Arhive lunare: Februarie 2013

Protejat: Prima dată mamă

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza te rog să introduci parola mai jos:

Anunțuri

Introdu parola pentru a vizualiza comentariile.

Din categoria trecut

Dictarea

Eram cam prin clasa a doua, la şcoală.  O zi frumoasă, de vară timpurie. Clasele noastre funcţionau într-o clădire întunecoasă, cu patru încăperi aşezate simetric de-a lungul unui hol. Pe vremea aceea îmi părea mare. Acum nici nu mai ştiu dacă există. Curtea era mare şi murdară, plină de tot felul de gropi şi buruieni. Aveam nişte lăstăris de roşcove, cu tepi lungi si ascuţiti pe care ii foloseam drept injecţii când ne jucam de-a doctorii în pauze.

Ca în mai toată copilăria mea, trăiam oarecum dual. Parcă levitam undeva în afara corpului meu de unde priveam curioasă şi nedumerită la acţiunile unui copil care nu eram eu . Venea de aici o senzaţie ciudată de corp străin. Nu mă şimţeam bine în pielea mea şi nu mă împăcam cu vârsta pe care o aveam, deşi nici nu stiam cum să fiu altfel. Eram o ciudată într-un cuvânt şi conştientă de asta încercam să-mi ascund trăirile cum puteam mai bine. Nu eram foarte sociabilă, colegii mei îmi erau în marea lor majoritate străini si neînţeleşi cum străină şi neînţeleasă erau şi eu pentru ei.

În dimineaţa aceea, însă, eram veselă şi bine-dispusă. Pregătisem pentru sfârşitul de an ce se apropia cu paşi repezi, o serbare cu Albă ca Zăpada, pitici şi fulgi pe nea. Eram un fulg de nea alb şi eram extrem de fericită pentru ca aveam o rochie nouă şi frumoasă, imaculată. Învăţătoarele chemaseră fotograful şi îl aşteptam cu toţi nerăbdători şi veseli. Urma să vină în pauza mare, după ora noastră de limba română.

Tovarăşa învăţătoare a avut nefericita inspiraţie să ne dea o dictare. Ne-a dictat un text alambicat, cu cuvinte grele şi compuse.  Eram foarte bună la dictare, îmi plăcea să citesc şi cunoşteam multe cuvinte cu care colegii mei nu erau obişnuiţi. Dictarea m-a găsit însă nepregătită psihic. Eram încă afară, cu rochiţa mea albă, având grijă să nu o murdăresc şi gândindu-mă la prietena mea mai mare care o reprezenta pe Albă ca Zăpada şi la tiara ei strălucitoare. Am scris repede toată dictarea dar ştiam sigur că am greşit două cuvinte. Nu realizam pe care, însă. Aşa că m-am gândit eu că o să am timp să sterg tot şi să scriu de la capăt până ajunge învăţătoarea cu corectura la mine. Rescriind textul mi-aş fi dat seama imediat cum trebuiau scrise cuvintele greşite.

M-am pus pe treabă. Am îngălat foaia cu guma, încercând să nu las urme şi m-am apucat de scris de la capăt. Numai că învăţătoarea se grăbea şi nu a mai zăbovit ca de obicei la fiecare bancă, arătând fiecăruia ce a greşit si cum trebuia să scrie. Când a ajuns lângă banca mea apucasem să rescriu doar jumătate din lucrare. S-a supărat şi m-a certat şi drept urmare pentru isprava mea mi-a dat un patru. Prima şi singura mea notă mică in şcoala generală. Nici nu meritam mai mult, normal. Totuşi, efortul pe care il făcusem m-a epuizat şi am început să plâng. Plângeam pentru că fusesem bine intenţionată, pentru că stiam să scriu tot textul corect şi pentru că învăţătoarea nu a vrut să-mi acorde minimul de încredere, să mă lase să termin şi să vadă dacă am scris bine sau nu, apoi să mă fi notat. Nu nota în sine mă durea, deşi mă aştepta o bătaie straşnică de la mama acasă, ci faptul că nu m-a lasat să-i arăt că ştiu.  Uite aşa am încă poza cu două clase de copii veseli şi fericiţi în straiele lor de poveste şi cu mine bosumflată şi plânsă între ei, făcând nota discordantă şi stricând toată bucuria momentului. Am plâns până seara când am adormit cu lacrimi în ochi. Pe vremea aceea încă puteam adormi. Nota aia mică m-a urmărit până după ceremonia de primire a cravatei de pionier. Pentru ea am pierdut statutul de cea mai bună elevă a clasei a doua şi mi s-a luat onoarea de a fi prima care primeşte în cadru festiv cravata mult visată.

