Arhive lunare: martie 2013

Tu…. Nichita

Azi ar fi împlinit 80 de ani.

Poetul nepereche al necuvintelor a ars precum poezia lui, cu flacără puternică. A scris cu sufletul iar valoarea operei sale a fost recunoscută încă din timpul vieţii. A iubit cu patimă, chiar fără să-şi dea seama că fiecare iubire nouă o trădează pe cea veche, a trăit la intensitate maximă fiecare clipă, a fost prieten bun, a fost urât şi criticat de unii, neînţeles de alţii, iubit de toti ceilalţi. În tot ceea ce a făcut a pus o fărâmă din fiinţa sa.

Nu a fost un om frumos conform standardelor vremii. Mai degraba urât, avea sub aspectul exterior toată lumina lumii. Ştia ca nimeni altul să mânuiască cuvintele şi să găsească altele noi dacă cele deja cunoscute nu-i erau de ajuns pentru a-şi exprima gândurile. Era insomniac, fuma mult, bea mult şi îşi trata prietenii ca pe nişte regi chiar dacă el abia avea ce pune pe masă. Nu a pus niciodată accent pe material. El trăia într-o lume mai presus de orice lucru lumesc şi poate de aceea nici sănătatea nu şi-a întreţinut-o aşa cum trebuie. S-a căsătorit de multe ori, a iubit chiar mai mult de atât şi iubirea vieţii şi-a găsit-o în ultimii ani de viaţă abia. A fost iubit cu patimă şi respect de cea care s-a obişnuit a-i fi mâna dreaptă fără a cere mare lucru în schimb. Obişnuia să-i dicteze gandurile, poezia lui luând formă abia după ce învălmăşeala de gânduri era aşternută cuminte pe hârtie, altfel succesiunea lor era atat de rapidă încât nu-i dădeau voie să formuleze nimic inteligibil. Cărţile sale nu stăteau mai mult de o zi pe rafturile librăriilor. Era devorat, adulat, căutat, împins de la spate să creeze mai mult şi mai mult. A luat premii interne şi internaţionale la care mulţi alţii doar visează o viaţă. Nu a primit premiul Nobel la care a fost nominalizat pe motiv că era prea tânăr şi mai are timp. Nu a mai avut, din păcate. Ficatul bolnav şi netratat, modul arzător de viaţă l-au luat dintre noi prea devreme, atunci când încă mai avea multe lucruri de spus. A lăsat totuşi în urmă o operă impresionantă ce ne uimeşte de fiecare dată.

31 Martie are pentru mine dublă şi dragă semnificaţie. E ziua în care sărbătoresc două mari iubiri. Pentru iubirea mea, poezia lui Nichita vorbeşte cel mai bine.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Eroii de lângă noi

Fotografie-0299Vă fac cunoştinţă cu fosta mea colegă Mirela şi fetiţa ei Riana. La prima vedere sunt două fete fericite şi chiar au de ce. Totuşi…

Când am cunoscut-o pe Mirela m-a frapat cu felul ei deschis si căldura cu care te înconjura de fiecare dată când vorbea. Avea în ea ceva ce te făcea s-o îndrăgeşti instantaneu. Curând am aflat că veselia şi optimismul ei ascundea poate cea mai mare dramă pe care o poate trăi un om.  Fetiţa ei de numai un an jumătate era bolnavă de cancer şi medicii erau sceptici în ceea ce privea evoluţia bolii.

Riana nu e unicul copil al Mirelei. Mai are doi frăţiori frumoşi, deştepti şi neobişnuit de cuminţi. Drama surioarei lor şi-a pus cu prisosinţă amprenta mai ales pe sufletul celui mare care a simţit din plin izolarea la care a fost condamnat pe perioada bolii. Aflat la o vârstă dificila a fost privat de atenţia de care avea nevoie din partea mamei sale. Şi în felul lui s-a revoltat de câteva ori.

Ca tacâmul să fie complet, Mirela stă cu fostul soţ care după naşterea Rianei a făcut un atac cerebral care l-a lăsat pe jumătate dependent de ea. I-a afectat în mare măsură puterea de concentrare şi discernământul astfel încât din bărbatul mândru şi plin de el de odinioară nu a mai rămas decât un copil mai mare dependent de cea care i-a rămas alături în ciuda tuturor necazurilor pe care i le-a pricinuit în timpul traiului împreună.

Viaţa acestei femei era în acel moment împărţită între şedinţele lunare de chimioterapie ale fetiţei, crizele destul de rele ale soţului şi cei doi băieţi care aveau nevoie de ajutorul ei, şcolari fiind amândoi. Peste toate acestea mai găsea şi energia să vină la birou unde lucra uneori prea mult. Nu au fost rare ocaziile în care a uitat să meargă să-şi ia de la şcoală băieţelul cel mic, sau a ajuns prea târziu acasă şi a întârziat cu tratamentul fetitei. Era epuizată, trebuia însă să şi lucreze pentru că tratamentul Rianei pe lângă cel al tatălui său era extrem de costisitor. Nu-mi aduc aminte să o fi văzut plângând decât de vreo două ori în tot acest timp.

Am incercat s-o ajut militând pentru cauza ei pe un site de socializare. Am cerut ajutorul unor fundaţii de profil, am scris unor persoane importante din media şi televiziune despre care aflasem că au trecut prin aceleasi situaţii cu copiii lor, am îndemnat-o să-şi pledeze singură cauza de câte ori avea ocazia. Mare lucru nu am reusit să facem pentru că oamenii sunt reticenţi. Atâţia escroci s-au folosit în ultimii ani de drame de genul acesta pentru a profita de pe urma naivităţii oamenilor buni,  încât acum cei care ar vrea şi ar putea să ajute se arată extrem de reci când vine vorba de astfel de cereri. Iar televiziunile şi acele persoane influente care tot apar cu ocazia diverselor sărbători pe posturile tv făcându-şi reclamă cu cine ştie ce caz disperat rezolvat au considerat că drama ei nu este suficient de mare ca să impresioneze până la lacrimi telespectatorii şi să facă suficientă audienţă. Mai ales că medicii de la spitalul Grigore Alexandrescu au considerat că nu e un caz ieşit din comun, la ei doar mor zilnic copii care suferă de aceleaşi boli incurabile.

