi mai găseşti idealurile, visele, locul. Dacă partenerul tău de viaţă a ajuns să se obişnuiască în asemenea măsură cu tine că pur şi simplu te ignoră. Sau şi mai rău de cele mai multe ori, să te considere o anexă a averii acumulate în timpul căsniciei.

Când casa ta devine doar o cameră de hotel în care vii, mănânci, te speli, dormi şi pleci a doua zi unde ai treabă, dacă ajungi să te simti acasă ca într-o închisoare nu ca într-un cămin, atunci găseşti disponibilitatea sufletească să te îndrăgosteşti de altcineva. De multe ori pe nesimţite. Începi să priveşti cu alţi ochi în jurul tău,  te simţi bine în compania altcuiva, vezi că aveţi situaţii asemănătoare şi vise comune spulberate şi fără să îţi dai seama te-ai prins deja în altă relatie. Rămâi mult timp agăţat aşa. De multe ori pentru că nu ştii cum să renunţi la promisiunile făcute soţului, poate ai copii acasă şi ţi-e greu să renunţi la ei, poate ai proprietăţi comune şi nu-ţi vine să laşi totul în urmă şi s-o iei de la capăt, poate că cel „înşelat” te ameninţă tocmai pentru a te ţine legat. Toate motivele sunt greşite, ştiu, şi totuşi mulţi oameni se complac în situaţia asta şi trec de multe ori ani buni până să fie în stare să rupă pisica în două. Cei care suferă cel mai mult sunt ei, cei duplicitari.

Cei „înşelaţi” se trezesc de cele mai multe ori prea târziu. Uneori nici nu realizează ca nu au făcut nimic să nu ajungă în situaţia aceasta, dincontră. Uita pe parcurs că celalalt este  partenerul de viaţă  cu aspiraţiile, năzuinţele, visele lui. Un om care şi-a dorit să fie iubit şi apreciat, să fie parte din viata lor, nu o anexa a ei. Susţin că partenerul şi-a încălcat obligaţiile contractuale dar nu şi-au pus niciodată întrebarea dacă ei  şi le-au respectat pe ale lor. Probabil nu şi-au închipuit niciodată că primeşti doar cu măsura cu care dăruieşti şi nemulţumitului i se ia darul până la urmă.

Acel act de căsătorie liber consimţit de care fac atâta caz a fost semnat de două persoane, nu doar de cel pe care  îl consideră o proprietate. Şi nu a însemnat niciodată că îi va face stapâni pe viaţa celuilalt, dincontră. Căsătoria presupune doi, o relatie presupune doi oameni. Presupune aceleaşi drepturi şi îndatoriri pentru fiecare, presupune să-l pui pe cel de lângă tine mai presus de pretenţiile şi mofturile tale, presupune respect, sprijin reciproc, înţelegere. Şi mai presus de toate, presupune iubire.

Atunci când oamenii vor întelege că dragostea e liberă şi e a ta doar cât se întoarce la tine de fiecare dată cu drag şi plăcere,  poate vor reuşi să fie fericiti în căsnicie. Până atunci degeaba spun ca au fost înşelaţi. Cei care au înşelat sunt ei. Şi în primul rând s-au înşelat pe ei înşişi.

Scrie un comentariu

Din categoria jurnal

Moartea unui regizor

Nu am vrut sa scriu astazi despre subiectul care incinge la propriu toate posturile de televiziune, toate ziarele, revistele, radiourile. Totusi…

