Neniţu

Neniţu e un bărbat masiv, negricios şi bun ca pâinea caldă. A lucrat cândva în mină şi parcă i s-a impregnat în piele culoarea tăciunilor scoşi din fundul pământului. A ieşit din mină când o galerie s-a prăbuşit şi a prins în mormântul ei un schimb întreg. El a scăpat ca prin urechile acului şi a realizat că nu acolo vrea să moară. Şi-a dat demisia, şi-a luat nevasta şi s-a întors acasă. S-au aşezat pe malul Jieţului cu Maica și Taicu și, pentru că nu aveau copii, s-au gândit s-o înfieze pe pitică. Ai ei oricum o duceau greu unde stăteau cu chirie şi nici prea încântaţi nu erau că ieşise fată. S-au dus de mână într-o seară pe la ei, cu o pasăre în mână şi o damigeană de vin şi au plecat direct cu piticuţa în braţe.

Acasă s-a făcut tractorist, Neniţu. Conduce un tractor mare şi roşu carei se pare piticei cea mai tare invenţie ce a existat vreodată. Şi tractorul lui e cel mai bun, cel mai frumos, cel mai cel…pentru că e al lui. E mai tare chiar decât motocicleta unchiului Dan care vine în fiecare joi seară să-i aducă urdă dulce de la el de la ICIL. Mare chestie era ICIL-ul ăsta, din moment ce făcea pentru ea special o urdă aşa de bună. Nimeni altcineva nu se atingea de urda ei castigată pe drept. Spunea zeci de poezii si prostii pentru a o primi.

În fiecare dimineaţă se trezeşte la ora 5 să nu cumva să apuce Neniţu să plece de acasă fără să-i vorbească. Îşi frământă în fiecare seară creierul să găsească o soluţie să-l oprească. Erau multe de făcut prin curte şi când era plecat, dar cu nebuna de Dădica, ce o altoia din orice, nu era deloc amuzant. Neniţu e ideal. Ştia sa sufle să nu o mai doară când se lovea, sa pupe să treacă…tot lucruri plăcute. A încercat cu plânsul. Nu a ţinut. A încercat cu rugăminţi, nu a mers. În dimineaţa  asta e hotărâtă: o să plece şi ea cu el.  Se face tractoristă.

-Ce faci, draga neniţului, de ce nu mai dormi?

– Melg cu matale!

– Unde, puiule?

– Cu tlactolul! Mă fac tlactolistă!

Hohotul de râs face toată casa să răsune.

– Ce-ai Nicule, vrei să trezeşti fata?

– Eu? S-a trezit singură! Ia spunei şi dădică-tii ce vrei tu să faci.

– Mă duc cu Neniţu, mă fac tlactolistă!

– Ptiu, lighioană! Te faci pe naibilui! Treci imediat înapoi în pat că-ţi înroşesc fundul acu’!

– Nu vleau!! Eu nu mai stau cu matale, eciti ulâtă!

– Sunt urâtă, ai? Eu sunt urâtă?

– Da! Neniţu e flumos şi mă duc cu el.

Adevărul e că Neniţu, aşa negru, cu cucui în frunte rămas amintire din mină şi mâinile veşnic pline de vasilină şi ulei de motor negru, nu prea e frumuseţea personificată! O răsfaţă însă pe pitică şi asta îl face în ochii ei un prinţ. Dădica, cu părul ei blond, ondulat şi ochi luminoşi i se pare urâtă pentru că tot timpul spune “nu”. “ Nu ai voie”, “nu pune mâna”, nu alerga”, nu te duce la câine” – toată ziua era un lung şir de nu-uri. Gata, ea se săturase de atâtea restricţii. Voia să fie liberă.

– Nu te poate lua Neniţu! Stai cu Dădica acasă şi deseară când vin îţi promit că-ţi aduc un cadou.

– Dal eu nu vleau! Vleau cu matale!

– Cum să te iau cu mine, Neniţule? Uite, tractorul nu are decât un scaun! Unde ai să stai? Neniţu se duce pe câmp, la arat, nu are timp de tine. Tu trebuie să stai acasă, să fii cuminte, să mănânci şi să creşti mare.

– Da’ eu-s male, uite!

Pitica se ridicase pe vârfuri în pat şi cu mâna întinsă încerca să atingă tavanul jos al încăperii.

– Eşti pe naiba! Numai pe tine nu te avea în grijă pe camp! Stai naibilui acasă, nu vezi cât eşti de prăpădită?!