Timp de mai bine de un an de zile Riana a îndurat lunar chinul pricinuit de doze de citostatice care ar fi pus la pământ oameni în toată firea. La un an şi jumătate ea cântărea în zilele cele mai bune 8,5 kg, când greutatea unui copil normal la vârsta ei este în jur de 12 kg.  Doctoriţa care o avea în grijă nu mai avea niciodată nimic de spus despre evoluţia bolii. Doar să continue schema de tratament care nu se mai termina niciodată.

Mi s-a părut bizar ca un medic să-ţi recomande să distrugi organismul copilaşului lunar cu o otravă care până la urmă ajunge să te ucidă dacă e folosită în exces. Am îndemnat-o pe mamă să caute şi alţi specialişti care să-şi dea cu părerea.  I-a fost teamă  la început s-o facă. Atunci când ai copilul diagnosticat cu o asemenea boală te agăţi cu toate puterile şi speranţele de medicul care  a diagnosticat-o şi ţi l-a menţinut  în viaţă până acum. Nu te gândeşti că puterea lui e limitată şi că de multe ori este depăşit de situaţie, mai ales când acesta devine arogant şi refuză să-ţi dea amănunte pe care vrei şi ai dreptul să le ştii despre evoluţia bolii copilaşului tău. Unii din medicii noştri sunt prea blazaţi şi prea înrobiţi banilor. Nu-şi iubesc meseria suficient de mult ca să încerce să fie veşnic la curent cu noutăţile în materie şi tratează bolnavii mecanic, cu aceleaşi  medicamente de multe ori dozate greşit mirându-se ei înşişi de cât de rezistenţa organismelor unora din pacienţi.

Până la urmă am reuşit s-o fac pe această mămică să se agaţe de speranţa unui alt tratament. A reuşit prin cunoştinţe (trebuie să recunosc cu durere că la noi doar aşa poţi ajunge în timp util la un medic bun) să ajungă la o doamnă doctor profesor universitar care a fost de acord să-i vadă fetiţa dacă aduce schema de tratament de la Grigore Alexandrescu. Şi aici au început piedicile. Dintr-o dată doctoriţa de la Grigore Alexandrescu nu a mai fost disponibilă pentru ea, schema de tratament a devenit secret de stat care nu este dezvăluit decât la solicitarea instanţei, directorul spitalului a ajuns la ameniţări, deşi cu bunul simt ce o caracterizează Mirela nici măcar nu s-a gândit să ameninţe sau să facă rău cuiva. Voia doar să îşi salveze copilul aşa cum ar face orice mamă devotată de pe planetă.

Nu a reuşit să obţină datele oficiale. A mers la celălalt medic cu analizele şi ce a reuşit ea să reţină din medicamentele cumpărate de-a lungul timpului pentru tratamentul din Grigore Alexandrescu. A făcut noi analize pe care această nouă doctoriţă i le-a cerut şi la îndemnul ei a întrerupt tratamentul cu citostatice. Făcuse atât de multe încât doar o minune dumnezeiască a făcut ca fetiţa să nu aibă măduva spinării afectată.

Noul medic a îndemnat-o să meargă să facă o analiză care nu se mai poate face în România, toate laboratoarele din ţară fiind insuficient dotate pentru ea. Precaută fiind, la naştere a fost de acord cu prelevarea de celule stem din placenta şi în momentul în care si-a operat feţita de cancer a plătit ca tumora să-i fie conservată în parafină pentru un mai bun control ulterior asupra bolii. Numai ca operaţia de înlocuire a celulelor stem nu poate fi facută înainte de a împlini copilul doi ani şi fetiţa ei oricum era prea slab dezvoltată să poată  supravieţui altei operaţii iar tumora s-a dovedit că a fost conservată necorespunzător, analizele direct pe ea nemaiputând fi făcute.

A fost extrem de greu să adune suma necesară deplasării în străinătate, mai ales că între timp a rămas şi fără venitul suplimentar adus de locul de muncă din firma noastră. Până la urmă a reuşit totuşi la începutul acestui an să ajungă la o clinică din Italia unde în urma analizelor făcute a aflat că Riana este complet refăcută şi nu-i mai rămâne decât să facă analize din trei în trei luni.

La întoarcerea în ţară a mers la Grigore Alexandrescu să vorbească cu doctoriţa si să lase citostaticele rămase pentru alţi copii necăjiti ce poate aveau nevoie de ele. În România exista o criză pentru orice, până şi pentru citostaticele administrate copiilor bolnavi de cancer. Care costă o avere pe care de multe ori părinţii nu o deţin. Doctoriţa s-a arătat rece şi surprinsă că Riana este sănătoasă. A felicitat-o din vârful buzelor pe mamă pentru că a ajuns până la urma cu copilul în străinătate (după ce ea se străduise să-i pună atâtea piedici) dar i-a spus că greşeste, că ar trebui să continue schema de tratament cu citostatice chiar dacă e sănătoasă. Asa, preventiv…. Normal că Mirela a refuzat şi a fost pusă să semneze pentru acest refuz.

Trecând pe la saloanele unde erau internaţi colegi de suferintă ai Rianei, copii cu vârste cuprinse între câteva luni şi 16 ani, a aflat de moartea unuia din veteranii spitalului . Un băieţel de 16 ani care se trata cu citostatice regulat de sapte ani. Sapte ani în care lună de lună mediciul i-a distrus sistematic tot ce functiona în organism. Şapte ani la capătul cărora şi-a cerut singur lumânarea în ceasul morţii. A plecat plângând de acolo, fericită în fundul sufletului că nu Riana  este în locul acelui băieţel.