Da, a murit Sergiu Nicolaescu, la varsta venerabila de 82 de ani. S-a stins suspect, dupa ce medici de renume i-au gresit initial, tragic, diagnosticul. Sunt convinsa ca daca avea pus de la inceput un diagnostic corect si era operat la timp, nu apareau atatea complicatii care sa duca la moartea lui, chiar daca varsta ii era inaintata. Era totusi un om verde.  Nimeni insa nu vorbeste despre asta, nuuu…. Presa noastra este intr-o contiua cautare de senzational si sigur ca-l vaneaza pe om de cand s-a internat in spital. Probabil dau recompense celor care din lipsa de ocupatie suna la redactii si le vand pontul. Din momentul internarii in spital, pana maine, cand trupul neinsufletit va fi ridicat, un reporter va fi permanent la datorie la poarta spitalului, in vesnica vanatoare de declaratii, durere, senzational. Ca si la moartea actorului Serban Ionescu, vor fi disecate lacrimile rudelor, durerea din ochii fiecaruia, doliul, felul in care merge, in care se manifesta, declaratiile „apropiatilor”. Imi repugna si practica asta si faptul ca imi dau seama ca astfel de stiri prind la public, astea sunt cautate. In goana lor dupa senzational, nu mai exista intimitate, nu mai exista durere sufleteasca, totul este despuiat si aratat gol multimii avide de sange.  Nu conteaza ce simt cu adevarat rudele, ce e in sufletul lor, cu cat persoana vanata este mai cunoscuta, cu atat vanatoarea este mai cruda si mai apriga.

Se tot duc oameni de valoare in ultimul timp. Indiferent ce s-ar spune despre Sergiu Nicolaescu, a fost un om valoros. Ca a fost preferatul cuplului Ceausescu, ca a avut convingeri socialiste, ca a facut filme cu tematica pentru a ridica in slavi comunismul, ca mama naiba stie ce-a mai facut sa ajunga cel mai prolific regizor de pe la noi, important ramane doar faptul ca a fost cu adevarat un profesionist. Un om pasionat de ceea ce face, indragostit de profesia aleasa, de calea pe care a urmat-o in viata. Nu am pierdut politicianul Sergiu Nicolaescu. Ca politician a fost un nimeni, un dezastru. Am pierdut un om serios si dedicat, un regizor care a stiut sa faca filmul romanesc cunoscut intr-o epoca in care nu se stia despre noi aproape nimic, a avut curajul sa faca pe langa filme cu tenta comunista si comedii bune si filme istorice legendare. Multi il injura acum, multi se dezic de el, desi pe vremea cand filmele lui Sergiu Nicolaescu rulau in toate cinematografele din tara, ingrosau cu totii randurile celor care intrau cu placere in sala de cinema. Ca asa este la noi… frustarea si veninul se varsa tot abia atunci cand cel care a fost obiectul urii atat de mult timp inabusita, nu mai poate riposta.  Pe sistemul triumfal „na, ca ti-am supravietuit! ce-ai facut tu ma mai mult ca mine in viata? vreo 30 de filme? ei si ce? te-am bagat in pamant tot eu, o sa traiesc mai mult ca tine!” De parca viata lor ar conta cine stie ce in ochii altcuiva. Nu conteaza pana la urma decat ce ramane in urma omului. Opera sa va ramane, contestata sau nu, mai cunoscuta decat vor fi vreodata tot felul de capodopere actuale.

Poporul asta avea o vorba pe vremuri… Despre morti numai de bine. Era o practica de bunsimt, care potolea odata cu despartirea fizica a beligerantilor si resentimentele ramase fara obiect. Pacat ca bunul simt nu prea mai exista in ultimul timp.

A trecut in nefiinta Sergiu Nicolaescu. Am inteles ca familia a ales incinerarea trupului sau, probabil o alegere facuta de maestru dinainte. Nu stiu ce se poate ura in astfel de cazuri… la noi, din batrani se spunea „sa-i fie tarana usoara”.

 

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Singurătate în doi

singuratate-in-doi-1_bb50a9e6fd29e1Avem cu toţi  idealuri şi când ne căsătorim ne punem în acea uniune toate speranţele. Unii vor avere, alţii visează la cuplul perfect, să fie invidiaţi, să aibă de toate, să fie fericiţi şi luptă cu toate puterile să le împlinească. Dar când vine vinerea oarbă, laşi totul deoparte şi faci pasul. Că trebuie făcut odată şi o dată şi ai senzaţia că doar el e alesul, prinţul pe cal alb/prinţesa din turn, cel mai cel/cea mai cea.

De cele mai multe ori nu vedem omul de lângă noi care vine şi el cu idealurile lui în căsnicia asta, Idealuri care de cele mai multe ori sunt cu totul altele decat ale noastre.  Rar se întâmplă să ne îndrăgostim cu adevărat de OM, să-l iubim aşa cum este el, cu bune, cu rele. În general proiectăm asupra lui imaginea perechii perfecte pe care o visăm. Perfecţiunea nu există, însă. Indiferent cât de geniali am fi, nu suntem perfecţi, avem şi părţi bune şi părţi rele, facem şi greşeli, uneori ne comportăm prosteşte…. Asta ne face umani. Dacă am fi perfecţi am fi roboţi, nu oameni.

