Drumuri- mânăstirea Sfânta Ana, Orşova, Mehedinţi

Am vrut să povestesc astăzi de un loc minunat pe care l-am descoperit întâmplător într-unul din drumurile noastre fără ţintă din zilele bune. Azi  am constatat însă că nu mai ştiu să zâmbesc şi mă simt bătrână, aşa că o să amân pe o zi mai bună drumul acesta. Măcar pentru că a fost făcut intr-o zi cu soare şi fericire.

O să vă spun însă de un alt loc minunat, descoperit cândva chiar fără să vreau.

A fost o vară fierbinte în anul acela. Primul  an în care am avut iluzia că lucrurile încep să meargă bine şi pentru mine. Reuşisem să-l conving pe fostul să ne schimbăm locuinţa, pentru că garsoniera în care locuiam cu doi copii devenise mai mult decât neîncăpătoare. Nu gaseam cumpărător pentru garsonieră, sau când aveam cumpărător nu găseam apartament… Eram într-un blocaj.

De curând se mutase lângă noi un fiu de momârlan. Venise de nicăieri, nu ştiam mare lucru despre el, nici de bine, nici de rău. Nu ştiam cu ce se ocupă cu adevărat, ce caută acolo şi de unde vine. Doar se băgase cumva în viaţa noastră, fără să bată la uşă. Într-o duminică sufocantă ne trezim cu el la uşă. ” Haideţi cu noi la Orşova, la mânăstire.” „Noi” fiind el şi trecătoarea lui prietenă din acel moment. Nu-l tineau niciodată prea mult prieteniile astea. Ne-am cam codit la început, fostul era extrem de comod şi mai ales când venea vorba de plimbări aşa lungi (în cazul de faţă vreo 35 km) găsea tot felul de motive să nu meargă. Până la urmă, a cedat insistenţelor efemerului său prieten.Uite aşa, ne-am îmbrăcat şi am urcat în maşina şi am plecat la drum.

De la Turnu Severin la Orşova drumul este spectaculos. Urmează sinuos cursul Dunării pe care o simţi omniprezentă chiar dacă pe unele porţiuni o pierzi din vedere. Priveliştea are un farmec cum greu îţi poţi închipui şi uneori îţi taie la propriu respiraţia.  La ieşirea din Schela, ai impresia că o mână nevăzută se joacă punându-ţi ca în filmele de epocă alte panouri peisagistice în faţă. După drumul străjuit de copaci al satului, dintr-o dată îţi apare în stânga Dunărea, strălucitoare şi liniştită şi în dreapta dealul arid şi nisipos al Schelei. La mal barje aşteptând cuminţi  îţi împiedică ochii să se bucure curgerea apei. Din loc în loc vegetaţia sălbatică crescută anapoda pe mal acoperă cu totul priveliştea. Intri în Gura Văii aproape pe nesimţite. Tot cu Dunărea străjuindu-te în stânga. În dreapta, satul stingher te întâmpină cu casele vechi şi aproape părăsite. Calea ferată curată şi animată odinioară te priveşte cu şine triste şi pline de păcură de pe terasamentul înălţat şi pustiu. Abia dacă mai trec două-trei trenuri pe zi după ce o lungă perioadă de timp nu trecea oră fără trenul ei. În zare zăreşti la poalele muntelui, pe malul unui pârâu plin de gunoaie faimosul şantier al tineretului – un sir de cabane din lemn ponosite şi încă locuite în virtutea inerţiei de foştii şantierişti ce au ridicat cu mâinile lor barajul de la Porţile de Fier I.

Barajul îl vezi de departe. Străluceşte în lumina amiezii de parcă pluteşte pe apele înspumate pe care le eliberează pentru drumul lor către mare. E un peisaj ireal. Pe dreapta se înalţă drept peretele de granit măcinat de vremuri al muntelui pe care din loc în loc câte un arbust pitic şi pricăjit şi-a înfipt rădăcinile prin cine ştie ce minune a naturii şi stă acolo agăţat deasupra hăului sfidând gravitaţia, în dreapta apa cu reflexe de oţel ce bate în parapetul străzii de parcă ar vrea să-ţi dea bineţe, sau să te ameninţe în zilele mai agitate. Deasupra tuturor barajul imens creat de mâna omului prin care Dunărea îşi trece furioasă spuma cu curcubeu. Dacă ai norocul să prinzi trecerea vreunui vas prin ecluză, opreşte-te o clipă din drumul tău şi oferă-ţi plăcerea de a privi spectacolul. Merită cu prisosinţă.