Am avut de multe ori în viaţă tendinţa de a şterge cu buretele perioade întregi de nefericire şi tristeţe ca s-o pot lua de la capăt cu mintea coaptă, convinsă fiind că a doua oară voi şti să fac totul corect. Viaţa nu este însă un învăţător îngăduitor. Dincontră. E dascălul care niciodată nu acordă a doua şansă, care te obligă să mergi mai departe chiar dacă ai inima frântă, chiar dacă sângerezi sau eşti prea nefericit. E dură şi inflexibilă şi pedepseşte fiecare greşeală cu severitate. Când în sfârşit reuşeşti să ştergi şi te avânţi vesel pe acelaşi drum amăgindu-te că acum vei fi cel ce ar fi trebuit să fii de la început, te trezeşti deja bătrân şi fără putere, prea târziu să te mai poţi bucura de ce ai lăsat într-un moment al vieţii  să treacă pe lângă tine. Întreaga existenţă ne este o dictare asupra căreia nu poţi reveni să corectezi nimic din ce ai greşit dacă nu ai fost atent. Trebuie să-ti asumi greşelile şi să mergi mai departe împovărat cu ele şi cu notele mici pe care le-ai obţinut pe merit.

Scrie un comentariu

Din categoria trecut

Mustul

Soarele poleieşte blând curtea cu boltă de vie. Strugurii, graşi, au prins culoare rubinie, frunzele au prins rugină şi se aştern covor în fiecare dimineaţă devreme. Din grădina de peste drum roua se ridică în abur cald şi o pace de început de veac stă aşternută peste toată suflarea. Departe, în apa Jiului se aud gâştele cum se strigă şi împrăştie apa, în curte un cocoş îşi fâlfâie aripile şi răspunde mândru unei găini ce cotcodăceste fericită că s-a eliberat de ou. Din curtea vecină behăie un miel întârziat.

Sub bolta joasă cu struguri e agitaţie. Maica calcă apăsat scuturându-şi şoldurile massive sub fusta de finet, grăbindu-se să mestece mămăliga, lângă ea Dădica Eta întoarce nişte peşti ce se rpăjesc molcom în tigaia aşezată pe pirostriile joase din vatră, bărbaţii îşi fac de lucru pe afară cu un ceaun imens cu apă fierbinte cu care încearcă să cureţe o putină abia scoasă din beci. Alături stă o albie mare şi albă, proaspăt curăţată de păienjenii adunaţi în timpul anului, găleţi de diferite mărimi sunt la îndemână, saci de plastic aşteaptă cuminţi pe un spătar de scaun.

Gâgâlicea cu ochi mari doar ce a făcut ochi şi şi-a iţit căpşorul la fereastră, după perdea. Nasul abureşte sticla ferestrei şi limba se plimbă umedă pe buze, în timp ce ochii privesc miraţi agitaţia de afară. Nimeni nu o bagă încă în seamă. Dădica e la vatră, Maica mestecă în mămăligă aşezată pe un scăunel cu trei picioare prea îngust pentru şoldurile ei mari şi ţine ceaunul cu tălpile adunate ca palmele pentru rugăciune, Taicu nu se vede pe bătătură iar Neniţu nu ştiu ce caută azi acasă cu tot cu tractor. Curat lucru nu este, de sunt cuprinşi toţi ca de o febră. Până la urmă se dă singurică jos din pat şi iese aşa, desculţă şi dezbrăcată să afle ce se întâmplă. În toată agitaţia nimeni nu o observă. E liberă ca pasărea cerului, deocamdată.

– Neniţule, mă iei şi pe mine în tlactol?

– Ptiu, să nu-ţi fie de deochi, l-ai speriat pe Neniţu! Hai că te iau, după ce te îmbraci şi te încalţi. Vrei să răceşti? Treci la loc în casă! Etăăă, vezi că s-a trezit fata, du-te şi îmbrac-o.

– Of, nu putea să mai aştepte şi ea nu pic? Hai că mă duc acu’, să scot peştele ăsta!

– Hai că se face târziu!

