Singurătate în doi

singuratate-in-doi-1_bb50a9e6fd29e1Avem cu toţi  idealuri şi când ne căsătorim ne punem în acea uniune toate speranţele. Unii vor avere, alţii visează la cuplul perfect, să fie invidiaţi, să aibă de toate, să fie fericiţi şi luptă cu toate puterile să le împlinească. Dar când vine vinerea oarbă, laşi totul deoparte şi faci pasul. Că trebuie făcut odată şi o dată şi ai senzaţia că doar el e alesul, prinţul pe cal alb/prinţesa din turn, cel mai cel/cea mai cea.

De cele mai multe ori nu vedem omul de lângă noi care vine şi el cu idealurile lui în căsnicia asta, Idealuri care de cele mai multe ori sunt cu totul altele decat ale noastre.  Rar se întâmplă să ne îndrăgostim cu adevărat de OM, să-l iubim aşa cum este el, cu bune, cu rele. În general proiectăm asupra lui imaginea perechii perfecte pe care o visăm. Perfecţiunea nu există, însă. Indiferent cât de geniali am fi, nu suntem perfecţi, avem şi părţi bune şi părţi rele, facem şi greşeli, uneori ne comportăm prosteşte…. Asta ne face umani. Dacă am fi perfecţi am fi roboţi, nu oameni.

Atunci când ne îndrăgostim vedem în celălalt idelul vieţii noastre. Îl ridicăm pe un piedestal şi rămâne acolo, ca o statuie, până începem să ne trezim şi starea de îndrăgosteală dispare. Atunci începem să-i descoperim şi defectele, că destul i-am atribuit numai calităţi. Vedem că uneori râde prosteşte, se trezeşte târziu, îşi lasă hainele peste tot prin casă, nu curăţă cada dupa ce face baie, lasă colacul la wc ridicat, sforăie,  face fărâmituri când mănâncă sau mai ştiu eu ce lucruri pe care le considerăm deranjante. În momentul acela parcă ni se deschid ochii şi vedemi un străin ce ne invadează spaţiul.

 Dar îl avem cu acte de acum, nu are termen de garanţie şi nu putem merge la magazin să cerem altul mai bun. Drept urmare ne ambiţionăm să-i schimbăm caracterul şi ne facem un ţel în viaţă din această schimbare. Ideal ar fi să iubim  în continuare omul aşa cum arată acum, despuiat de toate idealismele, de cutume sociale, de aparenţe. Să-l acceptăm aşa, să ne placă până şi defectele lui, pentru că oamenii se schimbă cu timpul, dar nu aşa cum credem noi. Mai chelesc, mai fac burtă, mai râgâie, devin uşor agasanţi, capătă ticuri,  na chestii ce vin cu vârsta.

Oamenii nu se pot încadra într-un tipar prestabilit. Tot ce poate fi schimbat şi modelat se modelează în copilărie şi adolescenţă. Tarele cu care rămânem după aceea ne sunt adânc înrădăcinate genetic şi oricât ne-am strădui să le mascăm sau să le ignorăm, sunt acolo, prezente, vii, pulsează.

Dacă el te iubeşte acceptă unele compromisuri. Ignoră o perioadă dorinţele şi aspiraţiile lui pentru că vrea te facă fericită.  Dacă nu ţtii să apreciezi şi scopul tău în viaţă e să-l faci muiere cu mustaţă, nici nu ştii când se trezeşte, iar trezirea e mai violentă decât îţi dai seama. Loveşte ca un bumerang şi schimbarea apărută nu o să te mulţumească nici pe departe. Va fi mai rău, din ce în ce mai rău pentru amândoi. Ajungi şi tu, ajunge şi el să trăiţi pe cont propriu, vieţi paralele fără nimic în comun, goale de sentimente şi de tot ce a fost frumos şi aţi crezut odată că vă va lega pe viaţă. Singuratate în doi.

Câţi sunt cei care nu au experienţa asta? De obicei unul îşi mănâncă amarul întrebându-se de ce celălalt nu a fost în stare să vadă câte compromisuri a facut pentru ca relaţia să meargă. Celălalt traieşte cu amărăciunea că nu a reuşit nici peste ani să facă din primul idealul visat. Trec anii până să ne trezim şi să conştientizăm.

