Răni de suflet

M-am tot întrebat de-a lungul timpului cum e să poţi uita întamplările care ţi-au marcat viaţa şi să mergi mai departe.  Să poţi fi fericit pentru că azi trăieşti, eşti sănătos, iubit. Cum e să te bucuri de prezent, să speri într-un viitor luminos fără să te urmărească fantomele trecutului. Există astfel de oameni? Există. Ce  radieră le-a estompat toate amintirile dureroase, le-a lăsat doar ce a fost bun şi i-a împins mai departe pe drumul vieţii? Vreau şi eu o astfel de radieră.

Se apropie o zi însemnată cu negru în calendarul vieţii mele. O zi venită odată cu primăvara, cu flori de cais, cu lalele şi narcise şi nopţi calde înstelate. O zi în care un sufleţel greu încercat de soartă a primit prima lovitură cu adevărat dureroasă din partea vieții ce avea să fie veșnic necruțătoare până azi. O zi în care mâna tremurândă şi umerii slăbuţi ai unei fetiţe de nouă ani au sprijinit pentru ultima dată trupul sfârșit al celei ce-i fusese blând și drag model până atunci. Un trup nu mult mai mare ca al ei, cu o inimă în care avea loc toată lumea asta mare pe care suferința fizică îl adusese la epuizare.

Mă va urmări toată viața acea seară minunată de aprilie, cu copaci înfloriți al căror parfum amestecat cu al zambilelor din grădinița și cu al verdelui crud din mugurii abia deschiși ai liliacului de lângă prispă, cu cerul ei spuzit de stele și doi ochi negri, mari din care lacrimile plecau și se înnodau în tăcere în barbă privind în jur de parcă ar fi vrut să ia cu ei toată frumusețea din jur, toată lumina stelelor, toată primăvară. Un oftat prelung, din străfundul ființei ce avea să nu mai fie peste două zile decât amintire și o șoaptă mică îndurerată ” Eu nu o să mai apuc să văd pomii înfloriți, nici frumusețea cerului înstelat. Mor și-mi pare atât de rău…” 

Aprilie nu mai e demult cum era atunci, suflet blând și chinuit. Nimic nu mai are tihna și blândețea de odinioară, cerul nu a mai fost niciodată atât de frumos. Ți-am promis printre lacrimi  că va fi bine și nu va fi ultima dată când te vei bucura de primăvară. Ai oftat și nu m-ai crezut.

Din primăvara aceea sufletul meu se bucură de fiecare floare de cais pentru tine. De fiecare frunză nouă, de fiecare stea răsărită, de fiecare mugur plăpând. Rana lăsată în el de plecarea ta atunci sângerează în fiecare primăvară spre neuitare. Steaua pe care mi-ai trimis-o să mă vestească când ai plecat se înalță în fiecare an pe 7 aprilie să-ți spună că nu te-am uitat. Te păstrez adânc în ființa mea și trăiesc fiecare clipă și pentru tine, pentru tot ce nu ai apucat să trăiești tu. Se bucură pentru tot ce nu ai apucat să de bucuri, plânge toate lacrimile pe care nu ai apucat să le verși.

Plecarea ta mi-a trasat drumul în viață așa cum nu ar fi putut s-o facă nimic altceva. Mi-ai lăsat moștenire durerosul destin care nu permite nici unei răni să se închidă, indiferent ce o generează. Din ziua în care te-am petrecut cu un car de flori și te-am incredințat cerului cu voal alb de mireasă neprihănită tot pierd pe drum ce iubesc, iar inima mi-a devenit o rană continuă. Pentru tine, înger bun, cerul plânge azi.

 

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s