În câteva minute pitica e îmbrăcată, încălţată, spălată pe ochişori şi mânuţe, gata să descopere lumea. Neniţu o ridică repede deasupra capului, cât s-o audă râzând graseeiat şi o aşează pe scaunul masiv şi tare al tractorului.

Acum priveşte lumea de sus şi parcă îi vine ameţeală. Stă nemişcată, să nu cumva să se răstoarne matahala cu ea, aşa cum are intenţia. Al naibilui tractor, crezi că stă nemişcat şi când colo, el se unduieşte de zici că e om beat.

– Ce e aia Neniţule?

– O putină, scumpo!

– Şi la ce e bună putina?

– Să punem strugurii în ea, să facem mustul.

Aha, acum s-a prins. Fac must şi ceva cu struguri.

– Neniţule, dal cum facem must?

– Lasă draga neniţului că o să vezi tu. Culegem strugurii, îi punem în putină, îi zdrobim şi iese mustul.

– Nicule, las-o pe aia mică şi hai că e gata masa. Dă-o jos că nu trebuie să stea ea cocoţată în tractor!

– Hai cu neniţu jos. Trebuie să mâncăm apoi să aduc apă să spălăm putina.

– Da te întolci lepede?

– Mă întorc.

Gâgâlicea coboară şi începe să exploreze bătătura care arată parcă altfel acum, cu putină în mijloc. Maica mai aruncă o găleată de apă pe albia de lemn, Seamănă cu cea în care o îmbăiază pe ea în fiecare seară.

– Ce faci, Maică? Îi faci baie?

– Dă Maică…. îi fac baie!

– Cui?

– Mustului!

Bun… a mai aflat ceva. Mustul face baie în albie. Trebuie să vină de departe, dacă vine atât murdar.

Se aşează toţi pe lângă masa îngustă pe care abureşte în mijloc o mămăligă aurie cât soarele ridicat pe cer, peştele aşteaptă cuminte în farfurie lângă o bucată albă de brânză de oaie şi o strachină cu salată de roşii aşteaptă cu lingurile cuminte aşezate în ea. Mănâncă în grabă, în linişte, de parcă cineva îi aşteaptă în picioare să termine masa. Se ridică grăbiţi cu toţii, Maica adună blidele, Dădica înfăşcă o găleată şi a dispare în vie. Fetiţa rămâne descumpănită în mijlocul bătăturii. S-ar duce după Dădica dar nu îndrăzneşte că în dimineaţa asta este fioroasă. Stă cu Taicu, care bate cu un ciocan în cercurile mari de fier care strâng putina de burtă.

– Ce faci, Taicule?

– Îi strânge taicu cercurile.

– Dal de ce? Nu o doare?

– Nu o doare, taicule! Strâng cercurile să nu curgă mustul printre doage.

Hm… Acum mustul curge, dar mai devreme Maica voia să-i facă baie. E ceva ce nu înţelege aici.

– Taicule, cum e mustul?

– Cum să fie, Taicule? Dulce!

Ha! Înseamnă ca o să se înţeleagă foarte bine, pentru că ei îi plac mult chestiile dulci!

S-a întors şi Neniţu cu apă între timp. Tractorul încă e cald şi apa curge printre obloanele remorcii. Nu poate sta în butoaie, dacă se hurducă pe toate hârtoapele. S-a făcut noroi la poartă. O să joace un pic cu picioarele în el. Şi aşa nu are nimic de făcut.

_ Mamăăă, scoate-o pe boţana aia din baltă, s-a făcut ca o purcea! Vocea Dădicăi e ca un tunet. Cum o aude, găgălia fuge în curte, la adăpost.

– Vino încoace să te spăl, nazdrăvano! Stai cuminte că nu am timp de tine azi!

Proaspăt spălată pe picioare şi frecată pe obraji şi mânuţe, cu o felie mare de pâine unsă cu magiun în mână stă cuminte pe scăunel şi priveşte la agitaţia din curte. Toţi au intrat în vie. Neniţu începe să iasă deja cu strugurii înghesuiţi în saci de plastic. Bieţii de ei. Erau aşa frumoşi în vie… ce-or fi având cu ei? Îi răstoarnă în putină şi pleacă înapoi. Maica se învârte pe la bucatărie. Miroase a ciorbă de gâscă.

– Maică, vleau şi eu ciolbă!

