Arhive lunare: mai 2013

Casa-2

După ce s-a întors de la cimitir Marcel s-a închis în camera unde Adela a trecut iarna, s-a întins pe pat şi a tăcut mult cu ochii în tavan. Nu putea plânge, nu mai avea lacrimi. Nu se gândea la nimic, avea creierul gol de gânduri,  fugiseră toate speriate care încotro. A stat pur si simplu acolo, îmbrăcat cu hainele de doliu, cu pantofii în picioare pe cearşaful alb fără să schiţeze nici un gest. În seara aceea doar casa a avut grijă de el. I-a închis uşile, i-a stins ferestrele, i-a aprins luna şi i-a spuzit cerul cu stele, să nu-i fie urât. Carul mare s-a mai împodobit cu o stea atunci. Una strălucitoare şi veselă, ca zâmbetul Adelei când s-au cunoscut. A stat de veghe toată noaptea. În grădină greierii au scârţâit până dimineaţă pe strune. E ciudat cum natura îşi continuă drumul chiar şi după ce viaţa ta s-a rupt în două. Parcă nu-i pasă nici de durerea ta, nici de viaţa proaspăt pierdută.

Dimineaţa a venit cu zorile albe. Priveşte cum se luminează zarea şi i se pare straniu că răsăritul e acelaşi şi în mormânt. Parcă ieri şi-a îngropat sufletul şi l-a lăsat la umbra unei cruci de lemn în cimitir. Baba Dina a bătut de câteva ori la uşă, încercând să-l facă să iasă. Întâi nu i-a răspuns, dar ea a tot revenit.

– Hai, Marcele, maică, s-a făcut dimineaţă. Scoală-te, copilul meu!

– Lasă-mă în durerea mea, babo! Du-te la copil!

A plecat biata babă, oftând. Ce era să facă? S-a dus aşa o zi şi încă o noapte, apoi iar o zi. L-a auzit peste noapte ieşind afară şi plimbându-se prin grădină sub lumina lunii. Şoptea ceva şi din când în când ameninţa cerul. Îşi şterge baba lacrimile cu coltul basmalei, încercând să aibă grijă de copilaşul care, fără să bănuie durerea casei, gângurea vesel în leagăn.

Doamne, multe le mai dai unora să tragă!

Amintiri tulburi i se învârtesc bătrânei  în creier. Când i-a murit primul copil a crezut că se va duce şi ea după el. S-a aşezat în pat şi a aşteptat să vină moartea s-o ia. Nu mai auzea, nu mai vedea, nu se mai misca. Stătea doar întinsă acolo, cu mâinile pe piept, aşteptând moartea  s-o ducă să-i ţină de urât copilului ei pe care l-a lăsat singur în căsuţa lui rece şi umedă. Era atât de mic, sărăcuţul şi-i era frică de întuneric. Totdeauna s-a temut de întuneric acel băiat al ei. Ea ţinea lampa aprinsă şi îi cânta încetişor până adormea. De câte ori se trezea ţipând noaptea ea sărea şi-l lua în braţe. Cine să-i mai aprindă lampa acum, acolo unde e atâta întuneric negru, de nepătruns?

Dimineaţa, când copilaşil cel mic a început să scâncească în copaie,  s-a coborât din pat şi fără să-şi dea seama l-a luat în braţe şi l-a pus la piept cu gândul aiurea. Apoi l-a schimbat şi a văzut că are rufe de spălat. A ieşit să scoată apă să spele, a văzut că păsările alea plâng de foame şi se bat cârâind pe poartă, că vaca mugeşte de sete în gajd… şi nu a mai murit. A rămas aici, să ducă povara tuturor morţilor, să le facă pomeni tuturor şi să aibă grijă de gospodăria ce depindea de ea.  Avea douăzeci de ani, doi copii şi deja băgase unul în groapă pe atunci. Cine altcineva îl putea înţelege pe bărbatul ăsta mai bine ca ea?

A treia zi pe la prânz a venit tatăl Adelei cu fratele ei.

– Unde-i Marcel, babo?

– Zace, nea Ioane. Stă acolo în pat de când a ajuns acasă, alaltăieri şi aşteaptă. Nu s-a schimbat, nu a mâncat, nu a băut nimic. M-a gonit când l-am strigat. Nu a dormit toată noaptea. S-a certat cu stelele şi s-a bătut cu pumnii în cap, păcatele mele. Nici duşmanii noştri să nu treacă prin ce trecem noi acum.

– Mă duc la el! Hai, Mihai tată, hai să-l aducem înapoi.

Parcă s-a mai cocoşat şi bietul nea Ion. Umerii îi sunt lăsaţi sub o povară prea greu de dus. O duce în tăcere, încercând să fie tare. Decât o privire întunecată lasă să se întrevadă zbuciumul interior.

– Să trăieşti, Marcele, tată!

Doi ochi de un albastru rece se întorc miraţi către uşă. Cu greu, amorţit de nemişcare, acesta se ridică pe marginea patului.