Atunci când ne îndrăgostim vedem în celălalt idelul vieţii noastre. Îl ridicăm pe un piedestal şi rămâne acolo, ca o statuie, până începem să ne trezim şi starea de îndrăgosteală dispare. Atunci începem să-i descoperim şi defectele, că destul i-am atribuit numai calităţi. Vedem că uneori râde prosteşte, se trezeşte târziu, îşi lasă hainele peste tot prin casă, nu curăţă cada dupa ce face baie, lasă colacul la wc ridicat, sforăie,  face fărâmituri când mănâncă sau mai ştiu eu ce lucruri pe care le considerăm deranjante. În momentul acela parcă ni se deschid ochii şi vedemi un străin ce ne invadează spaţiul.

 Dar îl avem cu acte de acum, nu are termen de garanţie şi nu putem merge la magazin să cerem altul mai bun. Drept urmare ne ambiţionăm să-i schimbăm caracterul şi ne facem un ţel în viaţă din această schimbare. Ideal ar fi să iubim  în continuare omul aşa cum arată acum, despuiat de toate idealismele, de cutume sociale, de aparenţe. Să-l acceptăm aşa, să ne placă până şi defectele lui, pentru că oamenii se schimbă cu timpul, dar nu aşa cum credem noi. Mai chelesc, mai fac burtă, mai râgâie, devin uşor agasanţi, capătă ticuri,  na chestii ce vin cu vârsta.

Oamenii nu se pot încadra într-un tipar prestabilit. Tot ce poate fi schimbat şi modelat se modelează în copilărie şi adolescenţă. Tarele cu care rămânem după aceea ne sunt adânc înrădăcinate genetic şi oricât ne-am strădui să le mascăm sau să le ignorăm, sunt acolo, prezente, vii, pulsează.

Dacă el te iubeşte acceptă unele compromisuri. Ignoră o perioadă dorinţele şi aspiraţiile lui pentru că vrea te facă fericită.  Dacă nu ţtii să apreciezi şi scopul tău în viaţă e să-l faci muiere cu mustaţă, nici nu ştii când se trezeşte, iar trezirea e mai violentă decât îţi dai seama. Loveşte ca un bumerang şi schimbarea apărută nu o să te mulţumească nici pe departe. Va fi mai rău, din ce în ce mai rău pentru amândoi. Ajungi şi tu, ajunge şi el să trăiţi pe cont propriu, vieţi paralele fără nimic în comun, goale de sentimente şi de tot ce a fost frumos şi aţi crezut odată că vă va lega pe viaţă. Singuratate în doi.

Câţi sunt cei care nu au experienţa asta? De obicei unul îşi mănâncă amarul întrebându-se de ce celălalt nu a fost în stare să vadă câte compromisuri a facut pentru ca relaţia să meargă. Celălalt traieşte cu amărăciunea că nu a reuşit nici peste ani să facă din primul idealul visat. Trec anii până să ne trezim şi să conştientizăm.

 Între timp apar şi copii, facem şi casa mult visată, muncim pentru a ne împlini măcar o parte din visurile cu care am intrat în această aventură ce s-a vrut a fi in doi. De cele mai multe ori statutul social ne face să ne complacem în acea casnicie eşuată. Ne e greu să accepăm că am eşuat în cea mai mare provocare a vieţii, să recunoaştem în sinea noastră că nu asta ne-am dorit de la viaţă. Şi mergem mai departe, nefericiţi, nemultumiţi, de multe ori nervoşi, descărcându-ne nervii şi frustrările pe cei din jur.

Copiii cresc între timp, îşi termină studiile, se aşează la casa lor. Nefericirea şi neîmplinirea fiecăruia se înnoieşte, se multiplică, devine un perpetuum mobile ce pare de neoprit. Şi atunci ne resemnăm şi ne spunem că asta e viaţa, nu e niciunde mai bine, nu e nimeni mai bun, nu există fericire decât în visele tinereţii. Această Fată Morgana nu e pentru  scepticii care au crezut că Făt Frumos sau Ileana Cosânzeana pot fi modelaţi din propriile vise, indiferent pe ce calapod lucrează.