 Între timp apar şi copii, facem şi casa mult visată, muncim pentru a ne împlini măcar o parte din visurile cu care am intrat în această aventură ce s-a vrut a fi in doi. De cele mai multe ori statutul social ne face să ne complacem în acea casnicie eşuată. Ne e greu să accepăm că am eşuat în cea mai mare provocare a vieţii, să recunoaştem în sinea noastră că nu asta ne-am dorit de la viaţă. Şi mergem mai departe, nefericiţi, nemultumiţi, de multe ori nervoşi, descărcându-ne nervii şi frustrările pe cei din jur.

Copiii cresc între timp, îşi termină studiile, se aşează la casa lor. Nefericirea şi neîmplinirea fiecăruia se înnoieşte, se multiplică, devine un perpetuum mobile ce pare de neoprit. Şi atunci ne resemnăm şi ne spunem că asta e viaţa, nu e niciunde mai bine, nu e nimeni mai bun, nu există fericire decât în visele tinereţii. Această Fată Morgana nu e pentru  scepticii care au crezut că Făt Frumos sau Ileana Cosânzeana pot fi modelaţi din propriile vise, indiferent pe ce calapod lucrează.

Bieţi muritori infatuaţi! Noi cei ce-am crezut că putem să ne împlinim idealurile prin forţe proprii, ajungem să îmbătrânim acri şi trişti înlănţuiţi în relaţii care nu ne mai definesc, având doar bucuria măruntă şi meschină de a-l ţine legat şi pe amărâtul celălalt care a avut neşansa să zică un mic „da” cândva. Îmbătrânim împreună şi murim la fel de singuri şi de trişti cum ne-am trăit viaţa. Merită, oare, compromisul?

 

6 comentarii

Din categoria Uncategorized

6 răspunsuri la „Singurătate în doi

  1. Compromisul acesta nu cred că merită facut! Dar câți dintre noi nu-l facem? Și adevărat, ajungem să ne trăim singurătățile în doi, așa cum este cel mai greu!

    Apreciază

    • Nu merită, Mugur. L.am făcut şi eu o perioadă şi acum regret anii pierduţi. Când omul de lângă tine îţi este străin, nimic nu-l poate face să vadă în tine altceva decât obiectul frustrărilor şi neîmplinirilor sale. Dacă accepţi compromisul îl inviţi să-şi verse asupra ta tot veninul acumulat de-a lungul timpului şi ajunge chiar să-i facă plăcere. Ce e deja mort, nu mai poate vi resuscitat. Mai curat şi mai onest e fiecare pe drumul lui la timp, decât ani de nefericire în doi.

      Apreciază

  2. Cuvânta

    Pai care e alternativa?

    Apreciază

    • Alternativa? Să ieşi din relaţie atunci când simţi că nu-ţi mai găseşti locul în ea. Frumos, cu fruntea sus. Când ajungi să simţi că omul de alături e un străin care te priveşte cu aceeaşi răceală, ce rost are să rămâi legată de el? Un pic de demnitate şi de iubire de sine ajuta enorm.

      Apreciază

  3. Am făcut un mare compromis atunci când am intrat într-o căsnicie crezând că voi pleca din Bucureşti şi voi ajunge, undeva, la munte. Am ieşit din ea dupa 25 de ani şi nu-mi pare rău. Cred că a fost singura oară când am acceptat ceva ce nu mi se potrivea. Mi-am plătit greşeala cu vârf şi indesat. Am meritat.

    Apreciază

    • Ştiu cum este, am făcut şi eu aceeaşi greşeală. Şi dacă regret acum regret doar că am pierdut ani din viaţă dând şansă după şansă unei relaţii moartă din faşă. Când am ieşit din ea cred că am făcut cel mai bun lucru din viaţa mea.
      Timpul ne e limitat pe pământul ăsta şi din compromis în compromis ne trezim că a trecut mare parte din viaţă şi noi nici nu am realizat.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s