Lumi paralele-brad

Ne-am  mutat la cea de-a doua gazdă prin primăvară. Pot spune că acolo m-am simţit cu rare excepţii cu adevărat acasă. Era mai la drum, cum ar veni, mai aproape de lume. Şi o aveam pe Doda..

Verişoara tatei avea doi copii în viaţă. Mai avusese înaintea lor o fată care îi murise din cauze neelucidate pe la vreo şase luni. S-au trezit intr-o buna dimineaţă şi au constatat că nu mai respiră. Copiii mor atât de repede într-o tăcere desăvârşită.

Era o femeie cu adevărat frumoasă pe chipul căreia încercările vieţii nu au putut să-şi pună amprenta. Brunetă cu păr negru , cu faţa albă si ochi negri, cu zâmbet fermecător ce nu a părăsit-o decât într-un anumit episod al vieţii – episod asupra căruia am să revin cu o pagină specială. Doda îi semăna perfect. O fetişcană de 10-11 ani, crescută parcă prea repede, calmă, dulce, harnică şi sufletistă, cu faţa albă încadrată de bucle negre, bogate şi ochi vii, căprui. M-am lipit de ea de când am intrat în casa aceea şi sufletele noastre nu s-au mai despărţit niciodată de atunci. Ştia să ma răsfeţe, să mă facă sa nu mai plâng, doar cu o vorbă soptită şi un zâmbet ce-mi topea inima.

În prima iarnă pe care mi-o aduc aminte, mama mi-a făcut brad. Verii mei habar nu aveau ce înseamnă, ei nu avuseseră până în iarna aceea niciodată brad împodobit de sărbători. Mama venea dintr-o familie cu oarece pretenţii, fratele ei cu 14 ani mai mare era învăţător, soţia lui educatoare… s-a gândit că nu se cade să vină Craciunul şi ea să nu aibă brad împodobit pentru copil. A cumpărat beteală, globuleţe pictate în culori vii, suporturi pentru lumânări si bomboane de pom.

Nu ştiam eu la ce folosesc toate acelea. Din vagile mele amintiri Crăciunul reprezenta mancare bună, bautură, lăutari cântând pe uliţele satului. Sărbătoare. Sofisticăţenii din acelea erau noi şi pentru mine, aşa cum erau şi pentru verii mei. Normal că bucuria cea mare nu a fost a mea. Dincolo de judecata rece care a rămas prinsă de mine toată viaţa, deşi m-am străduit din răsputeri să scap de ea de-a lungul timpului, eram un sugar! Doar ce mergeam în picioare de câteva luni. Doda era încântată, aşa ca eu eram tare mulţumită de iniţiativa mamei. Şi când a adus fotograful să ne tragă în poză cu bradul în zăpadă fericirea a fost completă. Am înrămată în casa părinţilor mei şi acum fotografia alb-negru cu mama zâmbitoare, eu încrezută si verişorii mei timizi pe lângă un brăduţ abia un pic mai mare ca mine.

Nu înteleg de ce aveam impresia că toate babele din sat îmi sunt cunoscute. În casa vecinilor, rude îndepărtate trăiau două surori bătrâne ai căror copii luaseră drumul oraşului de ceva timp. Erau printre puţinele babe pe care le simpatizam. Aveam chiar convingerea că sunt ale mele, deşi habar nu am de unde îmi venea convingerea asta.Nu fuseseră la viaţa lor oameni de rând, dincontră. Aveau o casă mare, cu verandă luminoasă, cu geamuri multe şi scări înalte. Ele îmi plăceau, casa lor – nu. De câte ori intram în casa aceea mă apuca tremuratul. Era un gest reflex, de parcă intram în casa unui duşman de moarte. Şi eu nu-mi prea cruţam duşmanii, mai ales pe cei de moarte. Gestul mi-a rămas şi peste ani şi de câte ori eram nevoită să intru acolo, mă treceau fiori de gheaţă pe şira spinării. Mergeam des cu mama pe la ele pe vremea în care încă îmi dădea să sug. După aceea vizitele s-au rărit, mai ales după ce noi ne-am mutat în altă margine de sat.

Începuse serviciul – lucra pe vremea aceea gestionară la un magazin sătesc într-un sat învecinat şi mă lăsa de multe ori doar cu Doda acasă. Poate că o şi disperasem. Aveam o foame şi o poftă de mâncare legendare pe timpul acela. Mâncare gătită mâncam doar de la Doda, mama fiind obligată să mă pună la sân de nenumărate ori pe zi. Acum nu-mi e prea clar ce-mi plăcea mai mult -laptele sau suptul în sine. Cert este că, de câte ori avea un mic răgaz mama trebuia să-mi dea să sug. Mergeam în vizită – trebuia să  se aşeze şi să scoată ţâţa. Primeam musafiri la fel. Striga cineva la poartă, hop şi eu cu scăunelul cu trei picioare după ea, să se aşeze să-mi dea să sug. Era şi un bun prilej de aflat toate bârfele din sat. Încă de pe vremea aceea devoram bârfele pe pâine – bine dizolvate în laptele matern.

Toate au mers de minune până când i-a intrat in cap că trebuie să mă înţărce. Cum altcumva decât trimitându-mă de acasă? Uite aşa ajung cu bagaj cu tot pe la vreo doi anisori, la fratele mamei, la Grindeni. Nu cred că mi-a păsat prea tare că mama m-a lasat  acolo şi a dispărut, până seara la culcare când am simţit nevoia imperioasă de sânul matern. Şi am urlat eu aşa, preţ de o noapte întreagă, sperând în fiecare moment că mama o să mă audă şi o să apară de undeva. Eram nervoasă şi îi uram pe toţi ăia care încercau cumva să mă linistească şi să mă adoarmă fară ţâţa de seară. Stiau una şi bună, ca e bine să adorm şi aşa. De parcă ei ştiau mai bine ca mine!

Oamenii ăştia mari au impresia că le ştiu pe toate mai bine. Nu era deloc aşa şi eu ţineam morţiş să le-o demonstrez. Am urlat toată noaptea şi în zori, obosită, am adormit. Normal că ei au trebuit să se împrăştie pe la treburile lor în timp ce eu dormeam liniştită şi adunam forţe proaspete. Mamă, chiar nu ştiam că e atât de plăcut să-i chinui pe cei din jur iar ei să nu sară la bătaie. Seara, odihnită, am luat-o de la capăt. Cred că săracii mei unchi si bunicii ajunseseră la disperare.

Ii răzbuna oarecum verişoara mea, care mare fiind, socotea că sunt o intrusă care îi răpeşte dragostea şi atenţia părintească. Drept urmare nu pierdea nici un prilej să mă facă să urlu. Mă ciupea când adormeam, mă trăgea de nas, de urechi când chipurile se juca cu mine. Iar eu urlam cât mă ţineau plămânii. Şi mă ţineau, nu glumă! Eu urlam, ea lua implacabil bătaie. Venea rândul ei să urle. Uite aşa, transformasem o casă de oameni liniştiţi şi respectabili într-o adevărată casă de nebuni. Am stat vreo o lună acolo şi în momentul în care mama a venit şi m-a luat toţi au răsuflat uşuraţi. Scăpau de micul tiran. Dar şi eu de ei! Şi culmea, nici pofta de supt nu-mi pierise.

Scrie un comentariu

Din categoria trecut

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s