Acum Riana a început să mănânce cu poftă, să ia în greutate şi să crească. I-a crescut părul, i-a revenit lumina în ochişorii mari şi zâmbetul nu o părăseşte niciodată. E activă, vorbăreaţă şi extrem de inteligentă. Viaţa ei a intrat pe făgaşul normal. Dureros e că nu medicul care a tratat-o iniţial a fost cel care să ducă până la capăt misiunea salvării ei. Dacă ar fi rămas la acelasi medic Riana ar fi făcut probabil şi astăzi citostatice iar organismul ei ar fi cedat încet şi sigur sub efectul otrăvitor al tratamentului şi sub ochii reci şi impasibili ai medicilor care nu sunt în definitiv decât urmăritori fără suflet ai cronometrului morţii.

2 comentarii

Din categoria jurnal

Viaţa la bloc- locuri de parcare

În oraşul care a fost odată „micul Paris” gradul de bunăstare se măsoara în numarul de maşini pe cap de membru de familie. Am ajuns să cred că românii au suferit în perioada comunistă doar din lipsa maşinilor personale. Altfel nu-mi explic concurenţa asta idioată între ei.

Românul stă în apartamente de bloc vechi şi insalubre de multe ori, construite de prea mulţi ani care necesită reparaţii capitale. Poate să nu mănânce nimic într-o zi deoarece abia-i ajung banii de combustibil pentru maşina de care nu se desparte nici măcar când merge după o bere la non-stopul de la coltul străzii dar nu pierde niciodată ocazia de a face credit să-şi mai cumpere o maşină nouă. Cu aia se poate lăuda în faţa neamurilor şi a vecinilor de bloc care nu au fost aşa şmecheri şi norocoşi ca el şi care abia dacă au câte o rablă amărâtă de 20 de ani.

Numărul maşinilor a crescut exponenţial în ultimul timp si tind să ocupe până şi spaţiile destinate locuitului. În curând vom vedea oameni care îşi parchează maşinile în sufragerie, aşa cum vedeam caii ţiganilor  mutaţi la bloc de comunişti.

Pietonii ar trebui să dispară din peisajul urban al României de azi. Trotuarele sunt sufocate de maşini şi  aceştia sunt nevoiţi să meargă şi ei cum pot… pe mijlocul străzii! Păi pe stradă trebuie să circule maşini, nu?! Ce caută printre ele boşorogii, copiii şi toţi sărăntocii ăia de nu au fost în stare toată viaţa lor să îşi cumpere şi ei un făraş cu motor acolo, să fie în rândul lumii?

Unii din primarii capitalei au vrut să vină în sprijinul soferilor. Pentru că în zilele noastre şoferii sunt o categorie aparte, aşa cum erau pe timpul războiului arienii. Au toate drepturile şi nici o obligaţie. Aşa că trotuarele au fost îngustate până au devenit nişte linii aproape invizibile pe care nu pot merge doi oameni în paralel, spaţiile verzi s-au transformat în locuri de parcare, locurile de joacă pentru copii au devenit din ce în ce mai rare.

Acum e o aventură până şi să intri in măcelăria de la parterul blocului deoarece intrarea e veşnic blocată de câte un autoturism parcat „regulamentar” pe locul „platit”.  Sunt primari fraieri care au crezut că rezolvă situaţia construind parcări supraetajate sau subterane. Pai ce fraţilor, românul e prost? La ce să plătească abonament pe astfel de parcări şi trotuarul să stea liber gratuit  pe lângă bloc? Mai ales că absolut nimeni nu îi trage la răspundere pentru mârlănie. Asta e normală într-o societate fără prinţipii care va să zică nu le are. Nu este de mirare că o mare parte din aceşti soferi au senzaţia că nimeni nu are dreptul să le stea în cale, mai ales când permisul i-a usturat la buzunar, nu le-a măcinat neuronii.

Am lângă bloc un exemplar din acesta care e deranjat şi că trec cu câinele pe lângă maşina lui când îl scot la plimbare. Mai nou şi-a montat o cameră web în balcon să urmărească toţi vecinii care i-ar putea atenta la securitatea iubitei de suflet poluante. Nu contează că nu a avut bani nici s-o înmatriculeze. E comoara lui şi nimeni nu e mai presus de el.

In alta zonă a oraşului (mai cu ştaif, zică-se) ieri a trebuit să facem un efort colectiv să ne mutăm sediul firmei. Într-unul din apartamentele de bloc de care tocmai vorbeam mai devreme. It-stul nostru a avut proasta inspiraţie să vină cu maşina din dotare şi s-o parcheze pe unul din locurile libere la acea oră în faţa blocului. Cum era mult de lucru şi baiatul a fost conştient că şederea sa se va prelungi acolo, civilizat şi cu bun simt şi-a lăsat numarul de telefon la vedere pe parbriz astfel ca proprietarul locului de parcare să-l sune în momentul în care ajunge acasă  iar el să coboare repede să mute maşina.

La un moment dat, când ziua de lucru era pe sfârşite de epuizare fizică, nu că am fi terminat lucrul, auzim cum cineva claxona de mama focului, nervos. Privim pe geam, ne dăm seama că e vorba de maşina noastră şi băiatul coboară să facă loc omului să-şi parcheze liniştit rabla. Cu prea mult bun simt fiind, îşi cere scuze de la nevasta grobianului ce coborâse cu copilul din maşină şi aştepta lângă scară şi crede că e indicat să meargă să-şi ceară scuze şi de la analfabet. Nu apucă să deschidă gura că dobitocul, plin de ură şi nervi începe să-l jignească şi să-l intimideze făcând pe durul. Lucru care l-a lăsat pe băiatul nostru bine crescut cu gura căscată. Toată scena s-a petrecut sub privirile îngăduitoare ale nevestei gorilei încremenită cu un zâmbet timid in colţul gurii şi ale copilului de 4-5 anişori din posesia aceluiaşi needucat. Care copil probabil că s-a mândrit cu tatăl lui şmecher şi dur şi va face tot posibilul să ajungă la fel la maturitate.

Că în ziua de azi toţi analfabeţii au carnet de conducere, o ştim cu toţii. Atâta timp cât există poliţişti flămânzi şi coruptibili nici nu se va întampla vreodată altfel. Ar trebui însă schimbată legislaţia şi acel control medical obligatoriu la înscrierea la şcoala de şoferi sa fie făcut cu responsabilitate pentru a nu mai da ocazia tuturor dezaxatilor să pună mâna pe volan.