– Da când ai flămânzit? Nu e gata ciorba, aşteaptă să se facă!

– Dal mi-e foame!

– Ţi-e foame, ţi-e foame! Doar ce ţi-am dat să mănânci! Parcă eşti Miţa! Numai pe aia o lăsam să fiarbă oala pe foc şi mânca carnea înainte de a fierbe de ne trezeam la masă că nu mai am ce pune în farfurie!

– Înseamnă că şi ei îi ela tale foame, nu-I aşa Maică?

– Îi era, maică! Tot timpul îi era, de ziceai că niciodată nu-I dădeam să mănânce, aşa se băteau turcii la gura ei!

– Tulcii? De ce?

– Ce puiule,  ce de ce?

– De ce se băteau? Nu elau cuminţi?

– Offf, că sucită eşti, înnebuneşti omul de cap! Taci şi stai cuminte acolo, că am treabă!

Nu prea-I vine să stea cuminte pe scaun. Se ridică şi dă o tură prin bătătură pe la găini. Puişorii piuie şi aleargă speriaţi în toate părţile, dând din aripioarele lor mici.

– Maicăăăă! Gâştele unde sunt?

– La baltă, unde să fie!?

– Ce fac acolo, la baltă?

– Stau în apă, se scaldă şi mănâncă peşte!

– Da nu aveam peşte şi acasă? De ce tlebuia să plece?

Neniţu tot cară saci de struguri şi-i aruncă în putină. Îi deşartă acolo şi  pleacă înapoi în vie. După un timp se întoarce cu alt sac. Acum a ieşit şi Dădica din vie, şi Taicu. Dădica se strecoară în bucătarie lângă Maica iar Taicu şi cu Neniţu se apucă să zdrobească strugurii din putină. Au nişte pari mari, mari de tot şi cu ei lovesc pe rând în struguri.

– Alată-mi şi mie, Neniţule!

– Vino să te iau în braţe! Uite, vezi cum apare mustul?

– Cum?

– Vezi sucul ăla roşu? Ăla e mustul!

– Şi cum îl speli?

Nu-i mai răspunde Neniţu. Râde, o pune jos şi începe din nou să lovească ritmic  strugurii din putină. Când obosesc se opresc şi fac o pauză, ştergându-şi fruntea cu dosul palmei. Maica îi cheamă pe toţi la masă. Neniţu şi-a luat pitica în braţe şiîntre două înghiţituri îi dă şi ei câte o lingură de ciorbă cu pâine.O răsfaţă. Nu tot timpul stă Neniţu cu ea la masă. Şi azi nu vrea la Dădica.

– Las-o, Eto! O ţin eu azi, că e cuminte.

Îi vine să scoată limba la Dădica. Na, că nu toată lumea face ce zice ea!

După masă, Taicu dă drumul la must în albie. Aha, pentru asta era albia, nu pentru spălat! Maica habar nu are!

– Vino să-ţi dea Taicu must!

Se apropie uşurel si duce la gură cana cu lichidul sângeriu şi înspumat. E duuulce!!! Maaamă, ce bun e!

– Mai vleau, Taicule!

– Nu acum, ţi-ajunge! O să te ia burta. Îţi dă Taicu mai târziu.

Pe marginea albiei încep să se adune zeci de viespi atrase de dulceaţa irezistibila a sucului de struguri. Sunt din ce în ce mai multe şi dacă continuă aşa, o să rămână fata fără must!!

– Şu, şu!! E mustul meu!

Le loveşte cu băţul şi încearcă să le gonească fără succes.

– Taiculeee!!! Astea îmi beau tot mustul!!

– Lasă-le Taicule că te înţeapă! Stai linistită, că nu-l beau ele pe tot!

– Dal e mustul meu! Plecaţi, na, plecaţi, e mustul meu!

– Fa nebuno, fi-ţ-ar fundul al naibi, pleacă de acolo că te înţeapă viespiile şi te umfli de mori! Pleacă naibilui de acolo că vin şi te bat!

– Dal e mustul meu! Lasă că le gonesc eu!

_ Fa, te înţeapă, nu auzi! Mă omoară mă-ta daca ţi se întâmplă ceva!

– Nu înţeapă! Le bat eu!! E mustul meu, nu tlebuie să-l bea ele!