Bieţi muritori infatuaţi! Noi cei ce-am crezut că putem să ne împlinim idealurile prin forţe proprii, ajungem să îmbătrânim acri şi trişti înlănţuiţi în relaţii care nu ne mai definesc, având doar bucuria măruntă şi meschină de a-l ţine legat şi pe amărâtul celălalt care a avut neşansa să zică un mic „da” cândva. Îmbătrânim împreună şi murim la fel de singuri şi de trişti cum ne-am trăit viaţa. Merită, oare, compromisul?

 

6 comentarii

Din categoria Uncategorized

De actualitate

Cica la Podari in Dolj, patronul unui restaurant care le promisese petrecaretilor de anul nou un meniu si le-a oferit in schimb altul. Acum se plange ca bucataria si camara restaurantului au fost devastate. Pentru ca sunt doljeni de-ai mei toti si mediatizarea cazului e mult prea mare, nu ma rabda inima sa tac.
Ca patronul restaurantului a cam vrut sa-si traga partea leului sunt sigura si este clar. Toti mesenii s-au plans de calitatea bucatelor si cand a fost cautat pentru reclamatii nu a fost de gasit nici el si nici alt cadru de conducere, cineva care sa ia masuri. Sa iei banii oamenilor si sa-i lasi cu niste chelneri si bucatari, e clar ca nu ai avut ganduri bune.
Ca s-a furat tot ce le-a picat in mana, iar sunt convinsa. Ca nu mesenii au facut asta, sau nu toti cei care au mers sa-si pregateasca singuri mancarea, din nou cred ca e clar. Presupun ca angajatii, prost platiti dealtfel, au profitat si ei de ocazie sa-si traga partea leului. Ca de, se cam simteau cu musca pe caciula, din moment ce in loc sa ramana la datorie si sa astepte sa vina patronul sau politia sa calmeze spiritele, au ales sa dea bir cu fugitii. Presupun ca o eventuala revolta era luata in calcul inca dinainte de inceperea serii.
Daca tu, patron de restaurant, auzi de la angajati (sunt singura ca macar unul din ei a sunat si patronul) si de la politie, pentru ca e imposibil ca politistii sa nu=l fi contactat telefonic macar sa-l intrebe de sanatate si sa nu apari la localul tau pana a doua zi, la nu stiu ce ora, inseamna ca esti escroc de-a binelea si stiai de la bun inceput ca teapa pe care vrei sa le-o servesti celor ce ti-au platit pentru o noapte de petrecere e chiar nesimtita.
Ca inspectorii de la protectia consumatorului nu au gasit nimic in neregula, e din nou la mintea cocosului. Pai, unde lipseste partea leului, ce mai conteaza ceva dat de „plocon” unor inspectori subiectivi, pentru a scoate lucrurile curate ca lacrima si a face negrul alb imaculat? Doar paguba se va recupera in totalitate, cu siguranta de la nesabuitii care au indranit sa-si faca singuri dreptate.
Imi pare rau ca astfel de lucruri se intampla la mine acasa. In acelasi timp, sunt constienta ca asta este situatia in toata tara si sincer, nu siu ce ma scarbeste mai tare. Conditia consumatorului roman care se lasa prostit si plateste bani buni desi stie ca respectivul patron este un tepar, sau smecherasii care se invartesc si ies de fiecare data basma curata cu concursul unor inspectori platiti din bugetul statului tocmai pentru a-i trage la raspundere pe escroci.

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Iernile de acasă

Vreau să închizi ochii , cititorule,  ca să-ti pot reda o imagine ce pe mine mă face încă fericită. Locul în care mă refugiez când totul e azi împotriva mea.

IMG_0669

Casa în care am crescut a fost ridicată de părinţii mei târziu, mult după ce m-au adus pe lume. O casă scundă, din chirpici, destul de încăpătoare pentru o familie cu doi copii, cu ferestre pe toate laturile şi gard scund de scânduri. Pe vremea copilăriei mele era mai mică decât acum. Între timp, ai mei i-au mai adăugat o cameră, un hol, un beci… să nu rămână mai prejos de restul lumii, deşi au rămas singuri în ea. Intră în casă doar cât să facă curat şi să mai ia câte o haină din camera bună, când merg la câte o înmormântare sau pomană. În rest nu deschide nimeni cu lunile uşile camerelor ce erau odată atât de însufleţite.