E adevărat că e criză de locuri de parcare, că oraşul nu a fost proiectat să încapă în el toate maşinile din New York, că uneori se întamplă să parcheze altcineva pe locul tău. Asta nu împiedică pe nimeni să se poarte civilizat. Cei şapte ani de acasă îţi arată caracterul şi te fac să fii respectat, nu bădărănia şi agresivitatea.

2 comentarii

Din categoria Cotidian

Doină, doină cântec dulce

De câte ori a avut bucurii sau necazuri, românul s-a alinat cu cântecul. De-a fost singur sau nu, la muncile câmpului sau la petreceri, dacă puterile i-au slăbit şi şi-a simţit sfârşitul aproape, doina din fluier l-a însoţit si i-a mângâiat sufletul. Niciunde în lume nu sunt cântece care să-ţi pătrundă în suflet şi să rămână acolo, aşa cum sunt doinele noastre.
„Cântă-mi cuce numai mie, că la vară cine ştie/ Ori de mor, ori de trăiesc/ Ori în pământ putrezesc…”
Toţi plecăm la rândul nostru, muzica şi sensibilitatea acestui popor vor rămâne veşnic.

2 comentarii

martie 28, 2013 · 1:47 pm

Viaţa la bloc – intenţii criminale

Ca majoritatea românilor, locuiesc la bloc. Într-unul din cartierele „bune” din Bucureşti. Mi-am ales un bloc retras, cu 4 etaje, experienţa anterioară convingându-mă că apartamentele cu faţa la bulevard şi etaje multe, cu lift intre ele sunt crimă curată.

Drept urmare m-am mutat acum câţiva ani cu căţel, cu purcel şi pisoi (adică toate sufleţelele ce compun marea mea familie) într-un bloc retras, cu grădiniţă în faţă, departe de marile artere de circulaţie supra-aglomerate la orice oră, umbrit de copaci în care vara cântă zeci de păsărele… într-un cuvânt – visul oricărui bucureştean.

Las la o parte faptul că idilicul situaţiei a cam dispărut din primele zile când am constatat că pe o scară cu oameni în vârstă nu are cum să nu miroase a urina veche, de exemplu. Sau că am avut neplăcuta surpriză ca atunci când viteazul meu de motan (pe vremea aceea mare crai dornic de aventură) a căzut de la balcon şi şi-a rupt lăbuţa iar eu a trebuit să escaladez gardul grădinii ca să-l recuperez rupându-mi pantalonii iremediabil într-un loc unde nu ar trebui să pătrundă aşa uşor lumina soarelui. Poarta grădinii stă straşnic încuiată cu 5 (cinci) lacăte. Atunci am aflat că vecina de la parter are pretenţia că locul îi aparţine cu acte. Acum, na, totul e posibil în iubita şi frumoasa noastră ţară. Chiar si ca o fosta angajată a securităţii comuniste venită de prin stepa rusă demnă urmaşă a tatălui ei evreu să aibă acte de proprietate pe terenul din faţa blocului.

Las la o parte şi faptul că de trei ani încerc să pun la pământ fără succes relicva unei viţe de vie ce s-a ridicat cândva falnică făcând struguri tocmai pe la etajul 4, pe tulpina căreia extrem de bine poziţionată urcă mâţele cartierului să se adăpostească de câini şi alte intemperii în balconul meu. Şi le e greu să mai coboare să-şi facă nevoile în gradina de sub balcon, eu fiind nevoită să curăţ în fiecare dimineaţă wc-ul lor.  Sau că vecinii de la patru sparg seminţe şi ascultă manele în faţa blocului toată vara, râzând zgomotos şi făcând glume proaste în gura mare până pe la 12-1 noaptea. E cald în case, de…

L-am iertat şi pe vecinul de deasupra, bătrânel respectabil şi respectuos dealtfel, care găseşte o plăcere copilărească în a agăţa cu aţă bucăţi de slănină sau parizer ca să le coboare peste balcon pentru că îi place cum pisoiul meu sare după ele să le prindă. Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama care e misterul mirosului de carne în putrefacţie din balcon, de ce petalele florilor mele sunt unsuroase şi mor prea repede şi cum de găsesc aţă de cusut înşirată peste tot. Până l-am prins m-am gândit că cine ştie ce vrăjitoare îşi exersează aptitudinile când dormim noi.

Am trecut până şi peste neplăcerile cauzate de vecina de la 3 care îşi scutură făraşul cu gunoi cu regularitate în fiecare dimineaţă la ora şase peste balcon omorându-mi în fiecare vară zeci de plante sufocate sub praful şi mizeria turnate zilnic peste ele. Sunt o persoană tolerantă, înţeleg pe toată lumea.

De ceva timp însă, m-am decis. În fiecare dimineaţă caut o metodă eficientă de  omorât vecini. De la ora 5 la ora 7,30 cât ascult radio România actualităţi la maxim (după ce am adormit epuizată pe la 1-2 noaptea după 10-12 ore istovitoare de lucru la birou)  îmi trec prin cap tot felul de gânduri criminale. De la cuţit până la bomba atomică nimic nu mi-a scăpat până acum. Iau în calcul toate posibilităţile să mă decid cum să fac să omor eficient, în chinuiri, vecinii  de bloc.  Ieri am aflat din presă că un psihopat s-a sinucis tăindu-şi gâtul cu flexul. Mă gândesc să-mi cumpăr flex….

Aştept şi sugestii, poate aveţi careva o idee mai bună. Neapărat trebuie să fie eficientă şi chinul să fie pe măsură.  Când veţi auzi la ştirile de la ora 5 că în Bucureşti a apărut un nou criminal în serie de o cruzime de nedescris să ştiţi că eu sunt. Numai să nu mă daţi de gol până nu-mi termin treaba, măcar în puşcărie să apuc şi eu să mă odihnesc cu conştiinţa împăcată.

