Arhive lunare: aprilie 2013

10 sfaturi de aur.

Adevărul atât de simplu şi de bun că mişcă până şi muntii din loc.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Drumuri- mânăstirea Sfânta Ana, Orşova, Mehedinţi

Am vrut să povestesc astăzi de un loc minunat pe care l-am descoperit întâmplător într-unul din drumurile noastre fără ţintă din zilele bune. Azi  am constatat însă că nu mai ştiu să zâmbesc şi mă simt bătrână, aşa că o să amân pe o zi mai bună drumul acesta. Măcar pentru că a fost făcut intr-o zi cu soare şi fericire.

O să vă spun însă de un alt loc minunat, descoperit cândva chiar fără să vreau.

A fost o vară fierbinte în anul acela. Primul  an în care am avut iluzia că lucrurile încep să meargă bine şi pentru mine. Reuşisem să-l conving pe fostul să ne schimbăm locuinţa, pentru că garsoniera în care locuiam cu doi copii devenise mai mult decât neîncăpătoare. Nu gaseam cumpărător pentru garsonieră, sau când aveam cumpărător nu găseam apartament… Eram într-un blocaj.

De curând se mutase lângă noi un fiu de momârlan. Venise de nicăieri, nu ştiam mare lucru despre el, nici de bine, nici de rău. Nu ştiam cu ce se ocupă cu adevărat, ce caută acolo şi de unde vine. Doar se băgase cumva în viaţa noastră, fără să bată la uşă. Într-o duminică sufocantă ne trezim cu el la uşă. ” Haideţi cu noi la Orşova, la mânăstire.” „Noi” fiind el şi trecătoarea lui prietenă din acel moment. Nu-l tineau niciodată prea mult prieteniile astea. Ne-am cam codit la început, fostul era extrem de comod şi mai ales când venea vorba de plimbări aşa lungi (în cazul de faţă vreo 35 km) găsea tot felul de motive să nu meargă. Până la urmă, a cedat insistenţelor efemerului său prieten.Uite aşa, ne-am îmbrăcat şi am urcat în maşina şi am plecat la drum.

De la Turnu Severin la Orşova drumul este spectaculos. Urmează sinuos cursul Dunării pe care o simţi omniprezentă chiar dacă pe unele porţiuni o pierzi din vedere. Priveliştea are un farmec cum greu îţi poţi închipui şi uneori îţi taie la propriu respiraţia.  La ieşirea din Schela, ai impresia că o mână nevăzută se joacă punându-ţi ca în filmele de epocă alte panouri peisagistice în faţă. După drumul străjuit de copaci al satului, dintr-o dată îţi apare în stânga Dunărea, strălucitoare şi liniştită şi în dreapta dealul arid şi nisipos al Schelei. La mal barje aşteptând cuminţi  îţi împiedică ochii să se bucure curgerea apei. Din loc în loc vegetaţia sălbatică crescută anapoda pe mal acoperă cu totul priveliştea. Intri în Gura Văii aproape pe nesimţite. Tot cu Dunărea străjuindu-te în stânga. În dreapta, satul stingher te întâmpină cu casele vechi şi aproape părăsite. Calea ferată curată şi animată odinioară te priveşte cu şine triste şi pline de păcură de pe terasamentul înălţat şi pustiu. Abia dacă mai trec două-trei trenuri pe zi după ce o lungă perioadă de timp nu trecea oră fără trenul ei. În zare zăreşti la poalele muntelui, pe malul unui pârâu plin de gunoaie faimosul şantier al tineretului – un sir de cabane din lemn ponosite şi încă locuite în virtutea inerţiei de foştii şantierişti ce au ridicat cu mâinile lor barajul de la Porţile de Fier I.

Barajul îl vezi de departe. Străluceşte în lumina amiezii de parcă pluteşte pe apele înspumate pe care le eliberează pentru drumul lor către mare. E un peisaj ireal. Pe dreapta se înalţă drept peretele de granit măcinat de vremuri al muntelui pe care din loc în loc câte un arbust pitic şi pricăjit şi-a înfipt rădăcinile prin cine ştie ce minune a naturii şi stă acolo agăţat deasupra hăului sfidând gravitaţia, în dreapta apa cu reflexe de oţel ce bate în parapetul străzii de parcă ar vrea să-ţi dea bineţe, sau să te ameninţe în zilele mai agitate. Deasupra tuturor barajul imens creat de mâna omului prin care Dunărea îşi trece furioasă spuma cu curcubeu. Dacă ai norocul să prinzi trecerea vreunui vas prin ecluză, opreşte-te o clipă din drumul tău şi oferă-ţi plăcerea de a privi spectacolul. Merită cu prisosinţă.

Lacul de acumulare se iveşte incredibil de calm după ce ai făcut cunoştinţă cu furia apei eliberate la ieşirea din baraj. Nici nu-ţi vine să crezi că din el pleacă apa aceea care se înfurie aşa tare în măruntaiele centralei. Pe margine omul şi-a lăsat ca peste tot amprenta. Este plin de peturi mari şi mici goale sau pe jumătate pline, pungi de plastic şi tot felul de gunoaie ce se adună cuminţi la mal, aşteptând ca cineva să se îndure să le culeagă şi să le ducă la locul hărăzit.  După toată minunăţia de până aici rămâi cu un gust amar văzând cu câtă inconştienţă strică omul tot ce natura construieşte perfect.

La intrarea în Orşova te întâmpină întâi Cerna, cu apa ei repede, nerăbdătoare să întâlnească apele leneşe ale Dunării. Vine dintre munţi, adunând în apele ei toate izvoarele limpezi şi repezi ale muntelui, să le aducă ofrandă fluviului deja obosit de colindat prin lume. E întâlnirea tinereţii tumultoase cu maturitatea cuminte. Ca să intri în oraş trebuie să faci la stânga pe o limbă de pământ ce taie parcă  fluviul. Vechea Orşovă era aşezată mai jos, din ea nu se mai vede însă decât o turlă de biserică în zilele secetoase de vară când apele Dunării parcă epuizează energia şi scad nepermis de mult. Noul oraş gândit de comunişti s-a vrut cândva o cochetă aşezare mediteraneană. Bulevardul ce merge paralel cu  lacul are vile cochete şi grădini cu trandafiri în toate culorile curcubeului, smochini şi magnolii. Din strălucirea de odinioară nu a mai rămas mare lucru. Câţiva locuitori trişti şi obosiţi. Restaurantul odinioară animat de pe faleză e închis în mare parte din an. Se deschide doar la câte o sărbătoare mai mare sau când câte un localnic mai cu stare se hotărăşte să facă nuntă acolo. Decorul e trist, mobilierul degradat şi peste tot stă pecetea ruinei. Tot ce producea odată în oraş este închis. Filatura, portul, Liceul de marina odinioară cel mai cunoscut din ţară. Ai senzaţia că intri într-o lume ce aşteaptă cuminte să-şi dea duhul. Magazinele ce erau odinioară cele mai aprovizionate din ţară sunt acum o ruină. Doar Biserica romano-catolică cu designul ei futurist stă stingheră mărturie a unui recent trecut înfloritor.

Treci repede prin umbra orăşelului înfloritor de odinioară şi făcând la dreapta începi să urci coasta colinei ce străjuieşte apele fluviului. Drumeagul e îngust cât să încapă o maşină şi edestul de obosit. Mâncat şi el săracul de ploi şi îngheturi. Urci în continuare şi la un moment dat intri  pe un platou întins, amenajat frumos ca o parcare pietruită. Aici sufletul ţi se opreşte o clipă la poarta mânăstirii pe care urmează să intri. Parcă prea repede ai urcat şi încă nu eşti în stare să respiri aerul tare al înălţimilor.  Răsufli adânc de câteva ori şi păşeşti cu pioşenie pe poarta larg deschisă a aşezământului monahal. După ce retina ti-a reţinut până acum tristeţea unui loc aproape uitat de lume, Dumnezeu îţi deschide în faţa ochilor porţile Raiului.