Îmi plăcea casa noastră cum era atunci. Avea doua trepte de piatră la intrare, micuţe şi cam abrupte, o sală micuţă, unde aveam butelia cu aragazul si de unde puteam ajunge în pod. Pod care era fascinant, fiind plin doar de bunătăţi. Găseai în el seminţe de floarea soarelui, de dovleac şi mai ales mulţi struguri stafidiţi puşi la păstrare peste iarnă.

De aici intram în bucătărie- camera părintilor şi în camera noastră, a copiilor. Singurele camere încălzite din toată casa. Restul erau camerele „bune” unde nu prea aveam ce căuta noi. Acolo era unicul şifonier din casă, masa lăcuită , oglinda mare şi scaunele tapiţate. În camera bună trona unica lustră din casă, în rest atârnând spânzurat doar câte un bec destul de chior. Bine, scaune tapiţate aveam şi în camera noastră, din lipsă de altceva.

Nu ştiu cum ne încălzeam la început. Îmi aduc aminte doar după ce ai mei şi-au făcut sobe de teracotă. O minunăţie. În camera lor era o sobă micuţă cu plită şi cuptor unde găteam iarna şi se făcea atât de cald că te simţeai ca-n rai (eu am fost tot timpul o friguroasă). Soba asta corespundea prin perete cu soba din camera noastră, mare, frumoasă, cu policioare acoperite cu faianţă. Se făcea astfel doar un singur foc, care încălzea două camere. Economie de lemne într-o zonă fără păduri sau alte posibilităţi de încălzire.

Pentru lemnele necesare în gospodărie, tata împrejmuise curtea cu plopi albi înalti, pe care îi tăia şi îi înlocuia periodic, în funcţie de necesarul de scânduri din gospodărie. Nu erau de ajuns, normal. Mai mergea mama cu ziua la baza de cereale de unde primea ciocălăi de porumb numai buni la încins soba, mai aveam coardele de la via din curte şi cine ştie ce alte resturi din gospodărie numai bune de ars. Până când m-am măritat nu am ştiut ce înseamnă să ai suficiente lemne astfel încât să nu fii nevoit să pui altceva în sobă ca să te încălzeşti.

În primii ani de când ne-am mutat acolo, venea tataie în fiecare sâmbătă. Cu carul tras de boi, sau vaci, în funcţie de cum se gospodărea în anul respectiv. Cu mâinile lui ne-a plantat via pe care o au ai mei şi acum pe rod. Câteva sute de buşteni de zaibăr, puşi în pământ de mâinile lui neobosite.

Fereastra din camera părintilor dădea către vie. Îmi plăcea să scriu la masa pusă sub fereastră, pentru că priveliştea era generoasă, vedeam şi casele vecinilor şi uliţa până aproape de capătul satului. Era prilej de visare şi poveste de câte ori temele mi se păreau prea plictisitoare.

Iernile erau magice în bucătaria părinţilor mei. Focul ardea vesel în sobă, de cele mai multe ori oala fierbea liniştit pe plită şi în cuptor se cocea leneş şi aromat câte un dovleac alb. În iernile copilăriei mele ningea. Ningea mult, cu fulgi pufoşi şi leneşi ce se aşterneau neîncetat ore în şir, fără oprire.