Scrie un comentariu

Din categoria Cotidian

silviudancu

Cad casele din București, Primarule, cad una după alta, cad una lânga alta, cad așa, fără pretenții, fără să țipe, cad pentru că așa cad ele, sunt bătrâne, de ce să mai țipe, doar au purtat generații și-acum, vorba ceea, e de ajuns un simplu crivăț, o singură noapte e suficientă, un ger de sticlă și un vânt puternic cu străluciri de flex înfierbântat, nimic altceva nu le trebuie ca să cadă…

Cad casele, Primarule, acoperișurile lor zboară ca niște suflete luminate, purtate de macarale spre un cer greu de nori, e adevărat ce scrie-n cărțile copilăriei, un vânt mai puternic le poate lua pe sus, uite, Primarule, uite-le cum se duc, cu ele iau poveștile generațiilor pe care nu le-am cunoscut și pe care nici nu o să le mai cunoaștem vreodată, se duc cu toate, se duc pe rând, una după alta și una lângă alta, în lumea…

Vezi articolul original 482 de cuvinte mai mult

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

Despre Iorga, altfel

“Cu Iorga se putea înţelege oricine foarte uşor, numai să-i fi spus de trei ori pe zi că era genial, că era cel mai mare istoric, cel mai mare poet, cel mai de seamă autor dramatic, cel mai iscusit om de stat, şi în general orice, precedat de un superlativ. În realitate era un dement. Nu era nebun de legat, fiindcă nebunia lui nu se manifesta prin acces de furie, dar nebun totuşi; o fenomenală vietate cu funcţii cerebrale deformate printr-o dezvoltare anormală a centrelor memoriei şi cuvântului. Memoria lui era ca să zic aşa de ordin pur mecanic şi creierul lui un aparat în care noţiunile şi imaginile se înregistrau fără să se claseze, fără să se stabilească nici o legătură între ele, dar fără să se piardă vreuna în cursul anilor. O frază dintr-o carte, două rânduri dintr-o scrisoare, o dată dintr-un document, un nume, o figură întâlnită undeva se întipăreau pentru totdeauna în capul lui, şi rămâneau în permanentă evidenţă în cercul luminos al conştiinţei sale. Şi toate aceste noţiuni, nebunul nu numai că nu le clasa, nu numai că nu le aşeza, dar le mai lăsa să se ciocnească unele de altele, să se încurce într-o învălmăşeală dezordonată ce nu-şi găsea o relativă liniştire decât în şiroaiele unei logorei fără sfârşit. Mania scrisului se dezvoltase la dânsul ca o salutară încercare de a pune stavilă acestui flux patologic, disciplina condeiului fiind, oricât ar fi de iute mâna, un obstacol incontestabil la revărsarea cuvintelor. Din nenorocire, scriind întruna ajunsese să redacteze atât de repede, cu o scriitură care nu mai semăna a scriitură şi pe care numai el şi câţiva iniţiaţi erau în stare să o descifreze, încât scrisul a încetat să fie pentru dânsul un zăgaz şi potopul n-a mai putut fi stăpânit. Mâna lui alerga pe hârtie ca acul unui aparat de înregistrare, oricât de îndepărtat ar fi fost izvorul de energie. Octavian Goga mi-a povestit o scenă trăită de dânsul şi care lămureşte mai bine decât orice comentariu fenomenul pe care mă încerc să-l descriu. Era la Iorga, şi sta de vorbă cu el pe când nebunul corecta cu o mână şi scria un articol pentru gazetă cu cealaltă. După ce a terminat articolul (mâzgălit în cinci minute) l-a dat scribului de la “Neamul” care aştepta în picioare în faţa lui; acesta s-a uitat la manuscris şi a spus că-i mai trebuia un număr oarecare de rânduri ca să umple şpaltul. Fără să se întoarcă, Iorga a întins mâna deasupra capului său, a luat la întâmplare un volum din raft, l-a deschis în faţa lui şi după trei minute a mai dat o fiţuică redactorului. Dar ce ai scris acolo?” l-a intrebat Goga. Am tradus un sonet din Carducci”, a răspuns liniştit automatul gândirii româneşti. Lui Goga era să-i vie rău! Scrisul, la început simpla reacţie împotriva unei locacităţi nedisciplinate, a devenit la el cu timpul o funcţie fiziologică continuă. În loc să gândească, în loc să cântărească, în loc să vorbească – scria. Scria oriunde, oricând, oricui şi oricum. Dacă îi cereai o părere, îţi răspundea ”stai să ţi-o scriu!” Dacă cereai să spună o vorbă cuiva, apuca imediat un petic de hârtie şi un plic. Numit prim-ministru s-a conformat tradiţiei care-i impunea câte o vizită la fiecare şef de partid – s-a dus la fiecare, dar le-a lăsat şi câte o scrisoare! Ce era la el o scrisoare! L-am văzut scriind sute de scrisori şi niciodată nu l-am văzut cugetând la ce scria, căutând o formulă raţională sau corectând un cuvânt. Când pleca în străinătate lăsa 30 de articole pentru “Neamul” lui, scrise în 30 de minute, fără cap şi fără coadă, pe care nimeni nu arunca o privire. Aşezat pe o bucă scria cu iuţeala unui bolid şi sta în acelaşi timp de vorbă cu trei persoane deodată. Scrisul