Timpul

Tot ce-am vrut a fost ca timpul să mai stea….

Ştii tu cititorule, cum fuge timpul?

Zboară rapid şi nu poţi opri în loc nici măcar o secundă. Iar tu, omule,  deşi ai conştiinţa efemerului din viaţa ta, îl alungi dorindu-ţi să treacă mai repede.

Copil fiind vrei să creşti, să ajungi adult, tânăr fiind vrei copii, vrei să te maturizezi, să-ţi gestionezi singur viaţa. Zilnic vrei să vina seara mai repede, să pleci acasă de la serviciu, sau să vină dimineaţa mai repede când aştepţi a doua zi pe cineva drag. Şi fără să-ţi dai seama te trezeşti că ai pierdut cea mai mare parte a vieţii, dorindu-ţi ca timpul să treacă mai repede. Nu ştim să ne bucurăm de clipă, de o rază de soare, de un zumzet de albină, de un râs de copil. Suntem veşnic grăbiţi şi preocupaţi de ceva extrem de important şi de plicticos. Acel ceva nici măcar nu depinde de noi, sau nu poate fi schimbat, dar ne ocupă tot timpul. Timpul care e atât de preţios şi pe care nu-l poţi cumpăra cu toţi banii din lume.

Nimeni nu ştie când va veni ultima clipă. Ultima secundă din viaţa care a trecut pe nesimţite şi pe care ai gonit-o cu frenezie, dorindu-ţi în acelaşi timp să mai stea. Un înţelept spunea odată că toată viata risipim ani şi la moarte cerşim o clipă. Ciudată natura asta umană, nu? Ne trezim prea târziu, când nu mai este nimic de făcut. Iubim şi pierdem omul drag pentru ca nu am ştiut să-i arătăm cât înseamnă prezenţa lui în viaţa noastră. Avem părinţi şi abia când îi pierdem realizăm că am fi vrut să-i mai avem lângă noi măcar pentru că nu am apucat niciodată să le spunem cât îi iubim.

Ne trezim bătrâni şi singuri, uitaţi de toţi şi toate, cu boli dureroase ce nu ne lasă să dormim, cu tabieturi supărătoare, cu părul alb şi faţa sbârcită, fără nici o putere. Ne dăm seama că odată am fost tineri şi că am fi fost mai fericiţi dacă nu ne-am fi pierdut în amănunte prea puţin importante, în interese prosteşti şi nu am fi uitat să trăim.

Toţi ajungem pe ultima sută de metri cu un bagaj mai mare sau mai mic de amintiri, în funcţie de puterea fiecăruia de a reţine anumite secvente din viaţă. Dureros e când ajungem aproape de punctul terminus şi  toate amintirile noastre sunt triste şi amare, când avem sentimentul că am pierdut în viaţa toate ocaziile de a fi fericiţi. Amara senzaţie că am trăit degeaba. Am vrea să putem lua viaţa de la capăt ca să putem schimba de la început tot ce nu a mers. Să facem tot ceea ce ne-a fost teamă să facem, să uitam de gura lumii şi judecata ei şi să ne bucurăm de fiecare secundă. Şi nu putem da anii înapoi, nu putem nici cere altă viaţă. Putem doar să mai cerşim  o clipă pentru a putea să ne mai plângem puţin de milă. Ne agăţăm cu o plăcere răutăcioasă de această ultimă secundă. Pentru că nu vom mai primi niciodată o altă şansă.

Scrie un comentariu

Din categoria jurnal

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s