Mânăstirea este micuţă şi cochetă. Clădirile mărunte, lucrate în lemn parcă sunt bijuterii pe care nu-ţi vine să le atingi de teamă să nu le strici. În faţă ai intrarea în biserica de lemn, cu turla ei înaltă străjuind chiliile înşirate cuminţi de-a stânga şi de-a dreapta lăcaşului sfânt. Pretutindeni sunt flori. În părculeţul minuscul ca al unei căsuţe de păpuşi de la intrare, pe cerdacul larg şi joc al chiliilor, la fereste, pe terasa de lemn ce înconjoară biserica, pe treptele de piatră ce coboară către acareturi. De la cactuşi minunat înfloriţi până la crini imperiali toată gama culorilor şi parfumurilor florale a spus prezent la apelul făcut de măicuţe. Eu nu cred că am văzut vreodată femei mai frumoase ca măicuţele de la Sfânta Ana. Cu ochii lor luminoşi şi rotunzi şi pacea care le luminează feţele, parcă sunt desprinse direct din icoane. Umblă grăbite şi uşoare către ascultarea zilnică, veşnic cu zâmbetul pe buze şi cu o vorbă bună pregătită. Totul în jur respiră prospeţime şi înnoire.

Legenda spune că mânăstirea a fost ridicată de Pamfil Şeicaru care pe vremea războiului, corespondent de război fiind, a fost prins pe acea colină de unul din bombardamentele iadului nazist. Bombele cădeau din toate direcţiile fără încetare pe soldaţii nostri semănând moarte şi sânge peste tot în jur. Ascuns în tranşee şi privind cu groază spectacolul apocaliptic ce se desfăşura în faţa ochilor lui, Pamfil Şeicaru se ruga şi în rugăciunea sa a promis Domnului să ridice un minunat loc de închinăcuine pe acel platou dacă scapă cu viaţă din acel infern. Bombardamentul a încetat ca prin minune, aşa cum a început şi nimeni din tranşeea în care era adăpostit scriitorul nu a fost rănit. La terminarea războiului Şeicaru şi-a ţinut promisiunea şi pe locul în care bombele nemţilor semănaseră moarte a ridicat cel mai frumos lăcaş de cult din zonă. Mânăstirea nu a avut viaţă lungă. În anii „50 comuniştii au considerat că acolo ar sta mult mai bine un han. În consecintă au gonit măicuţele şi în locaşul bisericii de acum au făcut o bodegă restaurant, chiliile servind drept camere de cazare pentru potentaţii vremii şi amantele lor ocazionale. Făcuseră un soi de bordel de lux deghizat pe locul de rugăciune şi pioasă reculegere de odinioară. Abia după 1989 mânăstirea a revenit la scopul ei iniţial, măicuţele reuşind să aducă locul la strălucirea iniţială şi să redea biserica sfinţilor ei.

Peisajul este de vis şi toate rugăciunile ridicate din inimile credincioşilor acolo sunt ascultate şi primesc răspuns bun şi grăbit. Dacă înconjori biserica pe cerdacul de lemn, priveliştea deschisă ochilor tăi depăşeşte orice imaginaţie. La picioarele tale oraşul îţi zâmbeşte cu vilele lui albe şi grădinile verzi iar în faţa lui Dunărea îşi deschide drum printre munţii împăduriţi de pe malul sârbesc şi cei golaşi de pe malul românesc până la barajul hidrocentralei şi dincolo de el până departe în zare. O petreci cu ochii în drumul ei către mare cu sufletul agăţat de un petec de cer pe platoul unei coline ce nu te-ai fi aşteptat să-ţi ofere atâta măreţie şi frumuseţe. Pentru câteva minute uiţi de tot ce te înconjoară şi ai cu generozitate imaginea Raiului promis.

Merită să faceţi drumul şi să vă opriţi preţ de o respiraţie adâncă să meditaţi la tot ce-i plăcut şi frumos în viaţă în acest loc uitat din grădina Edenului pe pământ. Din păcate eu nu am făcut fotografii în niciunul din drumurile mele acolo. Nici prima dată, nici a doua oară, când am refăcut drumul cu omul sufletului meu, liniştită şi fericită de data aceasta. Am încercat să vă redau cu fidelitate cu ochii minţii mele imaginile inălţătoare ce se dezvăluie călătorilor poposiţi pentru o clipă pe meleaguri mehedinţene.

2 comentarii

Din categoria Uncategorized

Şi te blestem…

Minunat blestem..

natycalinescu (NATY ELA)

Şi te blestem să mă iubeşti,

Chiar dacă ziua se transformă-n noapte…

Şi te blestem să mă iubeşti,

Chiar dacă amintirile-s doar şoapte…

Şi te blestem să mă iubeşti,

Chiar dacă viaţa mi se adânceşte-n moarte…

Şi te blestem să mă iubeşti,

Chiar dacă trupul meu nu-ţi e aproape…

Şi te blestem să mă iubeşti,

Chiar dacă mintea ta vrea să m-alunge…

Şi te blestem să mă iubeşti,

Chiar dacă dorul, sufocant, se scurge…

Şi te blestem să mă iubeşti,

Chiar de-ale tale braţe vor strânge pe o alta…

Şi te blestem să mă iubeşti,

Chiar dacă se opune soarta…

Şi te blestem, căci te iubesc,

Chiar dacă nu ţi-am spus,

Iar taina-mi o cunosc

Doar stelele ce strălucesc pe-ascuns.

Elena Natalia Călinescu

Vezi articolul original

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Duminca de Florii

Ca să nu uităm adevărata semnificaţie a zilei de astăzi şi supremul sacrificiul făcut pentru noi de Iisus, cu drag pentru voi toti aceasţă minunată priceasnă. Să aveţi inimile curate şi înflorite ca ziua de Florii şi sufletele uşoare şi calde ca un vânt de primăvară!

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

La multi ani florilor!

Fotografie-0420 Să vă fie viaţa ca un copac înforit în raze calde de soare! La mulţi ani tuturor în ceas de sărbătoare!

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Lucruri simple

Mi s-a întâmplat un lucru straniu. În drumul meu zilele astea am întalnit doi meri atât de îmbrăcaţi şi luminaţi de floare că am avut impulsul pregnant de a mă închina în faţa lor. Pe primul l-am salutat aşa, simplu, cu o cruce mare şi un „Doamne ajută” fără să-mi dau seama. La al doilea m-am oprit în mijlocul rugăciunii şi am privit peste umăr. Să nu mă creadă lumea nebună. Parcă niciodată sărbătoarea primăverii nu a fost atât de frumos omagiată de copaci. Atât de omagiată, că am avut impresia că mă aflu în faţa unei catedrale privind la ei.

M-am oprit o secundă din vâltoarea gândurilor şi am privit în mine, până în adâncul sufletului. Sufletul meu are apa limpede a izvorului de munte şi adâncimea mării. Vezi cu claritate până la cel mai mic fir de nisip depus pe fundul apei, dacă ai răbdare să priveşti şi ştii să deschizi ochii. Ce e oare cu adevărat important în viaţă? Pentru ce toată această zbatere?

Fericirea stă în lucruri simple.