– Hai cu neniţu, te rog eu, rămâi cu dădică-ta. Dacă tu pleci cu mine, cine o mai ajută şi pe ea? Uite, o doare piciorul şi e amărâtă, nu-ţi pare rău de ea?

– Te doale lău, Dădică?

– Mă doare şi mai rău când mă superi tu!

– Da’ eu nu te supăl, matale te supeli! Eu sunt cuminte…

– Eşti neniţule, eşti! Lasă că dădică-ta vorbeşte aşaaaa, să te necăjească. Ştie şi ea că eşti cuminte. Hai că-ţi aduce neniţu un pui de băs când vine acasă.

Într-un final au reuşit cu chiu cu vai s-o convingă să rămână acasă. Pentru dădica, pentru maica, pentru taicu, pentru ţiparii din gropan şi nu în ultimul rând pentru incredibilul pui de pasăre rară promis…

Acum aşteaptă cu nerăbdare să vină seara să apară Neniţu şi o dată cu el sacoşa fermecată. Îşi face tot felul de planuri despre ce-o să facă cu puiul ei, care va fi numai al ei, cât de minunat va fi de se va mira toată lumea si cum nu va lăsa pe nimeni să pună  mâna pe el. Întreabă de zeci de ori cât mai e până seara, devorează tot ce mi se punea în farfurie, pentru că altfel puiul nu voia să se lase prins, învaţă cu conştiinciozitate toate poeziile pe care I le spune Dădica, totul doar pentru o promisiune deşartă. Seara, când Neniţu intră obosit pe uşă, cu umerii lăsaţi, leşinat de foame si parcă mai negru de cum plecase dimineaţă, prima grijă a piticuţei e să se arunce asupra sacoşei şi să caute puiul! Scoate tot afară, se uită bine, să nu fie ascuns pe undeva, se mai uită o dată….

-Neniţule, nu e puiul!

-Cum nu e, scumpa mea? Eu l-am pus cu mâna mea acolo. Caută bine!

Şi caută până oboseşte şi ochii i se umplu de lacrimi.  Până una alta Neniţu mănâncă, împărtăşeşte noutăţile cu ai casei, se odihneşte.

-Tot nu l-ai găsit, piticule?

Lacrimile din gât nu o lasă să-i mai răspundă. Doar dă amărâtă din cap.

-Dă, să caute şi Neniţu!

Cu speranţa înviind în ochi, îi împinge sacoşa. Caută omul cu toată seriozitatea prin toate cotloanele şi cu tristeţe în glas decretează:

-Pfui… futu-i mama mă-sii, iar a zburat!

– A zbulat?

Lacrimile deja nu mai au loc în ochişori si pleacă lin către barba tremurândă.

– Da, măi neniţule, a zburat, nu mai este….

-Cum a zbulat? Matale nu l-ai văzut?

– Nu l-am văzut, neniţule! Era neniţul atent la drum….

– Da’ nu ai inchis sacoşa? Uite, s-o închizi aşa! – şi trage cu toată puterea de fermoarul buclucaş care îi lasase puiul să zboare.

-Am închis-o, mânca-o-ar neniţu pe ea de fată. Am închis-o!

– Şi cum a zbulat?

– Nu ştie neniţu… cred că a găsit el o găurică prin care a ieşit. Nu mai plânge, hai s-o pupe neniţu de fată! Îţi prinde neniţu mâine altul.

– Da’ mâine mai găseşti?

– Găsesc, puiule. Ştie neniţu un cuib pe câmp, sigur prind altul!

– Da’ nu îl ia alt om?

– Nu-l ia neniţule! Nu-i poate prinde nimeni, doar neniţu poate.

– Da’ sigul imi aduci?

– Sigur!

Ochii se mai limpezesc şi un licăr de speranţă apare din nou printre genele umede.

– Da să nu-l mai scapi, Neniţule! Uite, să închizi sacoşa aşa, bine?

– Bine, neniţule. O s-o inchid bine de tot mâine, să nu mai scape. O să astup toate găuricile să nu mai aibă pe unde să iasă. Acum fii fetiţă cuminte şi treci la culcare.

Serioasă si dezamăgită, cu lacrimile încă umede pe obraz, pitica îi spune dădicii, care nu-şi poate ţine râsul:

– Mâine nu-l mai scapă. L-am învăţat eu cum să închidă bine sacoşa!

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria jurnal, trecut

Un răspuns la „Neniţu

  1. Reblogged this on lucista and commented:

    De-ale copilăriei

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s