Mare minune, nu o înţeapă nici o viespe. Nu-şi pun ele mintea cu un copil de doi ani şi-un pic. Dar nici nu pleacă de pe albia de must. Dulceaţa lui e irezistibilă pentru tot roiul. Nu reuşeşte deloc să le gonească şi de nervi începe să plângă.

– Nu plânge Neniţule! De ce plângi?

– Îmi beau astea tot mustul!

– Nu-l beau, ca are grijă Neniţu. Du-te tu cu Maica de te culcă, ca iţi păzeşte Neniţu mustul şi nu-l beau viespile.

– Plomiţi?

– Promit.

E linişte şi răcoare în casă. Ascunsă sub păturică, cu Maica bună şi caldă lângă ea, adoarme fericită. Se trezeşte târziu, îngrijorată. Dacă Neniţu nu a putut opri viespile? Se linişteşte însă cum iese afară. Toată lumea e veselă şi albia e tot plină de must dulce, roşu sângeriu şi spumos.

– Vezi că a avut Neniţu grijă? Hai să mai bei o gură de must!

Bea cu poftă dulceaţa aromată a strugurilor zdrobiţi ce-i lasă mustaţă caraghioasă deasupra buzelor. Toţi râd de mustaţa ei şi ea e fericită.

– Mai vleau, Neniţule!

– Mai vrei pe naiba! Nu-i mai da, Nicule! Vrei să facă pe ea la noapte?

– Mai lăsăm şi pe mâine, Neniţule! Dacă il bem pe tot azi, mâine ce mai bem?

Pitica oftează din tot sufletul. E bun, dacă nu-l beau nenorocitele alea de viespi până atunci. Le goneşte în continuare, în timp ce Neniţu cară găleţile pline în butoiul din beci. Măcar să le mai rămână şi pe mâine. Noaptea cade întunecată peste căsuţa de sub boltă şi toată lumea e fericită. Adoarme într-un târziu şi ea, în braţe la Taicu, lângă focul menit să gonească ţânţarii pe jarul căruia se frig usor câţiva porumbi de lapte.

 

5 comentarii

Din categoria jurnal, trecut

De suflet

M-am întors acasă pentru scurt timp. Mama îmi pusese gând rău. Nu bănuiam eu ce-are să se întâmple, dar se întâmpla. Se împacaseră cu sora tatei si bărbatul acesteia! Şi de unde nu-i văzusem la faţă până atunci niciodată, acum în fiecare seară erau la noi. De parcă nu mai aveau casa lor.

Acum nu spun că nu-mi plăcea. Veneau cu bunătăţi, se jucau cu mine, îmi vorbeau frumos, spre deosebire de ai mei care se cam săturaseră de mofturile mele şi mă repezeau la orice vorbă. Ce mai, lucrurile se schimbaseră mult în casă în lipsa mea. Bag seamă că se cam învăţaseră oamenii cu binele. Da ce, e usor să creşti un copil, mai ales când se naşte cu un bagaj de amintiri şi apucături greu de dibuit? Măcar să fi fost băiat, atunci s-ar fi schimbat treaba.

Ce mult şi-au dorit ai mei băiat…. Înainte de a mă naşte eu, tata a pus pariu cu toţi cunoscuţii că o să fiu băiat. L-a pierdut, bineînteles şi cred că nu m-a iertat niciodată pentru asta. Cert este că ei nu prea erau pregătiţi pentru copii. Erau prea tineri, prea săraci şi prea aerieni. Ce ştiau ei de creşterea copiilor? De multe ori până şi eu aveam impresia că nici nu ştiu ce să discute cu mine, cum să discute şi dacă trebuie să mă considere de-a lor sau nu. Iar sora tatei, măritată de şapte ani, aştepta încă o sarcină care părea să nu mai vină. Uite aşa, s-au pus în capul alor mei, să ma ia „de suflet”. Să mă înfieze, adică. Mie nu-mi displăcea deloc ideea. Oamenii ăia măcar ştiau să îmi arate că le pasă de mine.  Asistam în fiecare seară la certuri violente, cu argumente şi pro şi contra, terminate cu lacrimile mamei şi ţigara tatei. Până la urmă a câştigat tata. Şi m-au dat, de probă, pe un an. Şi aşa trebuia neapărat să fiu înţărcată, prima tentativă de acest fel eşuând lamentabil după o lună de chin pe la neamuri care nu-mi erau prea pe plac.