În nerăbdarea cu care astepţi să iasă din ou primii puiuţi. În delicateţea cu care ajuţi un bobocel să străpungă coaja oului matern, prea tare pentru cioculeţul lui firav. În surpriza care îţi râde în ochi atunci când vezi că-ţi înfloreşte o plantă pe care ai semănat-o cu mâna ta. Atunci când te trezeşti dimineaţa şi îi măsori din ochi lujerul firav, cunoscându-i fiecare milimetru al înălţării. În floarea aprinsă peste noapte a castanului ferestrei. În primul concert al privighetorii care nu te lasă să dormi în noaptea caldă de primăvară. În mâna ocrotitoare a persoanei dragi care te conduce prin viaţă şi după ani mulţi de obişnuinţă, furtuni, primăveri şi ierni. În emoţia blândă pe care ti-o dă atingerea mâinii iubite. În parfumul unui sărut din dragoste. În contopirea a două trupuri ce îşi cunosc fiecare celulă şi fiecare cută şi totuşi se mai doresc ca-n prima zi. În candoarea primului ghiocel. În puful primului fulg de nea. În primul zâmbet al pruncului pe care îl ocroteşti la sân. În emoţia de nedescris pe care o încerci atunci când asisti la naşterea unui pui al animalului iubit. În bucuria din ochii bunicilor atunci când le deschizi poarta. În răcoarea blândă şi ascunsă a pădurii vara. În freamătul valului la picioarele tale când priveşti cerul prin ochii mării. În prima dedicaţie pe care ţi-o face cu emoţie copilul tău. În tremurul mânuţei pe care o conduci în prima zi la şcoală. În emoţia primei coroniţe cu care îţi arată mândru că a fost silitor şi bun. În paginile cărţii pe care ţi-ai dorit-o dintotdeauna şi pe care în sfârşit o ţii în mână. Într-o mie de alte nimicuri peste care omul trece fără să le observe, în goana lui după bunăstare.

Există un sat în România în care oamenii se spovedesc copacilor. Merg în pădure, îşi aleg un copac şi-i spun lui toate durerile şi bucuriile şi necazurile ce le macină sufletele. Şi lacrimi şi fericire. Şi suferinţă şi extaz. Copacul ascultă tăcut. Nu judecă, doar duce cu freamătul său durerea omului până la Dumnezeu.  Cuiburile ascunse în frunziş sunt martorele frământărilor zilnice ale unor suflete simple de ţărani. Sub poalele aceloraşi copaci se fac jurăminte de dragoste, se simt primii fiori ai iubirii trupeşti, se alină dureri sufleteşti şi trupeşti de neimaginat. Această contopire a omului cu natura m-a fascinat. Nu vi se pare genial ca sufletul să-si descarce povara astfel iar tu să poţi merge mai departe sfătuit doar de freamătul crengilor şi foşnetul frunzelor?

Mi s-a întâmplat cu adevărat un lucru straniu. L-am simtit pe Dumnezeu în aprinderea unor copaci în floare. Şi m-am închinat Lui simplu, cu dragoste şi pioşenie.

4 comentarii

Din categoria Uncategorized

Cotidian

Nu sunt într-o pasă prea bună în ultimul timp. Traversez o perioadă grea, epuizantă, fără prea multe motive de bucurie.

A trecut mult timp de cand nu mi-am mai permis luxul să ies pur si simplu să privesc lumea, să-mi delectez privirea cu florile oferite cu generozitate la tot pasul de florărese ambulante, să mă bucur de soare. Drumurile mele sunt grăbite, din ce in ce mai scurte şi mai la obiect. Până la alimentara din colt, rapid până la piaţă, până la tramvai dimineaţa… Drumuri de oameni grăbiţi, prea ocupaţi şi prea obosiţi să mai poată privi în jur.

În dimineaţa aceasta am ieşit. Cu pretextul că am de făcut ceva cumpărături, am vrut să ies un pic din casă, să mă bucur de căldura asta ireala si timpurie şi de verdele crud al teilor şi castanilor din cartier. M-am oprit cum nu am făcut-o demult la chioşcul de pâine de la colţ de unde mai luam câteodată specialităţi cu care să mă răsfăţ. Am comandat, am plătit şi când m-am întors să plec ochii mi-au alunecat spre o bătrână. Se oprise un pic mai departe de ghişeu şi încerca să încropească bani de o pâine din monezi de 5 bani căutate cu o mână tremurândă în portofel. Nu-i ajungeau, se ghicea din tremurul mâinii şi freamătul buzelor ce încercau să ascundă tremurul bărbiei. I-am întins simplu o pâine din cele pe care le luasem. Fără prea multe cuvinte pentru că mi se opriseră undeva în gât după bariera lacrimilor ce-mi invadau ochii. ” Bogdeaproste, mamă! Să fie primit, să-ţi ajute Dumnezeu!” Cu durere şi recunoştinţă mi-a mulţumit printre lacrimile ce nu mai voiau să rămână ascunse.

Ochii mei în lacrimi nu au îndrăznit să mai privească în urmă. Un hohot îmi stătea în suflet si un urlet de durere şi neputinţă în creier. Am plecat pe stradă cu imaginea unei mâini tremurânde şi a unui glas înlăcrimat ce porniseră izvorul lacrimilor ce tot încerc să mi le stăvilesc de prea mult timp.  Pe bulevard era blocaj din cauza traficului infernal ce sufocă oraşul totdeauna înainte de sărbători. Oameni fericiţi, relaxaţi în maşini luxoase, femei elegante, fardate, ochelari fumurii. Prea mulţi ochelari fumurii şi prea multă durere în spatele acestei faţade de falsă bunăstare.

Imaginea unei bătrâne ce poate a muncit din greu la rândul ei şi a cărei demnitate mută mi-a strigat după ajutor într-o dimineaţă însorită de aprilie, m-a urmărit toată ziua, stăruind pe retina ochilor înotând în lacrimi.  Cât de mare e cu adevărat sărăcia în ţara asta? Câtă durere şi câte lacrimi amare se ascund în spatele demnităţii unor oameni ce nu au întins niciodată mână să ceară ceva de pomană? Cât de mulţi sunt adevăraţii nevoiaşi de lângă noi?

Ceva mai departe, la poarta unei biserici un ţigan burtos întindea mâna „dă-mi şi mie un leu cucoană, să-ti ajute Dumnezeu”. Ţiganca, obosită de atâta cerşit se lăsase pe vine lângă stâlpul porţii. Tinea strâns de o sacoşă plină şi îngâna aceeaşi litanie învăţată pe de rost. „dă şi mie un ban cucoană, să-ţi ajute Dumnezeu.”

 

3 comentarii

Din categoria Uncategorized

De buna dimineaţa!

Buna dimineaţa însorită, tuturor!

Cu dedicaţie pentru voi una din melodiile sufletului meu. De câte ori sunt obosită de viaţă şi muncă mă aşez comod cu cafeaua lângă mine, închid ochii şi o ascult în tăcere. Să vă aducă aceeaşi linişte si stare de bine pe care mi le aduce mie!

4 comentarii

Din categoria Uncategorized

Femeia vazuta de parintele Arsenie Papacioc

Cuvinte înţelepte.

ASTRODEVA

Am cununat odată pe cineva, şi cînd am ajuns la citirea din apostol unde citeţul spune: „iar femeia să asculte de bărbat”, toată lumea s-a uitat la mireasă şi mireasa a plecat capul. Mie nu mi-a convenit acest moment care a stăpînit ceremonia, pentru că fetiţa aceea a fost înjosită în cel mai mare moment din viaţa ei.
Dar am tăcut pînă mi-a venit vremea la cuvînt, şi i-am spus: „Am constatat că lumea n-a fost atentă la cuvintele de mai înainte, care spuneau că bărbatul este dator să-şi iubească nevasta. Dragă mireasă, dacă nu te iubeşte, să nu-l asculti!” Să nu ne jucăm cu cuvintele! Fata nu e numai o jucărie de pat sau o jucărie de bucătărie; suntem plini de obligaţii, suntem plini de datorii. Prin urmare, trebuie să vezi într-o iubită de la început, cînd poţi să judeci –…

Vezi articolul original 784 de cuvinte mai mult

Scrie un comentariu

Din categoria De la voi adunate :), Uncategorized

Emigrare

M-am hotărât să emigrez. Departe de toată mizeria ce iese la spurafaţă în ţara mea, de toţi ipocriţii, te toţi postitorii de profesie care cu o plăcere morbidă se duc să-şi aleagă mieii încă vii cu care să se îmbuibe la masa de Paşte. De toţi oamenii care omoară în numele unei credinţe în care nu cred, pentru o sărbătoare din care nu au înţeles niciodată nimic. Departe de toţi ce care te iau de prost şi consideră că ţi-ai asumat responsabilitatea să-i duci în spate toată viaţa dacă i-ai ajutat odată, fără ca ei să dea nimic în schimb. De toţi cei care cred că li se cuvine pentru că ei s-au născut cu drepturi fără nici o obligaţie. Departe de tot verdele care acoperă acum o mlaştină în putrefacţie.