Poate nu ai apucat niciodată să vezi cât de frumoasă şi blândă e ninsoarea la ţară. Cerul se întuneca peste tot, devine cenuşiu şi ai impresia că mai are puţin şi coboară cât să-l atingi cu mâna. Şi se aşterne o linisşte mare… o linişte de sfârşit de lume. Cade întâi un fulg, îl urmează altul şi altul…rari şi stingheri la început. Pe nesimţite începe să cearnă sănătos, cu fulgi mari, din ce în ce mai deşi, ca o masă compactă. Şi atunci poţi auzi liniştea! Auzi cum fiecare fulg se aşterne pe pământ deasupra fraţilor săi, creând pătura aceea albă şi strălucitoare ce blând încălzeste totul în jur. Nu mai vezi la un moment dat nici o pată neagră, doar o pătura albă, ce se îngroaşă neîncetat iîn fâşâit liniştit de fulgi căzuti . Nu bate nici o adiere de vânt, totul e linişte şi ninsoare. Nici măcar găinile nu îndrăznesc să mai scoată un sunet în curte. Vaca amuţeşte, oile se strâng una în cealaltă, câinii intră în cuşti şi se ghemuiesc înfriguraţi, păsările stau pe sub câte o streaşină şi privesc nedumerit, neîndrăznind niciuna să întrerupă tăcerea. Din când în când pe uliţă mai trece grăbit câte un vecin. Se mai aude tata pe afară, făcând pârtie cu lopata de lemn, cum aruncă ritmic lopeţile de zăpadă de pe alee. Îl auzi de departe când vrea să intre în casă, pentru că se scutură zgomotos afară, bate ghetele, scutură cojocul, căciula. Toată lumea e fericită. Nimeni nu simte frigul, nimeni nu mai e îngrijorat şi nu se mai gândeşte la nici o nevoie. E doar bucuria zăpezii proaspăt aşternute ca o mantie albă ce a astupat odată cu rana pământului şi grijile tuturor. O să revină cu siguranţă ele a doua, a treia zi… Azi, când ninge, se uită cu totul.

Acolo în acel colt de rai alb mă retrag eu de câte ori simt că nu mai pot. Privind pe geamul bucătăriei copilăriei mele fulgii ce se aştern neîncetat cu un fâşâit caracteristic, pe grădină, pe vie, pe copaci, pe casele din vecini, creând un peisaj de vis ce va dura aşa luni întregi, pentru că în grădină nimeni nu îndrăznea să se apropie să calce zăpada. Rămânea pătură intactă pe pământ şi peisaj fantastic pe copaci, vie, crenguţe, buruieni până când zilele mai lungi şi mai calde ale începutului de primăvară începea uşor, uşor s-o topească. Când norii se împrăştiau şi soarele palid şi rece îşi făcea loc pe cer, albul devenea strălucităr. Mii de mărgăritare străluceau pe rând făcând din fiecare fulg o bijuterie care îţi ia ochii. Albul pe care nu puteai să-l priveşti direct ci doar printre gene cu ochii mijiţi. După câte o zi cu soare urma fără dubiu o dimineaţă geroasă şi ceţoasă, cu chiciură bogată pe garduri şi crengile copacilor şi promoroacă sub nas. Atunci îmi îmchipuiam că sunt în pădurea de cleştar din poveste şi scuturam cate o creangă plină de promoroacă doar pentru a mă împodobi şi eu în cinstea acelei sărbători a naturii.

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Sfarsit de an

M-am gandit mult daca sa pastrez aceasta imagine sau nu. M-a impresionat insa prea tare, oricum nu as putea s-o uit multa vreme.