era la dânsul ceva atât de impulsiv, atât de nepregătit şi de sincer ca manifestaţie sufletească, încât supremul lui argument, de câte ori voia să dovedească spusele altuia, consta în exibiţia propriilor sale fiţuici, scrise cu ani şi ani înainte. Ajunsese să scrie ca o maşină, scria acasă, scria în drum de fier, scria la Cameră, scria pe când mânca şi pe când se îmbrăca. Dacă s-ar fi spălat vreodată, ar fi scris şi pe când se spăla. Scria cu amândouă mâinile şi pe orice. Ca un osândit la muncă silnică, printre miile de volume ale unei biblioteci lipsite de orice valoare, înfipt într-un scaun de lemn împodobit cu crestături româneşti care-l înţepau sau îl ciupeau, mâzgălea hârtie până târziu noaptea – în folosul nimănui – pe colţişorul unei mese ovale şi şubrede ce abia se ţinea pe unicul ei picior şi ameninţa încontinuu să cadă sub povara vreascurilor de hârtii ce o încărcau. Şi astfel, în afară de articolul zilnic la “Neamul Românesc”, în afară de nenumăratele păreri şi interviuri ce i se cereau din dreapta şi din stânga, din ţară şi din străinătate, de bărbaţi şi de femei, de ovrei şi de antiovrei, de poftiţi, nepoftiţi şi de scopiţi, în afară de zecile de scrisori şi de fiţuici, zilnice şi ele, acest poligraf fără pereche a mai găsit vreme să mai scrie şi peste 800 de volume! Îşi dă cineva seama de tragedia unui om care a scris 800 de volume necitite, din care nu va rămâne un rând? O definiţie a acestui om e foarte grea, fiindcă scapă analizei prin neprevăzutele lui reflexe. Cu toate aparenţele unei adevărate inteligenţe, câteodată chiar cu unele licăriri de geniu, a trebuit de cele mai multe ori, în raporturile mele cu dânsul să-mi pun întrebarea dacă nu era un prost. Cea mai bună caracterizare a lui Iorga a făcut-o pe vremuri Caragiale. Tânărul Iorga scrisese pentru “Epoca” o serie de articole încâlcite, dar pline de avânt naţionalist şi încântase pe Nicu Filipescu care se entuziasma uşor. Convins că descoperise un fenomen (era într-adevăr unul, dar nu în sensul pe care-l credea Filipescu) l-a dus într-o seară la berarie la “Căpitanul” să-l prezinte prietenilor săi Barbu Delavrancea, I.L. Caragiale şi alţii. Iorga, care nu putea să vadă lichide decât în călimări, şi care se găsea la strâmtoare printre oameni care-şi limitau fericirea la un pahar cu bere, a stat câteva minute ca pe ghimpi, a citat câteva date, a evocat un ipotetic Bizanţ şi a fugit. “Ei, cum îl găseşti?” a întrebat Filipescu pe Caragiale. Conu Iancu, care tocmai răsucea o ţigare, a răspuns liniştit: “Bun băiat, dar creşte strâmb!” Genialul observator a pecetluit astfel cu două cuvinte ulterioarele zvârcoliri ale înzestratului tânăr pornit pe cărările vieţii cu un umăr în cer şi cu altul pe pământ. Dacă cu toată dificultatea şi inutilitatea încercării, cineva s-ar încăpăţâna totuşi să degajeze principalul resort al aceste firi patologice, dar excepţionale, cred că la obârşia fiecărui act al lui Iorga, fiecărui gest, fiecărui cuvânt al lui, ar găsi un singur şi permanent sentiment: vanitatea. O vanitate atât de copleşitoare încât a distrus toate celelalte sentimente sădite în sufletul lui ca în orice altul, după cum pinul distruge toată vegetaţia în mijlocul căreia se înfige. Vanitate şi nu mândrie. Mândria poate fi o calitate dacă se sprijină pe însuşiri justificate, vanitatea niciodată, fiindcă nu se sprijină pe nimic. Vanitatea lui Iorga, cât de nemărginită era ea, avea ceva copilăresc în sine. Îndată ce intra în joc, dispăreau până şi ultimele picături de judecată care se mai prelingeau de-a lungul meningelor lui istovite. Era vanitos ca un curcan înfoiat, pe dinăuntru şi pe din afară. Se credea frumos şi irezistibil faţă de femei şi lua drept simpatie curiozitatea oamenilor atraşi de vicleimul ambulant în care se totalizau diferitele lui aspecte. Era în stare să facă orice platitudine pentru un aplauz sau o decoraţie. Din acestea, avea o colecţie întreagă şi se încărca cu ele la orice ocazie, ca un Rege de carnaval. La banchetul presei latine (în toamna anului 1931) venise cu nenumărate plăci atârnate pe piept şi pe spate, stârnind în aşa măsură ironica admiraţie a comesenilor încât s-a simţit şi el jenat. Regele cu o panglică în vârful degetelor, iar noi toţi cu un cuvânt de proslăvire care ne-ar fi făcut să roşim dacă l-am fi spus în serios – am făcut dintr-însul tot ce am vrut. Sau mai bine zis am fi făcut, daca n-ar fi fost plictiseala de a juca încontinuu teatru şi de a drege în fiecare zi prostiile pe care le săvârşea în ajun.” ***** Constantin Argetoianu, Memorii pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, Ed. Machivelli, Bucureşti, 1996, vol. IX, pag. 233-235