Voi pleca la drum într-o luni şi-mi voi alege o stea călăuzitoare. O stea numai a mea, nu cea care i-a călăuzit pe mările lumii pe toţi temerarii descoperitori de tărâmuri noi. Pentru că eu nu sunt pionier. Sunt doar un om care nu a avut niciodată o stea călăuzitoare. O frunză purtată de vânt şi folosită drept adăpost de toţi gândacii lumii.  Mărul de lângă gard ce a uitat să mai înflorească anul acesta şi nu o să mai aibă de unde-şi da obolul de fructe tuturor trecătorilor. M-am săturat să-mi rupă toti crengile degeaba.

Voi duce cu mine un nor alb pe un cer albastru să mă umbrească atunci când soarele va străluci prea tare. Îmi voi ţine strâns în braţe sufletu-mi zdrenţuit să nu cumva să pierd vreo bucăţică din el şi voi pluţi în derivă pe mările lumii până voi ajunge la destinaţie. Atunci când marea va fi furioasă mă voi înălţa şi voi zbura deasupra norilor ameninţători, ca-n visele copilăriei. Voi lăsa în urmă tot.

Sătulă de drum, cu buzele fripte de sete voi acosta pe o insuliţă doar a mea, cu păsări prietenoase şi multe flori. Păsările nu au mai avut demult încredere în mine şi au uitat să se odihnească pe umărul meu. Îmi voi înfige rădăcinile în pământul mănos după prea mult timp de pribegie şi voi sta cuminte până se vor vor ancora bine. Poate voi dormi, sau voi medita. Încă nu ştiu ce voi face până când rădăcinile mele vor începe din nou să crească. Poate voi citi. Voi lua cu mine un întreg anticariat cu tot cu sufletele cărţilor din el. Aşa nu voi fi niciodată cu adevărat singură şi nu mi se va face urât.

Apoi voi înflori. Mai frumos şi mai bogat decât am făcut-o aici vreodată. Voi trimite un gând adânc, după seva binefăcătoare până în centrul pământului şi mă voi hrăni din plin cu ea. Voi umple cupa sufletului meu  cu nectar de la zei şi-mi voi vindeca astfel inima care nu mă va mai durea niciodată. Şi voi chema la mine toate sufletele rătăcite pierdute vreodată în lume. Să-mi ţină companie şi să se înfrupte din fructele ce vor cădea din belşug în timpul rodirii.

Nici un om nu va putea descoperi vreodată insula mea. Poate doar copiii vor veni în vizită în vis cât timp au sufletele curate. Pentru că nici o mizerie omenească nu va mai putea ajunge acolo. Păsările insulei mele nu vor înghiţi plastice ci se vor înmulţi în linişte la adăpostul crengilor mele. Nici un animal nu va fi rănit sub paza mea. Nici un val nu va aduce rătăciţi care să ne civilizeze. Vom trăi aşa, sălbatici şi necivilizaţi într-o deplină armonie până la sfârşitul lumii şi dincolo de ea. Ne vor uda ploi şi ne vor acoperi zăpezi, ne vor înverzi crengi şi ne vor înflori suflete fără ca nici o mână de om să ne tulbure liniştea. Şi cine ştie, poate într-un amurg târziu când ne vom fi săturat de singurătate şi izolare, vom reclădi grădina raiului cu tot cu adamul şi eva ei. Fără nici un şarpe care să-i ademenească.

M-am hotărât. Voi pleca la drum într-o luni. mi voi face discret bagajul şi-mi voi alege steaua călăuzitoare. Să nu cumva să uit de norul alb şi de sufletele cărţilor din anticariat. Să aibă cine-mi ţine de urât.

2 comentarii

Din categoria Uncategorized

Dimineaţă de luni

Aveam de gând să scriu ceva frumos în dimineaţa asta. Nu toate ies însă aşa cum am vrea noi. După o noapte în care am adormit greu chinuită de ochii animalelor despre care am scris aseară. O noapte rece, amplificată de o răceală ce mă încearca de cateva zile. Dimineaţă m-am trezit greu, m-am mişcat greu şi uite că s-a făcut târziu…. Nu mai am timp să scriu dar o să vă urez bună dimineaţa de luni cu o melodie frumoasă şi câteva fotografii însorite.

Să aveţi o săptămână frumoasă şi însorită!

Fotografie-0412

Fotografie-0416

Fotografie-0422

Fotografie-0420

Fotografie-0428

Fotografie-0432

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Iezi, miei…teamă

Am promis ieri că o să revin cu o poveste despre iezii Dorinei.  Nu am fost cu totul sinceră când am spus că lungimea postării m-a făcut să nu vorbesc despre ei. De fapt nu pot vorbi despre iezi fără să fac legătura cu venirea Paştelui. Ochii lor mă fac să-mi adun gândurile  greu.

Normal că şi Dorina mea, ca orice capră sănătoasă şi cuminte, ne-a adus în fiecare an obolul ei de iezi mici si frumoşi. Toţi albi, toţi imaculaţi, veseli, jucăuşi şi dulci. Aţi avut ocazia să vedeţi vreodată iezi? Nu aşa, la televizor, ci pe viu, în ţarcul din bătătură. Iezii abia născuţi, cu blăniţa umedă şi picioruşe nesigure pe care îţi vine să-i pupi pe botic doar pentru că te privesc cu nişte ochi incredibili de mari şi blânzi? Totdeauna am avut slăbiciune pentru puiuţi. Pentru puii tuturor animalelor.

Iezii au ocupat un loc de frunte în ierarhia tuturor puilor îngrijiţi vreodată de mâinile mele. După ce Dorina îi curăţa gospodăreşte cu limba ei aspră şi sugeau primii stropi de lapte, parcă primeau energie din ţâţele ei , ca şi cum nu ar fi fost suficient că le-a dat viaţă, mai păstrase ceva din acel început şi pentru mai târziu, să nu cumva puiul  să şi-o ia în cap şi să uite cui îi e dator. Picioruşele tremurânde căpătau putere ca prin farmec şi genunchii nu se mai muiau ca înainte cu câteva minute când nici măcar nu puteau susţine corpul firav abia născut. Dacă se năşteau prea devreme, când gerul muşca încă din urechi, îi luam în casă şi-i puneam înveliţi în câte un ţol gros lângă sobă, să se usuce şi să se încălzească. Când foamea începea să stângă stomacurile micuţe şi nerăbdarea devenea atât de mare încât nu mai aveau stare să stea liniştiţi unde au fost puşi, începeau să sară prin casă şi să strige în gura mare după mama lor. E incredibil cum se pot înţelege animalele cu puii lor încă din primele minute de după naştere. Puii de om au nevoie de ani până învaţă să vorbească. Ei strigau din casă, Dorina le răspundea nerăbdătoare din curte. Până la urmă îi lua tata ca pe nişte proşti ce erau şi-i dădea afară, să se sature de supt. Nu-i mai aducea înapoi. Lăpticul cald odată ajuns în stomăcel le dădea aripi.

După câteva zile erau circarii curţii. Nu stăteau un minut locului, făceau tumbe şi săreau de nebuni pe tot ce apucau: pe baloţii de paie, în iesle, pe maică-sa, în spinarea tatei când venea să o mulgă pe Dorina. Avea atât de mult lapte încât ei nu au fost niciodată în stare să-l mănânce pe tot, trebuia mulsă încă din primele zile ca nu cumva să şi-l piardă, sau să facă mastită, Doamne fereşte. Erau micile mele minuni veşnic vii şi puse pe şotii. Pentru că eram atât de ataşată de ei, nu cred că stăteam în casă mai mult decât cu iezii pe bătătură. Săream cu ei, le dădeam să mănânce din mână, îi ţineam în braţe totdeauna mai mult decât era permis.

