De suflet

M-am întors acasă pentru scurt timp. Mama îmi pusese gând rău. Nu bănuiam eu ce-are să se întâmple, dar se întâmpla. Se împacaseră cu sora tatei si bărbatul acesteia! Şi de unde nu-i văzusem la faţă până atunci niciodată, acum în fiecare seară erau la noi. De parcă nu mai aveau casa lor.

Acum nu spun că nu-mi plăcea. Veneau cu bunătăţi, se jucau cu mine, îmi vorbeau frumos, spre deosebire de ai mei care se cam săturaseră de mofturile mele şi mă repezeau la orice vorbă. Ce mai, lucrurile se schimbaseră mult în casă în lipsa mea. Bag seamă că se cam învăţaseră oamenii cu binele. Da ce, e usor să creşti un copil, mai ales când se naşte cu un bagaj de amintiri şi apucături greu de dibuit? Măcar să fi fost băiat, atunci s-ar fi schimbat treaba.

Ce mult şi-au dorit ai mei băiat…. Înainte de a mă naşte eu, tata a pus pariu cu toţi cunoscuţii că o să fiu băiat. L-a pierdut, bineînteles şi cred că nu m-a iertat niciodată pentru asta. Cert este că ei nu prea erau pregătiţi pentru copii. Erau prea tineri, prea săraci şi prea aerieni. Ce ştiau ei de creşterea copiilor? De multe ori până şi eu aveam impresia că nici nu ştiu ce să discute cu mine, cum să discute şi dacă trebuie să mă considere de-a lor sau nu. Iar sora tatei, măritată de şapte ani, aştepta încă o sarcină care părea să nu mai vină. Uite aşa, s-au pus în capul alor mei, să ma ia „de suflet”. Să mă înfieze, adică. Mie nu-mi displăcea deloc ideea. Oamenii ăia măcar ştiau să îmi arate că le pasă de mine.  Asistam în fiecare seară la certuri violente, cu argumente şi pro şi contra, terminate cu lacrimile mamei şi ţigara tatei. Până la urmă a câştigat tata. Şi m-au dat, de probă, pe un an. Şi aşa trebuia neapărat să fiu înţărcată, prima tentativă de acest fel eşuând lamentabil după o lună de chin pe la neamuri care nu-mi erau prea pe plac.

Am plecat cu Dădica şi Neniţu într-o vară târzie. M-a luat Dădica în braţe, fericită şi Neniţu mergea ţanţoş pe lângă noi cu legăturica mea de haine în mână. Eram fericită. De ce n-aş fi fost? Aşa le dădeam măcar un răgaz alor mei. Să afle ce vor şi să se împace. Nu percepeam plecarea ca fiind definitivă. Nici măcar nu-mi trecea prin cap asta. O percepeam ca pe o vacanţă, deşi în momentul ăla habar nu aveam ce înseamnă aia „vacanţă”. Era o promisiune de noi aventuri şi noi cuceriri. Când am ajuns acasă la bunicii mei, parcă le-a intrat soarele direct pe poartă, aşa zambitori şi fericiţi erau. Taicu a plâns, deşi cred că nici el nu ştia de ce. Eram extrem de nedumerită de bătrânul acela blând şi cocoşat, care lăcrima în faţa mea. Măi să fie! Cum să mă port cu el? Aş fi plâns eu, dacă nu l-aş fi văzut pe el aşa emoţionat. Eram în casă straină, nu? Cu oameni străini în jurul meu. Acum însă ce farmec ar mai fi avut lacrimile mele?  Am întins mâna şi l-am mângâiat pe obrazul aspru. Aşa ştiam eu că se potolesc copiii când plâng. Mi-a sărutat mânuţa şi a ieşit afară cu ochii în pământ. Ce i-am făcut, frate? Nu am voie să-l ating? Acum îmi tremură şi mie barba.

– Nu plânge, fetiţa dădicăi! Se bucură şi el că te vede, doar îl doare că nu te-a cunoscut până acum.

-Costicăăă, fi-ţ-ar plânsu’al dracu! Speriaşi fata! Dă-i dracu de proşti! Zii bogdeaproste că o ai cu tine că dacă nu erau copiii ăştia să stea pe capul lor atâta timp, nu o vedeam până se făcea mare! Taci cu Maica, mânca-ţi-aş guriţa ta. Nu mai plânge, că nu e supărat pe tine.