Decembrie, 31 anul Domnului 2012. Ca o pseudo-gospodina ce sunt, scuturam, ca nu cumva sa-mi prinda noul an casa murdara. De parca noul an ar veni in inspectie, nu s-ar instala oricum confortabil pentru fix 365 de zile de la 1 ianuarie incepand. Scutur pe geam, zic si de undeva de pe alee se aud cateva acorduri razlete de acordeon. „Alti colindatori, gandesc. Astia au acordeon, poate nu fac atat zgomot”. Am fost stresata de sarbatorile astea, pentru ca am un catel (mai maricel si mai nervos) care nu suporta zgomotele puternice. Uitandu-ma eu sa vad cine vine cu acordeonul in brate, aud un copil strigand : ” Doamna, doamna! imi dati si mie ceva de mancare?” M-am uitat in jur. Pe alee, un pusti de vreo 6-7 anisori, murdar si prost ingrijit se uita la mine si si-a repetat cererea. ” Imi dati va rog si mie ceva de mancare?” Mi-a luat ceva timp sa reactionez. Il priveam si nu-mi venea sa cred ca mie mi se adreseaza. Intre timp a aparut si restul familiei. Tiganul cu acordeonul, tiganca langa el- tineri, blazati, amarati, ducand de mana al doilea puradel, ceva mai mic. Nici nu au ridicat ochii la mine. L-au apostrofat pe ala micul si au trecut cu privirile in pamant mai departe. In acest timp, pustiul cu cererea se uita cu speranta la mine. I-am facut semn sa se apropie ca-i dau. S-a dus la scara si pentru ca eu am intarziat ceva, cautand sa-i tai si sa-i impachetez niste prajiturele, o jumatate de cozonac si ceva care sa le potoleasca cat de cat foamea, a inceput sa strige din nou. I-a fost teama ca l-am pacalit. I-am strigat sa astepte. Intre timp au mai venit vecini, au intrat in scara, el saracutul, nu a indraznit sa se departeze de locul unde stia ca-l vad. Nu a indraznit sa intre in scara si nimeni nu l-a invitat s-o faca. Pana sa pregatesc eu micutul pachet, au trecut tiganii inapoi si l-au luat la rost. Pentru ce mai asteapta, hai odata. „Pai doamna mi-a zis sa stau, ca-mi da de mancare.” „Care doamna? nu vezi ca esti prost?” Doamna nu se mai vedea, normal. M-am uitat pe geam. A ramas in urma descumpanit, privind dupa ai lui care se departau, neindraznind insa sa plece fara sa primeasca bucatica de mancare promisa. Am renuntat sa mai scot oale din frigider sa-i dau ceva mai mult, de teama sa nu plece amarat. Am mai adaugat cateva prajituri si doua mere si am coborat repede sa-i dau plasuta. Nu va inchipuiti cata bucurie era in ochisorii lui, pe fata lui murdara. Cele mai frumoase urari de anul nou de la copilul asta le-am primit. Isi invatase lectia foarte bine, a spus totul dintr-o rasuflare. De departe, nevenindu-i sa creada, tiganca a strigat ” Bodeaproste, doamna!!!”

Uneori ma surprind eu intrebandu-ma unde mi-a disparut zambetul si cheful de glume. Cand ma uit insa in jur, parca nu mai simt decat greutate in suflet. Pana unde va ajunge nepasarea noastra?

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Ganduri pentru noul an

Am trecut si de sfarsitul lumii atat de mediatizat, am trecut si de un 2012 urat si trist, intram cu speranta intr-un nou an. Astrologii se intrec in prognoze care mai de care mai optimiste. Ce mai, va curge lapte si miere pentru toate zodiile, va fi un an grozav si plin de bani, numai noi sa fim in stare sa-i culegem.

Greu de crezut.. Asa e insa orice inceput de an, cu multe sperante in mai bine. Parca prea ne-a mers din rau in mai rau, nu? Am ajuns sa ne agatam speranta de orice. De moaste de sfinti, de inceput de an, de pelerinaje si bani dati preotilor pentru slujbe si vrajitoarelor pentru practici oculte. Ne agatam de orice, numai de o schimbare in noi insine nu. Oare, nu cu asta ar trebui sa incepem?

Anul trecut mi-a lasat un gust amar, mai ales din partea bisericii. Opulenta ostentativa afisata de slujitorii bisericii ortodoxe, tarifele mai mult decat nesimtite practicate pentru diverse slujbe care in mod normal ar trebui oficiate fara bani, averile pe care biserica se bate cu indarjire uitand de cele sfinte, sprijinul pe care preotii l-au acordat fatis unor politicieni, goana continua dupa bani si constructii grandomane, in situatia in care majoritatea celor pastoriti sunt in pragul saraciei sau l-au trecut deja demult… Aproape ca nu mai poti intra in casa Domnului sa te rogi cu credinta si piosenie, de teama sa nu deranjezi preotii sau mirenii slujitori in lacasul sfant. Si ma intreb, nu cumva Dumnezeu si-a intors fata de la noi?