În primii doi ani Dorina nu ne-a gratulat decât cu câte o feţiţă. Bucuria mea pentru că, habar nu am de ce, am avut totdeauna slăbiciune pentru fetiţe. Au fost iezi frumoşi, puternici şi au avut o soartă bună. Ambele fete au ajuns la bunicul meu care s-a îndrăgostit instantaneu de capre văzând cât de bun e laptele Dorinei. Prima fetiţă a luat-o fără discuţie. Nimeni nu a avut nici un cuvânt de spus. A doua a mers firesc după prima, ca nu cumva să se plictisească aia singură. Cât era de bătrân şi de cocoşat săracul Taicu, a vrut să-i demonstreze tatei că e mai gospodar decât el.

Al treilea an, pentru că era a treia naştere s-a gândit să rupă gura târgului şi a făcut trei. Trei iezi, cucuieţi… Nu vă daţi seama cât de mândră eram de capra mea minune şi de cei trei iezi ai ei.  Când i-a făcut erau nişte mâţi minusculi care nici măcar nu aveau toţi loc la supt. Capra nu avea decât două ţâţe. Aşa că pe cel mai mic l-am adoptat şi l-am crescut cu biberonul. Se ţinea după mine prin curte de parcă eu eram maică-sa şi când îl vedeam cum dă din codiţă atunci când suge mă topeam de dragul lui. Oricâtă grijă am avut de el, tot nu a crescut ca ei doi rămaşi în grija Dorinei. Dar poate că ăsta a fost norocul lui.

De Paşti tata a tăiat primul ied. Pe cel mai mare. A fost prima şi singura dată când a făcut asta cu mine acasă. Nu ştiu ce s-a întâmplat în anii următori. Totdeauna când voia să taie un animal din curte o făcea când nu eram acasă. Am zăcut atunci o săptămână. Am plâns până am făcut febră şi am stat ţintuită în pat o săptămână încheiată. Nu voi uita cât voi trăi jalea Dorinei, cum îl căuta şi l-a strigat după aceea zile în şir, de nu-mi puteam opri plânsul când o auzeam. Poate părea o formă de ipocrizie această reacţie destul de exagerată. Mâncam şi mâncasem carne de ied sau  de miel şi înainte. De când mă ştiam am avut pe masa de Paşte şi de multe alte sărbători carne de miel pe masă. Nu erau însă crescuţi de mine. Atunci nu realizam prea bine de ce doar de animalele mele mi-e milă. Am plecat apoi la şcoală la oraş, primeam totul la pachet, nu mai aveam contact direct cu ce se întamplă în ogradă.

M-am căsătorit apoi şi am fost nevoită să stau mulţi ani cu socrii la ţară. Oameni gospodari, aveau curtea plină de animale de tot felul şi de păsări. În anii petrecuţi cu socrii mei am avut ocazia să cunosc cruzimea ţăranului român în adevărata ei măsură. Sintagma aceea cu tăranul român bun, harnic şi săritor e o evidenţiere nedreaptă a unor calitări reale, scoase din context. Pe lângă „omenia” cu care te întâmpină există o doză de sălbăticie pe care mintea mea defectă nu a fost în stare să o înţeleagă. Ştiu şi înţeleg totul teoretic. Omul trebuie să se hrănească, creşte animale în acest scop le taie şi le vinde în acelaşi scop. Totuşi… Cum de niciunul nu vede ochii animalelor cărora le dau în cap şi le omoară? Cum nu simt durerea mamei în faţa căreia e sacrificat puiul? Cum nu-i inpresionează groază şi implorarea oglindite în ochii tăcuţi ai mieilor, iezilor, viţeilor duşi la tăiere? Sunt ani mulţi de când nu mai mănânc carne de miel, de ied, de vită. Nu pot scoate din minte groaza exprimată de ochii lor în momentul sacrificării. Groaza şi imposibilitatea de a se apăra.

Acum mulţi ani în urmă am avut nefericita ocazie să trec pe lângă un târg de animale în preajma Paştelui. Ciobani veniţi la oraş cu turma întreagă erau primiţi de primăria oraşului de atunci în ţarcuri special amenajate unde aveau să ţină animalele pe perioada sacrificării şi unde se sacrificau la propriu mieii. Mergeau orăşenii, işi alegeau mielul dorit care era sacrificat pe loc, tranşat şi ambalat. Un adevărat măcel, zeci de pui de animal sacrificaţi sub ochii îngroziţi ai mamelor lor, bălţi de sânge, ciobani cu mâinile pline de sânge şi şorturi cândva albe stropite de pete roşii mai vechi sau mai vii şi zeci de oameni asistând nepăsători şi flămânzi la măcelul ce se desfăşura sub ochii lor. Deasupra tuturor o rugă disperată strigată de ochii oilor ce nu-şi puteau apăra puii. Disperare ce îmi strânge stomacul şi nu mă lasă să vorbesc despre iezi, fără să îmi aduc aminte ochii animalelor atunci când le e teamă.

3 comentarii

Din categoria Uncategorized

Clătite cu bere

Fotografie-0439Că tot a fost sâmbătă şi am stat acasă înjurând ba vecini, ba politicieni, trebuia să fac şi ceva folositor, nu? Iniţiativa a luat-o fiu-meu care azi a avut numai idei năstruşnice. Dimineaţă mi-a cerut inele de ceapă pane după aceea s-a gândit el că ar merge nişte clătite, dar nu de oricare, ci cu bere. A găsit pe net o reţetă cu care mă bate la cap de câteva luni, ridicându-mi în slăvi proprietăţile berii în aluatul de clătite. Şi dacă tot a fost ziua experimentelor iar inelele de ceapă au ieşit demenţiale, am zis: de ce nu? Uite aşa am ajuns la clătitele de sâmbătă…

Aveţi nevoie de un ou, un vârf de cuţit de sare, un pahar de apă rece, 500 ml de bere blondă, 10 linguri bune de făină, câteva linguri de ulei, răbdare şi extrem de multă bunăvoinţă.

Se sparge oul într-un bol (coaja se aruncă). Se adaugă sarea şi cu un tel se amestecă până la omogenizare. Nu ştiu în ce ordine puneţi voi ingredientele la clătite, eu totdeauna adaug făina peste ou. Nu pun niciodată lichidele întâi din comoditate. Nu mai stau o grămadă de timp să vânez şi să sparg cocoloaşele de făină create. Deci, ou, sare, faina cât încape, apa, din nou făină, bere, făină şi tot aşa până se încorporează toate ingredientele. Nu vă speriaţi dacă vi se pare cam subţire aluatul. O să fie numai bun până la urmă. Se omogenizează bine, se acoperă bolul şi se uită la frigider vreo oră. Între timp vă găsiţi de lucru şi vă luatoi gândul de la clătite să nu salivaţi degeaba.

După o oră scoateţi aluatul de la frigider, amestecaţi din nou, puneţi tigaia pe foc şi le coaceţi ca pe orice alte clătite în tigaia în care presăraţi câte puţin ulei înainte de fiecare polonic de aluat. Puteţi folosi si unt dacă le vreţi mai fine, numai că untul din comert are cam multă apa şi riscaţi să se prindă clătitele.  Restul cred că vă este arhicunoscut. Le coaceţi pe rând, le puneţi una peste alta pe platou, să se frăgezească, până le terminaţi pe toate de copt. Trebuie răbdare că ies destul de multe. Le umpleţi cu ce vă pofteşte sufletul – de la dulceaţă la brânză cu mărar merge absolut orice. Ies ceva mai fine decât clătitele obişnuite şi nici nu pot fi lăsate pe foc ca celelalte. Personal îmi plac ceva mai rumenite, dar am avut plăcuta surpriză să constat că sunt foarte bune şi aşa. Moi şi fragede, îşi păstrează textura mult timp. Sunt cu adevărat un deliciu şi culmea, tot mirosul de bere dispare undeva pe parcurs, ca prin farmec. Fotografie-0441

Poftă mare!