M-am mai liniştit. A fost oricum o seară magică. Am trecut în braţe de la unul la celălalt, au râs de vorbele mele stâlcite şi de paşii mei şovăitori şi repezi, de giumbuşlucurile care îmi treceau prin minte doar că-mi plăcea să-i văd râzând. În ziua aceea am uitat de ţâţă. Am adormit ca un bolovan, imediat ce m-au pus în pat după baie. Dormeam cu maica. Aşa s-a nimerit că, deşi mă luaseră Dădica cu Neniţu, tot la pieptul cald şi masiv al Maicăi era mai bine. Avea o privire piezisă, defect din naştere şi dacă nu o cunoşteai aveai impresia că se uită urât la tine. Cu vorba repezită şi tare a ţărăncilor din Oltenia, ţinea casa aproape singură. Masivă, greoaie, ai fi avut senzaţia că abia se ţine pe picioare. Şi totuşi, era neobosită. Rar o vedeai stând jos şi atunci de fiecare dată mâinile ei făceau ceva. Nu mi-o aduc aminte pe Maica fără ceva de lucru în mână. Faţa ei ca o lună plină, cu pielea fină şi riduri abia percepute, părea mai tânără decât îţi spunea buletinul. Până s-a dus a arătat mai tânără decât era în realitate şi dacă nu ar fi avut părul alb s-o trădeze, faţa i-ar fi rămas pe la 35-40 de ani. Parcă nici o greutate nu simţise în viaţă şi parcă trăise numai în puf. Cât era vara de lungă mergea doar desculţă. Şi bineinteles că i-am urmat exemplul. Umblam toată ziua ca un titirez prin curte, cu tălpile goale şi mâinile veşnic pline de pământ, ca un pui de bogdeaproste. Dădica era exasperată. Moştenise masivitatea, repezeala şi privirea piezisă a mamei sale, deşi avea părul deschis şi trăsăturile ceva mai aspre ale tatălui său. Aprigă femeie, Dădica mea! Nu ştiu dacă în acel aproape un an cât am stat cu ei, a trecut o zi fără să mă altoiască cu palma la fund, fără să mă dea naibii de boţană şi fără să plângă din cauza mea.  Stăteam numai în picioarele lor. Punea ceaunul cu apă la fiert să taie o găină, făceam eu ce făceam şi dădeam peste el, sau răsturnam găleata cu pene, sau mai ştiu eu ce tâmpenie mai reuşeam să fac. Nu intenţionat, normal. Din greşeală, pentru că nu stăteam un minut locului şi voiam să fac eu ceea ce nu era treaba mea. De doua ori m-am dezechilibrat şi am căzut cu fundul în ceaunul cu apă opărită. De fiecare dată, Dădica m-a cules de o aripă cu o mână şi cu cealaltă mi-a altoit doua palme repezi si usturătoare peste fundul bine încins deja.

– Na, fi-ţ-ar nestarea naibii, că nu poate omul să trăiască din cauza ta!!!!

Şi nu m-am supărat niciodată pe ea, pentru că stiam că are dreptate. Ce vină aveam eu însă, eram doar un copil plin de energie?! O mai pâram seara lui Neniţu, fără gând ascuns însă, doar ca să mă uşurez. Şi Neniţu o certa în glumă, iar ea mă mai dădea o dată naibii râzând. Nu-mi păstra niciodată ranchiună, aşa cum eu nu eram niciodată supărată pe ea.

Dădica avea ambiţia să fiu cea mai deşteaptă fetiţă. Mă învăţa zeci de poezii şi îmi plăcea enorm să o ascult. Îmi spunea poveşti de tot felul şi nu ştiu de unde tot scotea poezii noi. Nu era nevoie să mi le spună decât o singură dată. Şi imediat le prindeam din zbor şi le adaptam întelegerii mele. Cum eram prea mică şi unele cuvinte reprezentau pentru mine o enigmă, mi se părea normal să le dau eu un înţeles pe care de cele mai multe ori îl ştiam doar eu şi care îi distra până la lacrimi pe maturii casei. Nu ştiam eu de ce râd, dar mai conta? Mă aşeza dădica pe capul patului, în picioare şi eu ţanţoşă debitam repede un car de silabe pe minut, grăbindu-mă să le arăt cât de mult am învăţat  în ziua aceea. Până să termin eu poezia,  audienţa era pe jos cu dureri de burtă. Din cauza râsului, normal. Aveau prieteni care veneau în vizită doar pentru distracţia pe care le-o provoca prestaţia mea. Nu spuneam oricum cuvintele întregi, corect şi rotund. Din grabă însă, până şi pe cele pe care le ştiam le reduceam la câte o silabă amărâtă. Credeţi că înţelegea altcineva în afară de mine ce spuneam? Normal că nu! Traducea Dădica printre lacrimi şi sughiţuri de râs. Oricât ar părea de neverosimil, ea încă reuşea să-şi dea seama ce poezie debitez.  Aveţi impresia că mă supărau râsetele lor? Da de unde! Precum măscăriciul regelui, eram cea mai fericită pentru că eram atat de admiraţă şi reuşeam să fac atâta asistenţă să caşte gura râzând la mine. O dată, în verva care mă cuprinsese am căzut de pe tăblia pe care eram cocoţată şi mi-am rupt mâna. Altadată am căzut într-un morman de lână proaspăt scărmănată de vecinele adunate la clacă şi am adormit acolo, în lâna moale şi pufoasă. M-au căutat disperaţi o jumătate de oră, nedumeriţi şi speriaţi pentru că nu realizau unde aş fi putut dispărea de sub nasul lor cu uşa închisă la casă!

Nu a fost o şedere de lungă durată acolo. Între timp Dădica a rămas însărcinată, ai mei de codeau să semneze acte de adopţie si Dădica începuse să dea înapoi. Urma să vină pe lume copilul lor cel aşteptat atâţia amar de ani şi eu eram prea neastâmpărată ca să prezint garanţia că nu-i voi face rău. S-au sfătuit Dădica cu Maica şi într-un moment de nervi, în primăvara următoare, pe o câinoasă de vreme cu sloată şi ploaie îngheţată, desculţă şi dezbrăcată aşa cum umblasem toată vara, m-am trezit în braţele Maicăi, pe drumul către casa părinţilor. Mă întorceam plouată şi îngheţată din aventura vieţii mele. Din nou aruncată pe drumuri de oameni care nu erau pregătiţi pentru mine mergeam la alţi oameni la fel de nepregătiţi să mă primească înapoi. Eram totuşi copilul lor.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria trecut

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s