Iernile de acasă

Vreau să închizi ochii , cititorule,  ca să-ti pot reda o imagine ce pe mine mă face încă fericită. Locul în care mă refugiez când totul e azi împotriva mea.

IMG_0669

Casa în care am crescut a fost ridicată de părinţii mei târziu, mult după ce m-au adus pe lume. O casă scundă, din chirpici, destul de încăpătoare pentru o familie cu doi copii, cu ferestre pe toate laturile şi gard scund de scânduri. Pe vremea copilăriei mele era mai mică decât acum. Între timp, ai mei i-au mai adăugat o cameră, un hol, un beci… să nu rămână mai prejos de restul lumii, deşi au rămas singuri în ea. Intră în casă doar cât să facă curat şi să mai ia câte o haină din camera bună, când merg la câte o înmormântare sau pomană. În rest nu deschide nimeni cu lunile uşile camerelor ce erau odată atât de însufleţite.

Îmi plăcea casa noastră cum era atunci. Avea doua trepte de piatră la intrare, micuţe şi cam abrupte, o sală micuţă, unde aveam butelia cu aragazul si de unde puteam ajunge în pod. Pod care era fascinant, fiind plin doar de bunătăţi. Găseai în el seminţe de floarea soarelui, de dovleac şi mai ales mulţi struguri stafidiţi puşi la păstrare peste iarnă.

De aici intram în bucătărie- camera părintilor şi în camera noastră, a copiilor. Singurele camere încălzite din toată casa. Restul erau camerele „bune” unde nu prea aveam ce căuta noi. Acolo era unicul şifonier din casă, masa lăcuită , oglinda mare şi scaunele tapiţate. În camera bună trona unica lustră din casă, în rest atârnând spânzurat doar câte un bec destul de chior. Bine, scaune tapiţate aveam şi în camera noastră, din lipsă de altceva.

Nu ştiu cum ne încălzeam la început. Îmi aduc aminte doar după ce ai mei şi-au făcut sobe de teracotă. O minunăţie. În camera lor era o sobă micuţă cu plită şi cuptor unde găteam iarna şi se făcea atât de cald că te simţeai ca-n rai (eu am fost tot timpul o friguroasă). Soba asta corespundea prin perete cu soba din camera noastră, mare, frumoasă, cu policioare acoperite cu faianţă. Se făcea astfel doar un singur foc, care încălzea două camere. Economie de lemne într-o zonă fără păduri sau alte posibilităţi de încălzire.

Pentru lemnele necesare în gospodărie, tata împrejmuise curtea cu plopi albi înalti, pe care îi tăia şi îi înlocuia periodic, în funcţie de necesarul de scânduri din gospodărie. Nu erau de ajuns, normal. Mai mergea mama cu ziua la baza de cereale de unde primea ciocălăi de porumb numai buni la încins soba, mai aveam coardele de la via din curte şi cine ştie ce alte resturi din gospodărie numai bune de ars. Până când m-am măritat nu am ştiut ce înseamnă să ai suficiente lemne astfel încât să nu fii nevoit să pui altceva în sobă ca să te încălzeşti.

În primii ani de când ne-am mutat acolo, venea tataie în fiecare sâmbătă. Cu carul tras de boi, sau vaci, în funcţie de cum se gospodărea în anul respectiv. Cu mâinile lui ne-a plantat via pe care o au ai mei şi acum pe rod. Câteva sute de buşteni de zaibăr, puşi în pământ de mâinile lui neobosite.

Fereastra din camera părintilor dădea către vie. Îmi plăcea să scriu la masa pusă sub fereastră, pentru că priveliştea era generoasă, vedeam şi casele vecinilor şi uliţa până aproape de capătul satului. Era prilej de visare şi poveste de câte ori temele mi se păreau prea plictisitoare.

Iernile erau magice în bucătaria părinţilor mei. Focul ardea vesel în sobă, de cele mai multe ori oala fierbea liniştit pe plită şi în cuptor se cocea leneş şi aromat câte un dovleac alb. În iernile copilăriei mele ningea. Ningea mult, cu fulgi pufoşi şi leneşi ce se aşterneau neîncetat ore în şir, fără oprire.

Poate nu ai apucat niciodată să vezi cât de frumoasă şi blândă e ninsoarea la ţară. Cerul se întuneca peste tot, devine cenuşiu şi ai impresia că mai are puţin şi coboară cât să-l atingi cu mâna. Şi se aşterne o linisşte mare… o linişte de sfârşit de lume. Cade întâi un fulg, îl urmează altul şi altul…rari şi stingheri la început. Pe nesimţite începe să cearnă sănătos, cu fulgi mari, din ce în ce mai deşi, ca o masă compactă. Şi atunci poţi auzi liniştea! Auzi cum fiecare fulg se aşterne pe pământ deasupra fraţilor săi, creând pătura aceea albă şi strălucitoare ce blând încălzeste totul în jur. Nu mai vezi la un moment dat nici o pată neagră, doar o pătura albă, ce se îngroaşă neîncetat iîn fâşâit liniştit de fulgi căzuti . Nu bate nici o adiere de vânt, totul e linişte şi ninsoare. Nici măcar găinile nu îndrăznesc să mai scoată un sunet în curte. Vaca amuţeşte, oile se strâng una în cealaltă, câinii intră în cuşti şi se ghemuiesc înfriguraţi, păsările stau pe sub câte o streaşină şi privesc nedumerit, neîndrăznind niciuna să întrerupă tăcerea. Din când în când pe uliţă mai trece grăbit câte un vecin. Se mai aude tata pe afară, făcând pârtie cu lopata de lemn, cum aruncă ritmic lopeţile de zăpadă de pe alee. Îl auzi de departe când vrea să intre în casă, pentru că se scutură zgomotos afară, bate ghetele, scutură cojocul, căciula. Toată lumea e fericită. Nimeni nu simte frigul, nimeni nu mai e îngrijorat şi nu se mai gândeşte la nici o nevoie. E doar bucuria zăpezii proaspăt aşternute ca o mantie albă ce a astupat odată cu rana pământului şi grijile tuturor. O să revină cu siguranţă ele a doua, a treia zi… Azi, când ninge, se uită cu totul.

Acolo în acel colt de rai alb mă retrag eu de câte ori simt că nu mai pot. Privind pe geamul bucătăriei copilăriei mele fulgii ce se aştern neîncetat cu un fâşâit caracteristic, pe grădină, pe vie, pe copaci, pe casele din vecini, creând un peisaj de vis ce va dura aşa luni întregi, pentru că în grădină nimeni nu îndrăznea să se apropie să calce zăpada. Rămânea pătură intactă pe pământ şi peisaj fantastic pe copaci, vie, crenguţe, buruieni până când zilele mai lungi şi mai calde ale începutului de primăvară începea uşor, uşor s-o topească. Când norii se împrăştiau şi soarele palid şi rece îşi făcea loc pe cer, albul devenea strălucităr. Mii de mărgăritare străluceau pe rând făcând din fiecare fulg o bijuterie care îţi ia ochii. Albul pe care nu puteai să-l priveşti direct ci doar printre gene cu ochii mijiţi. După câte o zi cu soare urma fără dubiu o dimineaţă geroasă şi ceţoasă, cu chiciură bogată pe garduri şi crengile copacilor şi promoroacă sub nas. Atunci îmi îmchipuiam că sunt în pădurea de cleştar din poveste şi scuturam cate o creangă plină de promoroacă doar pentru a mă împodobi şi eu în cinstea acelei sărbători a naturii.

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s