7 comentarii

Din categoria RETETE CULINARE

De sâmbătă

Mi-am propus să nu mai scriu nimic atunci când sunt obosită şi supărată. Prea multă tristeţe transmit când scriu într-o astfel de stare.

Ieri am avut o migrenă cumplită dată de un puseu de tensiune dimineaţă în drum spre serviciu. Cu migrena şi cu biroul plin de hârtii m-am luptat până aseară târziu, când am adormit.Dimineaţă m-am trezit ca de obicei, la ora şase, cu radioul vecinilor bubuindu-mi în urechi. M-am abţinut. E sâmbătă, ziua mea liberă, nu are rost să mă enervez chiar de la prima oră. M-am ridicat frumuşel, mi-am pus dopuri în urechi înjurând printre dinţi şi am încercat fără succes să adorm din nou. Numai că la mine somnul odată alungat, nu se mai întoarce. Are o personalitate de invidiat. Trebuie să-l rog în genunchi ore în şir să apară şi să-mi torn tone de cenusă în cap să se întoarcă.

Resemnată, m-am ridicat şi am mers să pun de cafea, ca în momentul în care ies din baie măcar deliciul ăsta să-mi ţină companie. Măi, şi mă pune naiba să deschid televizorul şi să-l uit pe un program de ştiri în timp ce mă învârteam ca o muscă fără cap prin casă, în speranţa că-mi va reveni cheful de muncă – că de muncă nu duc lipsă, doar de chef. Păi şi nu credeţi că încep transmisiunile de la congresul PSD şi din nou dracu mă pune să intru în dormitor chiar în momentul în care Ponta se lăuda cu stabilitatea economică a României care în viziunea lui de procuror idiot cu facultatea făcută la şpăgari este cea mai mare din Europa şi cu creşterea economică constantă de când sunt ei la putere încât s-a dus naiba toată voinţa mea şi m-a făcut să rămân chiar eu uimită de câte înjurături am în repertoriu. Mai, mai să arunc televizorul pe geam şi credeţi-mă că aş fi făcut-o dacă sub geamul meu aş fi ştiut că este vreun crac de psd-ist. În ce lume trăiesc idioţii ăştia infatuaţi şi ipocriţi care nici măcar decenţa de a tăcea nu o cunosc?

Aşa că azi, cu o a doua  cafea aburindă în faţă şi cu durerea de cap rămasă de la migrena de ieri întreţinută de Ponta azi, o să vă povestesc…. despre capre.

Aveam pe când eram copil o capră. Nu mai ştiu când o achiziţionase tata. Ne-am trezit cu ea în bătătură, bărboasă şi un pic cam slută pentru că îi lipseau cu desăvârşire coarnele. Era o capră şută care ma depăşea cu succes pe mine în greutate iar ca înălţime mă concura binişor. O botezaseră Dorina, ceea ce mie mi se părea extrem de amuzant pentru că Dorina o chema şi pe vecina din faţă cu ai cărei mulţi copii îmi plăcea să mă joc. De câte ori strigam la capră vecina înălţa capul peste gard să vadă cine o strigă. De multe ori strigam din toate puterile la capra mea nebună, doar din satisfacţia pe care mi-o dădea capul curios cu priviri băgăreţe al vecinei. Era o ţaţă…. S-a prins până la urmă şi s-a obişnuit cu numele caprei noastre, mai ales după ce venise o dată furioasă şi pusă pe harţă să-i ceară explicaţii tatei de ce o înjură cu atâta foc pe bătătură.

La prânz, când veneam de la şcoală Dorina se auzea de la două uliţe depărtare. Behăia de ziceai că în faţa ei e unul cu un cuţit imens care din clipă în clipă o să-i taie gâtul. Fie că-i era foame, sau sete, sau pur şi simplu îi era urât singură în ţarc, Dorina behăia de trezea jumătate de sat. Tata nu îndrăznea să-i dea drumul. La cât era de mare şi de nebună, ar fi sărit gardul şi dusă ar fi fost. Nu am mai fi găsit-o în veci. Ori, aşa enervantă cum era ea, dădea un lapte…. Avea un uger ca de vacă. Atârna între picioarele din spate până la pământ în perioada de lactaţie. Dădea între 3 şi 4 litri pe zi, ceea ce pentru o capră e aproape de neconceput. Şi era un lapte atât de gras şi de bun încât îi iertai toate toanele.  Indiferent ce mâncare avea în faţă, nimic nu se compara cu frunzele culese de prin copaci căţărându-se pe toate gardurile şi întinzând să le culeagă o limbă incredibil de lungă şi de mobilă.

Nimeni nu o scotea din ţarc în afară de mine, a cărei inimă miloasă şi păcătoasă moştenită naiba ştie de la ce strămoşi demult adormiţi uita în fiecare dimineaţă cu cât chin trebuia să plătesc plimbarea zilnică a caprei. O legam bine cu un lanţ de gât şi odată cu poarta deschisă începea o cursă nebună până la primul copac disponibil. Eram o zgâtie de fată, firavă, plăpândă, cât jumătate de pui de om, slabă ca un ţâr de era nevoie ca în zilele cu vânt să-mi îndes în buzunare tot felul de chestii grele să nu mă ia cumva şi pe mine pe sus. Cea mai slabă arătare din toată clasa mea. Închipuiţi-vă că vedeţi pe stradă o capră masivă, de vreo 40-45 kg trăgând după ea o arătare de cel mult 30 kg gata îmbrăcată şi încălţată. Capra alergând cu sufletul în gât şi limba scoasă gata să-şi dea duhul din pricina lanţului care o ştrangula iar la capătul celălalt al lanţului arătarea mai sus pomenită trăgând de lanţ cu toate puterile ca nu cumva să facă drumul târâş şi înjurând de mama focului printre gâfâituri. Ei, dacă întâlniţi în drumul dumneavoastră acest tablou, să ştiţi că pe mine mă copiază. Mă trăgea aşa până la primul gard pe care se căţăra. Lua două frunze, se muta la următorul, cu aceeaşi viteză cu care mă cărase până acolo. Mă dureau mâinile de simţeam că în curând au să mă părăsească din cauza supliciului zilnic la care le supun şi-mi ardeau lacrimile în ochi, chinuindu-mă să inventez tot felul de înjurături noi cu care să-mi ostoiesc focul pe nebuna de Dorina. Nici nu vă puteţi închipui câte apelative jignitoare şi înjurături poate genera mintea unui copil adus la capătul răbdării de un animal.

Pe Dorina mea bineînţeles că o durea la doi metri în spate, habar nu avea de lacrimile şi tremurul meu. Sărea de pe un gard pe altul încercând să apuce doar crengile mai înalte că frunzele de pe alea pe care le ajungea lejer o făceau să tuşească. Uneori mai ieşea căte un vecin furios şi mă ameninţa că o să vină la poartă să-i ceară tatei să-i plătească crengile rupte de capră.  Bietul tata, de unde să ştie el că nebuna de fiică-sa cu nebuna de capră rup gardurile oamenilor când el lăsase mâncare destulă în iesle? După vreo oră de plimbare ne întorceam epuizate către casă. Eu tremurând, capra fericită că-şi descărcase energia. Măcar trei ore nu avea să i se mai audă gura. De fiecare dată la întoarcere îi juram că nu o s-o mai scot în veci din ţarc,  în fiecare dimineaţă uitam toate umilinţele îndurate cu o zi înainte şi de mila ei o luam de la capăt.