Am plecat cu Dădica şi Neniţu într-o vară târzie. M-a luat Dădica în braţe, fericită şi Neniţu mergea ţanţoş pe lângă noi cu legăturica mea de haine în mână. Eram fericită. De ce n-aş fi fost? Aşa le dădeam măcar un răgaz alor mei. Să afle ce vor şi să se împace. Nu percepeam plecarea ca fiind definitivă. Nici măcar nu-mi trecea prin cap asta. O percepeam ca pe o vacanţă, deşi în momentul ăla habar nu aveam ce înseamnă aia „vacanţă”. Era o promisiune de noi aventuri şi noi cuceriri. Când am ajuns acasă la bunicii mei, parcă le-a intrat soarele direct pe poartă, aşa zambitori şi fericiţi erau. Taicu a plâns, deşi cred că nici el nu ştia de ce. Eram extrem de nedumerită de bătrânul acela blând şi cocoşat, care lăcrima în faţa mea. Măi să fie! Cum să mă port cu el? Aş fi plâns eu, dacă nu l-aş fi văzut pe el aşa emoţionat. Eram în casă straină, nu? Cu oameni străini în jurul meu. Acum însă ce farmec ar mai fi avut lacrimile mele?  Am întins mâna şi l-am mângâiat pe obrazul aspru. Aşa ştiam eu că se potolesc copiii când plâng. Mi-a sărutat mânuţa şi a ieşit afară cu ochii în pământ. Ce i-am făcut, frate? Nu am voie să-l ating? Acum îmi tremură şi mie barba.

– Nu plânge, fetiţa dădicăi! Se bucură şi el că te vede, doar îl doare că nu te-a cunoscut până acum.

-Costicăăă, fi-ţ-ar plânsu’al dracu! Speriaşi fata! Dă-i dracu de proşti! Zii bogdeaproste că o ai cu tine că dacă nu erau copiii ăştia să stea pe capul lor atâta timp, nu o vedeam până se făcea mare! Taci cu Maica, mânca-ţi-aş guriţa ta. Nu mai plânge, că nu e supărat pe tine.

M-am mai liniştit. A fost oricum o seară magică. Am trecut în braţe de la unul la celălalt, au râs de vorbele mele stâlcite şi de paşii mei şovăitori şi repezi, de giumbuşlucurile care îmi treceau prin minte doar că-mi plăcea să-i văd râzând. În ziua aceea am uitat de ţâţă. Am adormit ca un bolovan, imediat ce m-au pus în pat după baie. Dormeam cu maica. Aşa s-a nimerit că, deşi mă luaseră Dădica cu Neniţu, tot la pieptul cald şi masiv al Maicăi era mai bine. Avea o privire piezisă, defect din naştere şi dacă nu o cunoşteai aveai impresia că se uită urât la tine. Cu vorba repezită şi tare a ţărăncilor din Oltenia, ţinea casa aproape singură. Masivă, greoaie, ai fi avut senzaţia că abia se ţine pe picioare. Şi totuşi, era neobosită. Rar o vedeai stând jos şi atunci de fiecare dată mâinile ei făceau ceva. Nu mi-o aduc aminte pe Maica fără ceva de lucru în mână. Faţa ei ca o lună plină, cu pielea fină şi riduri abia percepute, părea mai tânără decât îţi spunea buletinul. Până s-a dus a arătat mai tânără decât era în realitate şi dacă nu ar fi avut părul alb s-o trădeze, faţa i-ar fi rămas pe la 35-40 de ani. Parcă nici o greutate nu simţise în viaţă şi parcă trăise numai în puf. Cât era vara de lungă mergea doar desculţă. Şi bineinteles că i-am urmat exemplul. Umblam toată ziua ca un titirez prin curte, cu tălpile goale şi mâinile veşnic pline de pământ, ca un pui de bogdeaproste. Dădica era exasperată. Moştenise masivitatea, repezeala şi privirea piezisă a mamei sale, deşi avea părul deschis şi trăsăturile ceva mai aspre ale tatălui său. Aprigă femeie, Dădica mea! Nu ştiu dacă în acel aproape un an cât am stat cu ei, a trecut o zi fără să mă altoiască cu palma la fund, fără să mă dea naibii de boţană şi fără să plângă din cauza mea.  Stăteam numai în picioarele lor. Punea ceaunul cu apă la fiert să taie o găină, făceam eu ce făceam şi dădeam peste el, sau răsturnam găleata cu pene, sau mai ştiu eu ce tâmpenie mai reuşeam să fac. Nu intenţionat, normal. Din greşeală, pentru că nu stăteam un minut locului şi voiam să fac eu ceea ce nu era treaba mea. De doua ori m-am dezechilibrat şi am căzut cu fundul în ceaunul cu apă opărită. De fiecare dată, Dădica m-a cules de o aripă cu o mână şi cu cealaltă mi-a altoit doua palme repezi si usturătoare peste fundul bine încins deja.