Scrie un comentariu

Din categoria Cotidian, Uncategorized

Pruncucidere

Într-un cartier din Craiova un boschetar a descoperit cadavrul unui nou născut. Cu placenta lângă el, învelit în cârpe şi pungi de plastic.
Mă întreb ce resort le împinge pe unele femei să-şi omoare pruncii abia născuţi. Unde s-a produs o ruptură în genele umane de sunt tot mai dese astfel de cazuri? Nici o altă specie de pe planetă nu procedează aşa. Sunt animale şi păsări care îşi apără puii chiar cu preţul vieţii.
Sărăcia să fie cea care le împinge pe aceste femei la crimă? Gura lumii? Disperarea? Cum poţi purta în pântec o viaţă timp de nouă luni ca în momentul în care se naşte să o arunci la gunoi? Cum poţi simţi cum miscă, cum se leagă acolo de viaţa ta şi de sufletul tău şi să îl condamni la moarte imediat după primul ţipăt?
Undeva este o breşă. În societate, în educaţie, în atitudinea noastră a celor care asistăm tacuţi şi nepăsători la astfel de drame.
Sexul nu este doar o plăcere. Implică maturitate fizică, afectivă, de gândire. În momentul în care îţi începi viaţa sexuală îţi asumi şi riscul apariţiei unei sarcini nedorite. Există extrem de multe mijloace de contracepţie astăzi. Pentru că societatea pune accent pe plăcerea fizică mult mai mult decât pe moralitate. Sunt accesibile oricui şi destul de uşor de folosit. Dacă totuşi se intamplă să nu aibă efect, avortul încă nu e interzis în România şi discreţia medicilor este maximă. E mai scump, întradevar. Şi dacă nu ai putut face avort din diverse cauze şi ajungi să dai naştere unui prunc, nu-l arunca la tomberon ca pe un gunoi oarecare.
De cele mai multe ori copilaşii găsiţi aruncaţi în pungi de plastic care nu le dau nici o şansă de supravieţuire s-au născut sănătoşi. Timp de nouă luni au luptat cu toate puterile lor mici să supravieţuiască şi să se dezvolte armonios. Au ochisori, mânute, picioare şi reflexe bune, au simţuri bine dezvoltate. Pe care cele care le dau viaţă le smulg cu brutalitate în primele minute de viaţă.
Poate nici nu mor imediat. Agonizează ore în şir încercând să se agaţe cu ultimele puteri de un firişor de aer dătător de viaţă. Şi pierd în cele din urmă bătălia pentru că cea care ar trebui să-i ocrotească şi să-i încălzească la piept nu are conştiinţă şi nici căldură sufletească. Este un monstru insensibil care nu-şi iubeşte decât persoana proprie. Care nu ar trebui să aibă dreptul de a da naştere.
Există cupluri care îşi doresc cu disperare un copil şi fac eforturi supraomeneşti pentru a-l avea. Şi de multe ori nu reuşesc niciodată. Există mămici ai căror copii se nasc cu deficienţe mari fizice sau psihice, mămici ai căror copii se zbat între viaţă şi moarte chinuiţi de boli incurabile şi dureroase. Sunt pe lumea asta oameni care şi-ar asuma cu drag cresterea şi educarea copiilor aduşi pe lume de femei insensibile. Şi care le-ar putea oferi dragostea pe care cea care le-a dat viaţă le-o refuză.
Ar trebui ca cei care se muşcă unii pe alţii precum hienele pentru o bucată de ciolan mai suculentă să facă ceva şi pentru societatea asta aflată în continuă degradare. Oare, chiar ne-am pierdut cu totul simţul acela unic ce ne-a plasat la un moment dat în vârful lanţului trofic?

Scrie un comentariu

Din categoria Cotidian

Singurătatea

Când îţi este dat să trăieşti singur nimeni nu poate intra în viaţa ta, oricât de mult ţi-ai dori asta şi oricât de multe compromisuri ai face. Poţi să fii cel mai bun om din lume, să fii încrezător sau să-ţi alegi cu grijă prietenii, tot singur vei rămâne.

Atunci când te naşti cu acest stigmat, cu el mori. Nu trebuie să încerci să-ţi doresti mai mult decât ai pentru că inevitabil vei fi rănit si vei suferi atât de mult de fiecare dată încât vei ajunge până la urmă să-ţi doreşti tu însuţi singurătatea. Să o vezi frumoasă şi bună, să-ţi fie cea mai bună prietenă.

Singurătatea nu te trădează niciodată. Nu te tratează de sus, nu te jigneşte fără motiv, nu te dispreţuieşte. Te primeşte în braţele ei reci şi tace cu tine până când te decizi să rupi tăcerea singur. Nu te contrazice, nu te face să te simţi în plus, nu te goneşte. E bună şi liniştită, te aşteaptă în prag în fiecare seară, îţi leagănă somnul în fiecare noapte.

E adevărat, nu-ţi face un ceai dacă ai nevoie, nu stă la taclale când îţi bei cafeaua, nu te încălzeşte noaptea în pat, nu te sărută de noapte bună…. dar nici nu cere nimic din toate astea. Nu vrea s-o consolezi, să-i mângâi orgoliul, să-i spui cât de bună este. Nu vrea să-i pui masa, să-i faci patul, să ai grijă să nu o contrazici. Nu se simte ofensată atunci când ai părere proprie despre anumite lucruri şi nici atunci când vrei să te odihneşti.

Nu cere nimic, decât sufletul tau. Inima ta plină de cicatrici care mai mari, care mai mici, mai fine sau mai grosolane în funcţie de cât de mult ai fost rănit de oamenii în care ai avut încredere. Doar atât. Şi nici măcar nu o face să te doară ci o acoperă cu suflarea ei îngheţată până amoarte orice durere.

Oricât de mult ţi-ai dori dragoste, căldură, un suflet cald lângă tine, nu-l vei găsi poate tocmai pentru că îl cauţi cu disperare. Totdeauna cel pe care îl vei alege, îl vei iubi şi-i vei dărui tot sufletul, toată suflarea şi toată mintea ta va alege pe altcineva. De obicei o persoană de la care nu cere nici pe departe toate sacrificiile pe care ţi le-a cerut ţie ca să-ţi rămână alături. O persoană care se va bucura de tot ceea ce tu ţi-ai dorit şi pentru care ai luptat ani din viaţă fără să facă nici cel mai mic efort. Care primeşte totul ca şi cum i s-ar cuveni. Şi poate că i se cuvine…

Aşa cum ţie ţi-e destinat să rămâi singur, altora le e destinat să fie fericiţi fără nici un efort. Doar pentru că există. Viaţa e nedreaptă de cele mai multe ori. Împarte fără discernământ ori prea mult, ori prea putin, fără să-i pese câţi oameni face să sufere. Prea multa suferinţă şi prea puţine bucurii. Prea multă singurătate şi prea puţină dragoste. Totdeauna inegal. Echilibrul ne aparţine. Poţi alege să-ţi plângi de milă şi să fii nefericit toată viaţa, sau să te accepţi aşa cum eşti şi să te bucuri de fiecare minut fără să iei în seamă întunericul din jur. Privighetorile cântă pentru cei ce au răbdare să le asculte în tăcere.

Scrie un comentariu

Din categoria jurnal

Presentiment

Sunt momente în viaţa când te simţi mai aproape de eternitate. Eu simt suflarea îngheţată a celei cu coasa de la începutul anului. Azi, prima dată i-am simţit atingerea rece când la un control de rutină am aflat ca nu mai bate ceasul ca altădată. Se grăbeste către bătaia finală. Gongul ce anuntă sfârşitul piesei şi aprinderea luminilor în sală se apropie. În astfel de momente te temi. De viata, de moarte, de eternitate. Eu mă tem că o sa plec mult prea târziu şi totuşi mult prea devreme.