Astăzi, când nu ştiam ce înjurături să mai inventez să-mi ostoiesc nervii şi necazul ascultând atâtea minciuni sfruntate şi acumulând atâta revoltă încât l-aş fi strâns de gât şi l-aş fi scuipat în ochi pe Ponta dacă ar fi fost înaintea mea, mi-am dat seama că sentimentul ăsta de revoltă şi neputinţă nu l-am mai simţit de când trăgea Dorina de mine agăţată de un lanţ ce-mi tăia mâinile pe uliţele satului. Numai că între timp repertoriul de înjurături şi imaginaţia mi-au cam sărăcit şi mă descarc şi eu cum pot, povestindu-vă aventuri cu capre nebune şi o fată inconştientă.

11 comentarii

Din categoria Uncategorized

Început

555899_10200921220503292_1618765517_n Prima senzaţie pe care şi-o aduce aminte e cea de frig. Un frig pătrunzător ce muscă din pielea aflată până atunci la adăpost de orice sentiment neplăcut. Era cald şi bine la mămica. Dincolo de cămăruţa în care plutea se simteau fraţii lui, dacă întindea lăbuţa putea să-i simtă. Îl cam înghesuiau uneori, dar ştia să se răzbune şi el şi să-i împingă tare către ceilalţi. La sfârşit era înghesuială tare, trebuia să se intample ceva, altfel simţea că se sufocă. Acum nu se mai sufocă, dar e atât de frig….

Încearcă să întindă lăbuţa şi să caute cu ochi orbi trupul cald al mamei. Nu e însă niciunde. Intoarce capul speriat şi strigă cu toată puterea pe care i-o dă disperarea. A fost greu până a ieşit din strâmtoarea aia care îl sufoca. Nici nu a apucat să respire bine după aceea. E ud, limba mamei binefăcătoare nu se simte şi cade pe el ceva rece, umed şi furios. Îl doare locul unde e lovit şi nimeni nu aude. Ţipă din ce în ce mai tare, mai repede, mai mult. Totul în jur e ostil, nimic nu îi dă siguranţă. În dreapta unul din fraţii lui tipă mai tare ca el. Îşi strigă mama care nu vine de niciunde. Se mai aude încă un scâncet mai departe un pic şi încă un frăţior începe să tipe. Aşa băieţi. Hai să strigăm toţi, trebuie să ne audă.

Strigătul se înteţeşte pe mai multe voci firave şi ascuţite. Nici ei nu ştiau că au atâta putere. În jur se aud paşi grăbiţi, zgomote puternice, se simt mirosuri ameninţătoare. Ii e frică. Şimte organic frica ce îl face să strige şi mai tare după ajutor. Îşi simte fraţii la fel de înfricoşaţi, la fel de speriaţi şi nu reuşesc să se apropie să se încălzească măcar unul pe altul. Lăbuţele nu-l ascultă şi nici măcar nu se poate mişca. Nu l-a învăţat nimeni cum să le folosească. De unde putere în ele când sunt pe jumătate amorţite? Şi cine să-l înveţe când nu a avut ocazia nici să audă bine glasul mamei. Pe unde o fi? Cu ce-au greşit de au ajuns în lumea asta rece şi rea care îi biciuieşte continuu? O forţă ascunsă îl face să ţipe în continuare. Ascuţit, sfâşietor strigăt de ajutor. Oamenii trec grăbiţi şi preocupaţi pe lângă ei şi nici măcar nu întorc capul.

A trecut mult timp de când zac în ploaie. Începe să-şi piardă speranţa. Nu se mai aude cu el decât un frate. Ceilalţi gem uşor şi parcă sunt gata să abandoneze lupta.  Ei s-or fi încălzit, oare? Îl doare şi stomacul tare de tot. Ce-o fi senzatia asta sfâşietoare? Caută instinctiv cu năsucul laptele cald şi binefăcător. Nu găseşte nimic. A uitat că mama nu mai este. Nu a mai simţit căldura ei de când l-a dat afară din locul lui liniştit şi călduros. Vrea înapoi. „Maaaaamăăăă, vreau înapoi la tine, unde eşti?!?” Treziţi parcă de disperarea lui încep să strige şi frăţiorii. Parcă au mai prins speranţă sau foamea îi chinuieşte pe toţi la fel. Şi nu e nimeni să-i audă….

Nu ştie ce se întâmplă. A simţit o atingere caldă pe spate şi parcă ceva l-a ridicat  în văzduh. Nu mai simte pământul sub picioruţe. ” Lasă-mă, jos, ce faci?? Cine eşti?” Pănă să apuce să-şi strige teama se trezeşte într-un loc uscat, cu toţi frăţiorii lipiţi de el. Sunt toţi în simte după miros. Până şi golanul ăla mare care îl impingea cu laba tot timpul şi nu-l lăsa să respire.  Strigătul pe cinci voci micuţe dar puternice e parcă mai vioi. Locul în care au ajuns se mişcă şi îi ameţeşte. E parcă mai bine, nu îi mai loveşte umezeala aia continuă şi dureroasă. Poate ajung la mămica acum. O voce blândă parcă vorbeşte cu ei. El habar nu are ce este vocea aceea, dar transmite linişte. Îi e foame. O să ţipe în continuare, aşa măcar îşi amăgeşte stomacul.

A ajuns la căldură. În sfârşit, simte cum îl furnică ceva prin lăbute. „Lasă-mă în pace, nu-mi place să-mi faci aşa!” Ceva aspru şi uscat se freacă cu putere de pielea lui. „Doare, nu auzi!?”. Uf, gata! A scăpat. Abia are timp să respire şi se adună pe lângă el toţi ceilalţi. Se miros cu năsucuri umede şi ochişori orbi. Toţi mişcă. E parcă în rai. Se încălzesc unul de celălalt şi dacă nu i-ar chinui aşa foamea, ar fi ca la pieptul mamei. Pe unde o mai fi mama?

După un timp nesfârşit e bine. Stomăcelul s-a încălzit de la lăpticul acela cald, lăbuţele s-au mai liniştit, nu mai furnică aşa, frăţiorii au tăcut, ceva cald îi învăluie dulce pe toţi. E bine, poate aţipi un pic. Tare l-a obosit aventura asta de început prin lume. Doar mama nu este. A înlocuit-o o fată veselă cu mâini moi. A aflat ce sunt acelea „mâini”. Şi cele pe care le-a cunoscut acum sunt bune, nu ca primele, alea care i-au lăsat în ger.

Povestea e adevărată, ca şi puiuţii din poză. Una din prietenele mele i-a găsit aruncaţi pe o margine de trotuar, într-o seară ploioasă. Plângeau disperaţi, erau uzi şi trăgeau cordoanele ombilicale după ei. Acum s-au mai întremat. Sunt bine îngrijiţi, hrăniţi cu regularitate, spălaţi şi înconjuraţi de multă dragoste. Iau în greutate şi mai au foarte puţin până să deschidă ochii. Vor creşte frumos, cu dragoste şi sper din suflet să ajungă în familii în care să fie iubiţi, să nu mai cunoască niciodată teama şi nesiguranţa traiului în mijlocul străzii.

Ei fac parte din puţinele cazuri fericite. Cei mai mulţi puiuţi în situaţia lor nu supravieţuiesc. Agonizează zile în şir, plângând, suferind cumplit de frig şi foame până mor. Pentru că oameni fără suflet au considerat că nu au dreptul la viaţă. Oameni care se pretind a fi creştini şi care îşi arogă dreptul asupra vieţilor ce nu le aparţin, de parcă ar fi Dumnezeu. Oameni care au ajuns să arunce până şi pui de om la gunoi şi care apoi se plâng când se împiedică pe stradă de maidanezi şi cersetori.

9 comentarii

Din categoria Poveşti de lângă noi

Fără cuvinte 2

Pentru că astăzi timpul se măsoară în parfum de muguri noi şi arcus de vioară.

