Cum să învăţ a ierta?

Am făcut odată o greşeală. Mi-am legat viaţa de omul nepotrivit. Nu am luat în calcul nimic din ce mi s-a spus sau am văzut, nici un avertisment. Eram tânără, prea tânără şi prea necoaptă. Şi am plătit. Ooo, am plătit cu vârf şi îndesat 20 de ani de căsnicie, plătesc şi acum după şapte ani de la despărţire. Nu mai ştiu să-mi găsesc drumul. Rătăcesc într-o ceaţă lăptoasă, impenetrabilă, umedă şi rece. Nu văd nimic în jur, nimic înainte, doar în urmă multă durere.

Am crezut că o să-mi fie mai bine singură şi mă voi putea regăsi. Cum însă să fac asta, dacă trecutul revine obsedant în fiecare coşmar de noapte? Când în fiecare dimineaţă mă trezesc epuizată după ce peste noapte am retrăit acelaşi veşnic şi dureros trecut? Când în fiecare noapte în vis îmi apar aceiaşi oameni ce mi-au făcut rău atâta timp, care mi-au distrus timp de douăzeci de ani fiecare clipă din viaţă, fiecare neuron?

Toată lumea îmi spune să iert şi să uit. Cum poţi uita? Cum pot trece peste douăzeci de ani din viaţa mea, ani ce trebuiau să-mi fie cei mai frumoşi, tinereţea de care ceilalţi ştiu să se bucure şi care mie mi-a fost interzisă într-o familie de coşmar? Cum să uit că am avut vise şi speranţe spulberate brutal, că mi-am făcut planuri pe care nu am fost lăsată să le duc până la capăt, că mi s-a promis fericire şi mi s-a dăruit iadul? Cum să scap din acest iad ce mă urmăreşte şi după atâţia ani?

Cum poţi ierta? Încerc să îi înţeleg, încerc să-mi spun că a trecut, că nu mai au cum să-mi facă rău, că socrii au murit şi nu mă mai pot atinge, că trăiesc în alt loc, în altă lume, departe de tot ce-a fost odată, de tot ce reprezintă ei. Imi spun asta în fiecare dimineaţă când deschid ochii şi văd în jur alt decor… Şi revin obsedant în fiecare vis, în fiecare noapte, mai vii şi mai sâcâitori de fiecare dată. Cum să pot ierta dacă trecutul e la fel de viu şi după atâţia ani de când m-am rupt de el? Sau poate am doar iluzia că m-am rupt şi am rămas blocată între două lumi, cramponându-mă ce ceea ce mi-am dorit să am şi nu am reuşit să realizez…

Am ajuns să-mi fie teamă să mai închid ochii. Încerc să prelungesc ziua cât mai mult, să pot evita coşmarurile de noapte. Unde să mă duc să scap de ele? Am încercat tot felul de metode, am luat până şi somnifere care pe vremea când eram copil bolnav îmi asigurau un somn greu, fără vise.  Nimic nu are efect.  Retrăiesc obsedant aceleaşi întâmplări ce m-au marcat, trăiesc altele noi la fel de dureroase în viaţa mea paralelă, de coşmar. Şi sunt din ce în ce mai obosită.

Îmi vreau viaţa înapoi. Aşa puţină cât a mai rămas, ciuntită şi palidă. Imi doresc să pot cicatriza răni ce nu vor să se închidă. Dacă există un praf magic care să poată face asta, îl cumpăr şi eu. Plătesc cinstit,  doar să pot merge mai departe. Cine mă poate învăţa iertarea? Cine îmi poate preda uitarea? Cui să-i vând trecutul? Dau douăzeci de ani de tinereţe pe o radieră pentru conştiinţă. Să pot uita că am trăit şi să mă pot minţi că totul este bine.