– Na, fi-ţ-ar nestarea naibii, că nu poate omul să trăiască din cauza ta!!!!

Şi nu m-am supărat niciodată pe ea, pentru că stiam că are dreptate. Ce vină aveam eu însă, eram doar un copil plin de energie?! O mai pâram seara lui Neniţu, fără gând ascuns însă, doar ca să mă uşurez. Şi Neniţu o certa în glumă, iar ea mă mai dădea o dată naibii râzând. Nu-mi păstra niciodată ranchiună, aşa cum eu nu eram niciodată supărată pe ea.

Dădica avea ambiţia să fiu cea mai deşteaptă fetiţă. Mă învăţa zeci de poezii şi îmi plăcea enorm să o ascult. Îmi spunea poveşti de tot felul şi nu ştiu de unde tot scotea poezii noi. Nu era nevoie să mi le spună decât o singură dată. Şi imediat le prindeam din zbor şi le adaptam întelegerii mele. Cum eram prea mică şi unele cuvinte reprezentau pentru mine o enigmă, mi se părea normal să le dau eu un înţeles pe care de cele mai multe ori îl ştiam doar eu şi care îi distra până la lacrimi pe maturii casei. Nu ştiam eu de ce râd, dar mai conta? Mă aşeza dădica pe capul patului, în picioare şi eu ţanţoşă debitam repede un car de silabe pe minut, grăbindu-mă să le arăt cât de mult am învăţat  în ziua aceea. Până să termin eu poezia,  audienţa era pe jos cu dureri de burtă. Din cauza râsului, normal. Aveau prieteni care veneau în vizită doar pentru distracţia pe care le-o provoca prestaţia mea. Nu spuneam oricum cuvintele întregi, corect şi rotund. Din grabă însă, până şi pe cele pe care le ştiam le reduceam la câte o silabă amărâtă. Credeţi că înţelegea altcineva în afară de mine ce spuneam? Normal că nu! Traducea Dădica printre lacrimi şi sughiţuri de râs. Oricât ar părea de neverosimil, ea încă reuşea să-şi dea seama ce poezie debitez.  Aveţi impresia că mă supărau râsetele lor? Da de unde! Precum măscăriciul regelui, eram cea mai fericită pentru că eram atat de admiraţă şi reuşeam să fac atâta asistenţă să caşte gura râzând la mine. O dată, în verva care mă cuprinsese am căzut de pe tăblia pe care eram cocoţată şi mi-am rupt mâna. Altadată am căzut într-un morman de lână proaspăt scărmănată de vecinele adunate la clacă şi am adormit acolo, în lâna moale şi pufoasă. M-au căutat disperaţi o jumătate de oră, nedumeriţi şi speriaţi pentru că nu realizau unde aş fi putut dispărea de sub nasul lor cu uşa închisă la casă!

Nu a fost o şedere de lungă durată acolo. Între timp Dădica a rămas însărcinată, ai mei de codeau să semneze acte de adopţie si Dădica începuse să dea înapoi. Urma să vină pe lume copilul lor cel aşteptat atâţia amar de ani şi eu eram prea neastâmpărată ca să prezint garanţia că nu-i voi face rău. S-au sfătuit Dădica cu Maica şi într-un moment de nervi, în primăvara următoare, pe o câinoasă de vreme cu sloată şi ploaie îngheţată, desculţă şi dezbrăcată aşa cum umblasem toată vara, m-am trezit în braţele Maicăi, pe drumul către casa părinţilor. Mă întorceam plouată şi îngheţată din aventura vieţii mele. Din nou aruncată pe drumuri de oameni care nu erau pregătiţi pentru mine mergeam la alţi oameni la fel de nepregătiţi să mă primească înapoi. Eram totuşi copilul lor.

Scrie un comentariu

Din categoria trecut