Lacul de acumulare se iveşte incredibil de calm după ce ai făcut cunoştinţă cu furia apei eliberate la ieşirea din baraj. Nici nu-ţi vine să crezi că din el pleacă apa aceea care se înfurie aşa tare în măruntaiele centralei. Pe margine omul şi-a lăsat ca peste tot amprenta. Este plin de peturi mari şi mici goale sau pe jumătate pline, pungi de plastic şi tot felul de gunoaie ce se adună cuminţi la mal, aşteptând ca cineva să se îndure să le culeagă şi să le ducă la locul hărăzit.  După toată minunăţia de până aici rămâi cu un gust amar văzând cu câtă inconştienţă strică omul tot ce natura construieşte perfect.

La intrarea în Orşova te întâmpină întâi Cerna, cu apa ei repede, nerăbdătoare să întâlnească apele leneşe ale Dunării. Vine dintre munţi, adunând în apele ei toate izvoarele limpezi şi repezi ale muntelui, să le aducă ofrandă fluviului deja obosit de colindat prin lume. E întâlnirea tinereţii tumultoase cu maturitatea cuminte. Ca să intri în oraş trebuie să faci la stânga pe o limbă de pământ ce taie parcă  fluviul. Vechea Orşovă era aşezată mai jos, din ea nu se mai vede însă decât o turlă de biserică în zilele secetoase de vară când apele Dunării parcă epuizează energia şi scad nepermis de mult. Noul oraş gândit de comunişti s-a vrut cândva o cochetă aşezare mediteraneană. Bulevardul ce merge paralel cu  lacul are vile cochete şi grădini cu trandafiri în toate culorile curcubeului, smochini şi magnolii. Din strălucirea de odinioară nu a mai rămas mare lucru. Câţiva locuitori trişti şi obosiţi. Restaurantul odinioară animat de pe faleză e închis în mare parte din an. Se deschide doar la câte o sărbătoare mai mare sau când câte un localnic mai cu stare se hotărăşte să facă nuntă acolo. Decorul e trist, mobilierul degradat şi peste tot stă pecetea ruinei. Tot ce producea odată în oraş este închis. Filatura, portul, Liceul de marina odinioară cel mai cunoscut din ţară. Ai senzaţia că intri într-o lume ce aşteaptă cuminte să-şi dea duhul. Magazinele ce erau odinioară cele mai aprovizionate din ţară sunt acum o ruină. Doar Biserica romano-catolică cu designul ei futurist stă stingheră mărturie a unui recent trecut înfloritor.

Treci repede prin umbra orăşelului înfloritor de odinioară şi făcând la dreapta începi să urci coasta colinei ce străjuieşte apele fluviului. Drumeagul e îngust cât să încapă o maşină şi edestul de obosit. Mâncat şi el săracul de ploi şi îngheturi. Urci în continuare şi la un moment dat intri  pe un platou întins, amenajat frumos ca o parcare pietruită. Aici sufletul ţi se opreşte o clipă la poarta mânăstirii pe care urmează să intri. Parcă prea repede ai urcat şi încă nu eşti în stare să respiri aerul tare al înălţimilor.  Răsufli adânc de câteva ori şi păşeşti cu pioşenie pe poarta larg deschisă a aşezământului monahal. După ce retina ti-a reţinut până acum tristeţea unui loc aproape uitat de lume, Dumnezeu îţi deschide în faţa ochilor porţile Raiului.