Omul nu mai conteaza in societatea actuala. Nu mai intereseaza pe nimeni ca individ, daca nu a stiut sa se „invarta”, sa fie suficient de „smecher” sau sa fure pur si simplu suficient, astfel incat sa-si cumpere popularitatea si locul in societate. Cu banii se poate cumpara orice. Se pot sfinti bolizi de zeci de mii de euro, dar nu poate fi botezat un prunc dintr-o familie nevoiasa, daca nu se plateste slujba. Se sfintesc arme, dar nu se pot oficia cununii fara ca nasii si mirii sa plateasca bani grei pentru asta. Se deconteaza de catre casa de asigurari de sanatate implanturi de silicoane facute de diverse „dive” prefabricate, dar nu se deconteaza analize pe care copii bolnavi de cancer care sunt obligati sa mearga sa le faca in strainatate pentru ca laboratoarele noastre sunt insuficient dotate pentru ele.  Bolnavii nu au nici o sansa daca nu au bani, copii nu se nasc decat dupa ce parintii s-au tocmit cu medicul si acesta este suficient de multumit de „onorariul” primit, criminali sunt lasati in libertate din lipsa de probe, politisti sunt complicii unor criminali in serie si contrafac dosare ca sa-i scape pe acestia de pedeapsa, din sanul bisericii incep sa iasa la lumina tot felul de fapte abominabile ca in sfarsit de an totul sa fie incununat cu aparitia unui calendar „ortodox” plin de gay. Care mai este valoarea unui suflet in societatea noastra? Care mai este valoarea unui suflet pentru biserica ortodoxa romana?

Am trecut astazi pe la biserica. Mi-am creat un obicei ca in fiecare zi de inceput de an sa merg sa aprind o lumanare si sa ascult slujba de Sf. Vasile.Lume multa si colorata, multa vanzoleala si destul de putini ascultatori ai slujbei. Credinta de suprafata, incurajata din pacate de biserica. Se discuta aprins de post si curatenie trupeasca, de faptul ca anumite slujbe nu pot fi tinute daca preotul si mireanul nu au postit suficient inainte si nu s-au prezentat „curati” la slujba. Discutii reci, taioase, lipseau doar degetele indreptate spre o persoana sau alta din multime. Asa spune patriarhul, chiar a amenintat in scris preotii care nu se supun regulilor prestabilite. Mi-am adus aminte ca acum cativa ani in urma, una din regulile impuse de acest patriarh abia numit in scaun a fost purtarea barbii de catre preoti. Si atunci, tot cu amenintari s-a impus regula ca preotul nu are voie sa se rada sau chiar sa se tunda. Toti trebuie sa fie barbosi ca sa-si arate cucernicia, cine nu se supune e pedepsit, indiferent cat de patruns de duhul sfant era sufletul lui. Si imi venea sa le strig eu, o nimeni din multime: „Fratilor, de curatenie sufleteasca ati auzit? Pe asta unde o lasati?” Se pune accent pe aparente si se ignora ceea ce ar trebui sa fie cel mai important: curatenia sufletului. Poti tine post prelungit doar cu paine si apa, poti sa-ti speli trupul si sa renunti la orice placere a acestuia si sa fi cel mai pacatos dintre pacatosi daca sufletul tau e negru precum carbunele.

Ce-mi doresc eu pentru noul an? Imi doresc ca Dumnezeu sa nu-si intoarca fata de la mine si de la ai mei. Sa-mi pot implini visul de a avea o casa, in care sa traim linistiti cu copii si nepoti si sa putem face din casa noastra altar pentru SUFLET. Imi doresc sa inmoi, Doamne, sufletele impietrite din jurul meu. Sa-i inveti pe oameni cum sa-si curete intai cugetul si interiorul ca sa poata cunoaste bunatatea Ta. Sa vad mai multa bunatate si intelegere in jurul meu, sa-i vad pe semenii mei invatand ce inseamna „iubirea” lui Dumnezeu, nu doar pedeapsa. Sa invete ca nu poti arunca piatra decat daca esti curat sufleteste tu insuti si ca nu dupa haine si aparente se judeca semenii,  ci dupa fapte si smerenie, dupa bunatate si respectul aratat pentru tot ce e creatie divina. Imi doresc sa traiesc intr-o societate curatata intai in cuget. Si daca nu ma poti ajuta cu asta, Doamne, ajuta-ma doar sa pot face atata bine cat sa inmoi macar o parte din inimile celor cu care vin in contact. Ajuta-ma  sa-mi pastrez sufletul neintinat si sa le pot insufla macar alor mei valorile Tale.

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized