Dictarea

Eram cam prin clasa a doua, la şcoală.  O zi frumoasă, de vară timpurie. Clasele noastre funcţionau într-o clădire întunecoasă, cu patru încăperi aşezate simetric de-a lungul unui hol. Pe vremea aceea îmi părea mare. Acum nici nu mai ştiu dacă există. Curtea era mare şi murdară, plină de tot felul de gropi şi buruieni. Aveam nişte lăstăris de roşcove, cu tepi lungi si ascuţiti pe care ii foloseam drept injecţii când ne jucam de-a doctorii în pauze.

Ca în mai toată copilăria mea, trăiam oarecum dual. Parcă levitam undeva în afara corpului meu de unde priveam curioasă şi nedumerită la acţiunile unui copil care nu eram eu . Venea de aici o senzaţie ciudată de corp străin. Nu mă şimţeam bine în pielea mea şi nu mă împăcam cu vârsta pe care o aveam, deşi nici nu stiam cum să fiu altfel. Eram o ciudată într-un cuvânt şi conştientă de asta încercam să-mi ascund trăirile cum puteam mai bine. Nu eram foarte sociabilă, colegii mei îmi erau în marea lor majoritate străini si neînţeleşi cum străină şi neînţeleasă erau şi eu pentru ei.

În dimineaţa aceea, însă, eram veselă şi bine-dispusă. Pregătisem pentru sfârşitul de an ce se apropia cu paşi repezi, o serbare cu Albă ca Zăpada, pitici şi fulgi pe nea. Eram un fulg de nea alb şi eram extrem de fericită pentru ca aveam o rochie nouă şi frumoasă, imaculată. Învăţătoarele chemaseră fotograful şi îl aşteptam cu toţi nerăbdători şi veseli. Urma să vină în pauza mare, după ora noastră de limba română.

Tovarăşa învăţătoare a avut nefericita inspiraţie să ne dea o dictare. Ne-a dictat un text alambicat, cu cuvinte grele şi compuse.  Eram foarte bună la dictare, îmi plăcea să citesc şi cunoşteam multe cuvinte cu care colegii mei nu erau obişnuiţi. Dictarea m-a găsit însă nepregătită psihic. Eram încă afară, cu rochiţa mea albă, având grijă să nu o murdăresc şi gândindu-mă la prietena mea mai mare care o reprezenta pe Albă ca Zăpada şi la tiara ei strălucitoare. Am scris repede toată dictarea dar ştiam sigur că am greşit două cuvinte. Nu realizam pe care, însă. Aşa că m-am gândit eu că o să am timp să sterg tot şi să scriu de la capăt până ajunge învăţătoarea cu corectura la mine. Rescriind textul mi-aş fi dat seama imediat cum trebuiau scrise cuvintele greşite.

M-am pus pe treabă. Am îngălat foaia cu guma, încercând să nu las urme şi m-am apucat de scris de la capăt. Numai că învăţătoarea se grăbea şi nu a mai zăbovit ca de obicei la fiecare bancă, arătând fiecăruia ce a greşit si cum trebuia să scrie. Când a ajuns lângă banca mea apucasem să rescriu doar jumătate din lucrare. S-a supărat şi m-a certat şi drept urmare pentru isprava mea mi-a dat un patru. Prima şi singura mea notă mică in şcoala generală. Nici nu meritam mai mult, normal. Totuşi, efortul pe care il făcusem m-a epuizat şi am început să plâng. Plângeam pentru că fusesem bine intenţionată, pentru că stiam să scriu tot textul corect şi pentru că învăţătoarea nu a vrut să-mi acorde minimul de încredere, să mă lase să termin şi să vadă dacă am scris bine sau nu, apoi să mă fi notat. Nu nota în sine mă durea, deşi mă aştepta o bătaie straşnică de la mama acasă, ci faptul că nu m-a lasat să-i arăt că ştiu.  Uite aşa am încă poza cu două clase de copii veseli şi fericiţi în straiele lor de poveste şi cu mine bosumflată şi plânsă între ei, făcând nota discordantă şi stricând toată bucuria momentului. Am plâns până seara când am adormit cu lacrimi în ochi. Pe vremea aceea încă puteam adormi. Nota aia mică m-a urmărit până după ceremonia de primire a cravatei de pionier. Pentru ea am pierdut statutul de cea mai bună elevă a clasei a doua şi mi s-a luat onoarea de a fi prima care primeşte în cadru festiv cravata mult visată.

Am avut de multe ori în viaţă tendinţa de a şterge cu buretele perioade întregi de nefericire şi tristeţe ca s-o pot lua de la capăt cu mintea coaptă, convinsă fiind că a doua oară voi şti să fac totul corect. Viaţa nu este însă un învăţător îngăduitor. Dincontră. E dascălul care niciodată nu acordă a doua şansă, care te obligă să mergi mai departe chiar dacă ai inima frântă, chiar dacă sângerezi sau eşti prea nefericit. E dură şi inflexibilă şi pedepseşte fiecare greşeală cu severitate. Când în sfârşit reuşeşti să ştergi şi te avânţi vesel pe acelaşi drum amăgindu-te că acum vei fi cel ce ar fi trebuit să fii de la început, te trezeşti deja bătrân şi fără putere, prea târziu să te mai poţi bucura de ce ai lăsat într-un moment al vieţii  să treacă pe lângă tine. Întreaga existenţă ne este o dictare asupra căreia nu poţi reveni să corectezi nimic din ce ai greşit dacă nu ai fost atent. Trebuie să-ti asumi greşelile şi să mergi mai departe împovărat cu ele şi cu notele mici pe care le-ai obţinut pe merit.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria trecut

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s