Prea târziu pentru mine. Am trăit o viaţă ce nu-mi era destinată. Am avut o familie ce nu a fost niciodată a mea. Mi-am ales a doua familie la fel. Am iubit oameni ce nu m-au putut iubi. Oameni buni ce nu-mi erau destinaţi mie. Am încercat să fac doar bine şi nu mi-a reuşit aproape niciodată. Am rămas să trăiesc o viaţă în zadar. Am judecat şi m-am lăsat judecată greşit. Am crezut în cine nu trebuia să cred si am respins oameni pe care nu trebuia să-i resping. Am greşit, am regretat, m-am consumat. Am pus accent pe ce nu era important si mi-am uitat sufletul prin cine ştie ce colţ prăfuit în drumul ghetelor pline cu noroi încălţate de picioare nepăsătoare. L-am protejat cu zid ca apoi să-l dărâm pentru cine nu a meritat. Şi a rămas cu urme de tălpi murdare.

Prea devreme pentru voi, copiii mei. Nu v-am învăţat mare lucru despre viaţă. Cât aţi fost mici v-am ţinut la cheremul familiei care a profitat de voi. Aţi crescut şi am fost prea ocupată să mă mai pot ocupa de sufletele voastre. Aţi rămas ciuntiţi, prinşi între dragostea mea exagerat de protectoare şi lupta dură pentru supravieţuire  în jungla ce se numeşte azi viaţă. O să plec şi-aş vrea să nu vă las nepregătiţi. Aşa că voi aşterne câteva gânduri pentru voi.

Nimeni în lumea asta nu vă va înlocui mama. Dragostea mea exagerată va dispărea odată cu mine. Aşa că va trebui să vă iubiţi pe voi înşivă, dragii mei. Să aveţi grijă de voi, să vă puneţi pe primul loc în viaţă nevoile voastre, apoi pe ale celorlalţi. Pentru că atunci când mama va închide ochii nu va mai putea să vă răsfeţe decât uneori, în vis.

Aveţi grijă de cine vă îndrăgostiţi. Oamenii nu sunt aproape niciodată ceea ce vor să pară o perioadă în ochii voştri şi mai totdeauna primesc fără sa restituie cu aceeaşi intensitate. Cel mai mult vă va răni omul pe care îl  iubiţi şi care e nedemn de dragostea voastră.

Nu răniţi pe nimeni intenţionat. Aveţi grijă de sufletele celorlalţi pentru că sunt la fel de sensibile ca ale voastre şi umbla desculţe prin lume. Purtaţi-vă cu ceilalţi aşa cum v-aţi dori ca ei să se poarte cu voi. Veţi fi dezamăgiţi de multe ori, dar nu asta e important. Important e să vă ridicaţi şi să mergeţi mai departe cu zâmbetul pe buze pentru că nimic nu vindecă rana unui suflet aşa cum o face un zâmbet.

Respectaţi viaţa indiferent ce forma îmbracă. Poate că reîncarnarea nu este o glumă şi în căţelul pe care îl loviţi cu piciorul în coaste, sau pasărea pe care o loviţi cu piatra, sau fluturele de pe ale cărui aripi scuturaţi puful dătător de zbor se găseşte sufletul mamei voastre dusă pe drumul fără întoarcere. N-aţi vrea să mă răniţi şi după moarte.

Respectaţi omul care vă stă alături indiferent de împrejurări. Dacă necazurile şi suferinţa nu-l descurajează, dacă după furtună îl găsiţi în acelaşi loc, aşteptându-vă e sufletul vostru pereche. Sunt rare aceste suflete şi majoritatea oamenilor nu îşi cunosc niciodată sufletele pereche.  Dacă Dumnezeu v-a atins cu degetul Său şi vă dă un astfel de om alături, faceţi-l fericit. Nu veţi regreta.

Păstraţi-vă casele curate aşa cum vă păstraţi trupurile. În casa curată trăiesc îngerii şi vă veghează paşii. Păstraţi-vă sufletele la fel.

Învăţaţi-vă copiii să fie buni şi respectuoşi. Nu-i lăsaţi să jignească gratuit pe nimeni şi nu-i lăsaţi să vă jignească pe voi. Ajutaţi-i să crească oameni drepţi, puternici şi buni.

Străduiţi-vă ca tot ceea ce faceţi să faceţi bine, temeinic. Lucrul bine făcut vă va aduce în primul rând vouă satisfacţii imense şi o linişte sufletească greu de atins.

Duceţi-vă viaţa cu seninătate şi nu lăsaţi nici un gând rău sa vă întunece şi nici un om rău să vă abată de la drumul vostru.  Nu aşteptaţi recunoştinţă, indiferent cât de mult bine aţi face. Recunoştinţa e floare rară şi prea puţini oameni o cunosc.

Nu aduceţi acasă problemele de la serviciu. Încercaţi ca măcar câteva ore pe zi să vă detaşaţi de cotidian şi să vă bucuraţi de copii şi natură. Zilele nu se întorc, traiţi-le pe fiecare ca şi cum ar fi ultima! Iubiţi ca şi cum aţi fi ultimii oameni pe pământ!

Nu puneţi prietenii mai presus de familie. Căminul conjugal se păstrează curat, dacă vreţi să îmbătrâniţi împreună frumos. Arătaţi-le copiilor voştri dragoste. Iubiţi-i şi iubiti-vă cu pasiune şi credinţă.

Nu uitaţi de Dumnezeu. Credinţa vă va scoate din multe necazuri de-a lungul vieţii. Şi când veţi crede că aţi rămas singuri şi nimeni nu vă ajută să vă reveniţi, rugati-vă şi El vă va da puterea să mergeţi mai departe.

Poate nu voi apuca să-mi cunosc nepoţii. Povestiţi-le despre mine. Nu  mă uitaţi nici voi. Aduceţi-vă aminte din când în când că aţi avut şi voi o mamă a cărei singură nădejde şi alinare aţi fost voi. Doar voi.

Scrie un comentariu

Din categoria jurnal