Mânăstirea este micuţă şi cochetă. Clădirile mărunte, lucrate în lemn parcă sunt bijuterii pe care nu-ţi vine să le atingi de teamă să nu le strici. În faţă ai intrarea în biserica de lemn, cu turla ei înaltă străjuind chiliile înşirate cuminţi de-a stânga şi de-a dreapta lăcaşului sfânt. Pretutindeni sunt flori. În părculeţul minuscul ca al unei căsuţe de păpuşi de la intrare, pe cerdacul larg şi joc al chiliilor, la fereste, pe terasa de lemn ce înconjoară biserica, pe treptele de piatră ce coboară către acareturi. De la cactuşi minunat înfloriţi până la crini imperiali toată gama culorilor şi parfumurilor florale a spus prezent la apelul făcut de măicuţe. Eu nu cred că am văzut vreodată femei mai frumoase ca măicuţele de la Sfânta Ana. Cu ochii lor luminoşi şi rotunzi şi pacea care le luminează feţele, parcă sunt desprinse direct din icoane. Umblă grăbite şi uşoare către ascultarea zilnică, veşnic cu zâmbetul pe buze şi cu o vorbă bună pregătită. Totul în jur respiră prospeţime şi înnoire.

Legenda spune că mânăstirea a fost ridicată de Pamfil Şeicaru care pe vremea războiului, corespondent de război fiind, a fost prins pe acea colină de unul din bombardamentele iadului nazist. Bombele cădeau din toate direcţiile fără încetare pe soldaţii nostri semănând moarte şi sânge peste tot în jur. Ascuns în tranşee şi privind cu groază spectacolul apocaliptic ce se desfăşura în faţa ochilor lui, Pamfil Şeicaru se ruga şi în rugăciunea sa a promis Domnului să ridice un minunat loc de închinăcuine pe acel platou dacă scapă cu viaţă din acel infern. Bombardamentul a încetat ca prin minune, aşa cum a început şi nimeni din tranşeea în care era adăpostit scriitorul nu a fost rănit. La terminarea războiului Şeicaru şi-a ţinut promisiunea şi pe locul în care bombele nemţilor semănaseră moarte a ridicat cel mai frumos lăcaş de cult din zonă. Mânăstirea nu a avut viaţă lungă. În anii „50 comuniştii au considerat că acolo ar sta mult mai bine un han. În consecintă au gonit măicuţele şi în locaşul bisericii de acum au făcut o bodegă restaurant, chiliile servind drept camere de cazare pentru potentaţii vremii şi amantele lor ocazionale. Făcuseră un soi de bordel de lux deghizat pe locul de rugăciune şi pioasă reculegere de odinioară. Abia după 1989 mânăstirea a revenit la scopul ei iniţial, măicuţele reuşind să aducă locul la strălucirea iniţială şi să redea biserica sfinţilor ei.

Peisajul este de vis şi toate rugăciunile ridicate din inimile credincioşilor acolo sunt ascultate şi primesc răspuns bun şi grăbit. Dacă înconjori biserica pe cerdacul de lemn, priveliştea deschisă ochilor tăi depăşeşte orice imaginaţie. La picioarele tale oraşul îţi zâmbeşte cu vilele lui albe şi grădinile verzi iar în faţa lui Dunărea îşi deschide drum printre munţii împăduriţi de pe malul sârbesc şi cei golaşi de pe malul românesc până la barajul hidrocentralei şi dincolo de el până departe în zare. O petreci cu ochii în drumul ei către mare cu sufletul agăţat de un petec de cer pe platoul unei coline ce nu te-ai fi aşteptat să-ţi ofere atâta măreţie şi frumuseţe. Pentru câteva minute uiţi de tot ce te înconjoară şi ai cu generozitate imaginea Raiului promis.

Merită să faceţi drumul şi să vă opriţi preţ de o respiraţie adâncă să meditaţi la tot ce-i plăcut şi frumos în viaţă în acest loc uitat din grădina Edenului pe pământ. Din păcate eu nu am făcut fotografii în niciunul din drumurile mele acolo. Nici prima dată, nici a doua oară, când am refăcut drumul cu omul sufletului meu, liniştită şi fericită de data aceasta. Am încercat să vă redau cu fidelitate cu ochii minţii mele imaginile inălţătoare ce se dezvăluie călătorilor poposiţi pentru o clipă pe meleaguri mehedinţene.

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria Uncategorized

2 răspunsuri la „Drumuri- mânăstirea Sfânta Ana, Orşova, Mehedinţi

  1. Am fost acolo!… Am citit istoria locurilor şi am poposit două nopti pe malul Dunării, sinţindu-i freamătul şi puterea. Minunate zile de noiembrie! 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s