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

Fără cuvinte

Pentru ca e miercuri şi eu am o dispoziţie aparte astăzi…

2 comentarii

Din categoria Uncategorized

Eroii de lângă noi- Cristian Marian Becheanu

marian-becheanu

E un băiat subţire, abia ieşit din copilărie, încă la vârsta la care băieţii joacă leapşa sau cine adună ouă de prepeliţă de prin cuiburile descoperite pe câmp. Pentru că situaţia lui materială nu-i permite să stea toată ziua pe calculator. Trăieşte în mijlocul naturii, sănătos şi firesc, aşa cum ar trebui să trăiască orice copil. Nu a avut o copilărie lipsită de griji şi nici nu ştie ce e răsfăţul. A crescut simplu, într-o familie modestă a cărei preocupare prioritară a fost asigurarea traiului de zi cu zi.  Mama l-a lăsat de mic în grija tatălul şi şi-a luat lumea în cap copleşită probabnil de grijile zilnice, sau prea slabă să poată duce până la capăt misiunea de soţie şi mamă. Îl vezi slăbuţ, pistruiat, cu ochii vii şi neastâmpăraţi, zâmbind şi nu-ţi dai seama ce se ascunde sub jocul privirilor ştrengăreşti. Şi totuşi….

Duminică într-o comună din Dolj un copil scăpat pentru o clipă de sub supravegherea mamei a căzut într-o fântână. Un puţ îngust şi adânc, aşa cum sunt mai toate fântânile de prin satele de câmpie. Alertate, autorităţile au început să sape în jurul puţului pentru a ajunge cumva la copilul rămas blocat în interior. Timpul trecea şi şansele de supravieţuire scădeau pentru micuţ. E greu să te vezi neputincios în astfel de momente, mai ales când este în joc viaţa unui copilaş. Nu vreau să mă gândesc ce a fost în inima părinţilor lui.  Sentimentul e de nedescris.

Când bătălia părea deja pierdută, un băiat subţire s-a oferit să intre în puţ, cu capul în jos şi să încerce să tragă de acolo copilaşul blocat. După lungi ore de săpături şi gesturi neputincioase, un puşti curajos a făcut ceea ce niciunul din adulţi nu putea face. Ca exerciţiu de imaginaţie vă propun să vă închipuiţi că sunteţi legaţi de picioare şi coborâţi cu capul în jos printr-un tub întunecat, fără să aveţi posibilitatea să vă întoarceţi, sau să faceţi o rotire. Doar coborârea în abis, în întuneric, spre plânsetul disperat al unui copil. Nu-i aşa că imaginea e de coşmar si aţi paraliza de frică până să ajungeţi jos? Ei, acum gândiţi-vă că un băiat firav a coborât de bună voie în infern, cu zâmbetul pe buze, pentru a salva copilul. L-a apucat cu îndrăzneală şi putere şi l-a ţinut strâns până când amândoi au fost scoşi în siguranţă la lumină. A ieşit din puţ aşa cum a intrat, cu zâmbetul pe buze, încrezător în puterea lui.

Are paisprezece ani şi vrea să se facă „salvator”. Nu vrea să devină fotbalist de renume, nu vrea bani, maşini scumpe, mărire. Visează de mic să poată salva vieţi. Este convins că are o menire pe lume şi luptă pentru idealul său. La vârsta la care majoritatea copiilor încă se joacă cu maşinuţele sau sunt dependenţi de jocurile pe calculator, el vrea să salveze vieţi. Dovedeşte  o maturitate în gândire pe care nu ai ghici-o sub zâmbetul ştrengăresc din ochi sau privindu-i obrazul plin de pistrui.

În goana lor după ştiri de senzaţie televiziunile au transmis tot coşmarul prin care a trecut acea familie într-o zi fatidică de aprilie. Toate eforturile pompierilor de a ajunge la copilul din fântână, toate frământările părinţilor, momentul salvării. Ştirea e încă în top. Autorităţile din Dolj au găsit până şi o cupă cu care să marcheze evenimentul şi l-au declarat pe Cristian Marian Becheanu cel mai curajos oltean. Probabil că va mai urma o perioadă în care televiziunile se vor bate să-l invite care mai de care în emisiuni în care se spală tot felul de rufe murdare în acelaşi măreţ scop al goanei după audienţă, apoi se va aşterne tăcerea. Autotităţile îl vor uita, televiziunile vor găsi alte ştiri de senzaţie iar el îşi va continua drumul prin viaţă aşa cum şi-i l-a ales.

Eu sper să-şi poată îndeplini visul în societatea asta în care dacă nu ai bani nu ai nici o şansă. Poate că până atunci lucrurile vor intra pe un făgaş normal şi în ţara noastră iar meseria de „salvator” va apărea în nomenclatorul de meserii la fel de firesc ca multe alte tâmpenii apărute ca ciupercile peste noapte. Pentru că duminică am primit o lecţie pe care nu ar trebui s-o trecem cu vederea. O lecţie despre curaj, despre ideal şi omenie de la un puşti ce încă mai bate mingea pe maidan.

Scrie un comentariu

Din categoria Cotidian

Zâmbetul de seară

Seară de luni rece cu vânt tăios, îngheţat. Plec de la serviciu, ca de obicei prea târziu. Ora 22,20 în staţia RATB neacoperită, pusă ca de obicei la intersecţia tuturor vânturilor. Nu ai unde te adăposti, vântul suflă rece din toate părţile, cu greu poţi respira şi simţi cum încet, încet, frigul îţi pătrunde până la os. În afară de noi (eu şi colega mea nocturnă) în staţie nu mai este decât un bătrânel zgribulit pe care l-am găsit acolo şi care se plimbă nervos pe trotuar sperând că astfel va aduce mai repede autobuzul.

Autobuzul refuză însă să apară în seara asta. De parcă l-ar fi plătit vântul să întârzie să putem îngheţa bine acolo. Să se distreze pe seama noastră. Trece un minut, trec două, cinci, zece, cinsprezece… Nu se zăreşte nimic. Oamenii trec grăbiţi în drumul lor târziu către casă, maşinile sunt din ce în ce mai rare şi autobuzul nu mai vine. Începem să ne enervăm şi noi. Bătrânul face deja spume şi îşi incearcă talentul la înjurat printre dinţi, usurel deocamdată, dar cu pas din ce în ce mai nervos. Cred că a măsurat trotuarul de zeci de ori până acum, îi cunoaşte fiecare pietricică. Iar autobuzul tot nu vine…

Exasperarea atinge limita de sus, până şi eu încep să înjur în gând RATB-ul cu toti cei care imi bagă mâna până la cot zilnic în buzunar pentru nişte servicii de tot rahatul. A trecut aproape o jumătate de oră. Mai vin câţiva călători întârziaţi şi zgribuliţi. În sfârşit apare şi autobuzul mult aşteptat şi dorit, uşurel de după colţ. Şoferul nu se grăbeşte, ca şi cum i-ar fi teamă să nu cumva să se dezmembreze pe stradă şi să o ia o roată la dreapta, una la stânga şi restul componentelor să nu se împrăştie de capul lor care încotro. E un tip între două vârste, cu înclinaţie serioasă  către cea de a treia, cu chelie şi ochelari cu funduri de borcan la ochi. Opreşte în staţie.

În faţa mea, bătrânul pe care l-am găsit tremurând deja  la venire nu mai are răbdare nici măcar să se deshidă uşa. Se plimbă repezit de la o usă la alta şi răbufneşte cu năduf : „fi-r-ai al dracului de boşorog!” Am uitat de frig şi de vântul tăios. Deasupra noastră a rămas doar hohotul iscat de năduful unui om în vârstă îngheţat într-o staţie RATB într-o seară cu vânt tăios de aprilie.

2 comentarii

Din categoria Uncategorized

Dimineaţă cu soare şi flori de cireş

Fotografie-0402 Fotografie-0396 Fotografie-0397 Fotografie-0398 Fotografie-0399 Fotografie-0400 Fotografie-0401

5 comentarii

Din categoria Uncategorized