– Ce faci, mata aici, tată? Nu te aşteptam. Vocea îi răsună şoptită şi spartă în liniştea casei.

– Ia, am venit să te iau la lucru. Avem nevoie de tine. Amărâtul ăla de Gheorghe s-a îmbătat ca porcul şi s-a culcat pe marginea drumului. A dat o maşină peste el azinoapte. E în spital acum, cu un picior rupt. Mama ei de băutură, l-a făcut neom. Plânge biata muierea lui că nu are ce pune pe masă pentru o liotă de copii cu burţile mari, veşnic flămânzi iar el când pune mâna pe un ban îl topeşte în cârciumă. Sunt plini de datorii ca de păduchi, amărâţii, trăiesc din mila mahalalei. Tu nu te-ai schimbat deloc? Ai mâncat ceva? Arăţi tare rău, taică…

Marcel se uită pe el, ca şi cum ar privi o fiinţă străină. Constată cu uimire că e îmbrăcat cu hainele bune. Cămaşa boţită acum îl priveşte cu alb reproş. Pantofii îi strâng tălpile, pantalonii au genunchi.

– Să vezi ce-o să mă certe Adela când o vedea cum am dormit! Ochii lui privesc prin musafirii care cu nu îndrăznesc să-i susţină privirea. Se uită în pământ şi abia reuşesc să-şi mascheze tremurul bărbiilor.

– Nu te mai ceartă, taicule, sopteşte gâtuit bătrânul… nu te mai ceartă. Hai cu tata, că sunt multe de făcut, nu ai voie să zaci. Te aşteaptă copilul să-l creşti, ai casă de ţinut, ai obligaţii mari, copilul meu!

– Hai, cumnate! îl încurajează şi Mihai. Hai să vedem ce-avem de făcut în continuare.

Se uită Marcel la amândoi şi parcă nu îi vede. Priveşte aşa, prin ei, ca la doi sfinţi ce stau cu corpuri de aer în faţa lui. Abia acum îşi aduce aminte totul.  Desfăcută din zăgazul ce-o ţinea ascunsă, durerea izbucneşte în strigăt.

– Ce mă fac eu acum, tată?! Cui am rămas eu? Cui m-a lăsat şi cum să mai trăiesc fără ea?

– Înveţi, dragul tatei, trebuie să înveţi! Hai cu tata să mergem la lucru.

Glasul bătrânului tremură. Durerea tatălui păleşte în faţa durerii dragostei. Umerii se apleacă mai tare sub povara noii suferinţe.

– Hai, taicule! Trebuie să-ţi creşti pruncul. Adela ţi-a lăsat în grijă fetiţa ce-i poartă sufletul. Nu ai voie s-o abandonezi!

Cu gesturi greoaie, mecanice se ridică cu toţii. Nea Ion îşi cheamă feciorul cu o privire afară, Marcel rămâne să-şi schimbe hainele bune.

– Noi te-om aştepta afară, cu baba. Ieşi şi tu mai repede, că au nevoie băieţii de noi.

Aşa şi-a reintrat în ritm viaţa în căsuţa noastră. Timpul vindecă răni adânci, o va vindeca şi pe asta.. Viaţa şi-a reluat drumul pe făgaşul dinainte stabilit. Şovăitoare pentru început, tristă, dar hotărâtă. Primăvara şi-a intrat definitiv în drepturi, dudul din fundul grădinii are umbră deasă de un verde strălucitor şi albinele zumzăie vesele în salcâmul de peste drum. Doar căsuţa poartă încă intrarea drapată cu voal negru, semn că durerea e prezentă în ea, chiar dacă din când în când răsună glas vesel de copil. Zilele trec una după cealaltă, monotone şi tăcute.

În luna mai s-au gândit că ar fi cazul să creştineze şi pruncul de care doar Dumnezeu şi o bătrână plânsă mai avuseseră grijă săptămâni în şir. Au mers într-o zi de duminică cu toţii la biserică şi naşa s-a lepădat de satana de trei ori cu fetiţa în braţe. După aceea preotul a afundat-o de trei ori în cristelniţă, botezând-o în numele Tatălui, al Fiului şi-al Sfântului Duh.

_ Se botează roaba lui Dumnezeu, Irina… Odată cu numele o mână de omuleţ cu ochi mari, castanii şi luminoşi începe să dea piept cu viaţa.

Reclame

Un comentariu

Din categoria Casa

Casa

E o casă mică, pitulată după vecinele ei monstruoase ca nişte nemţoaice cu glezna groasă. Ea, săraca, se micşorează în fiecare zi sub acoperişul ce se tot chinuie de ceva timp să sărute pământul. Se gândeşte că ar trebui să plece după stăpânii ei demult plecaţi într-o lume mai bună. Nu poate să-şi lepede încă zidurile pământului.

Cândva…

Ei, cândva era singura casă de pe strada ei. Cea mai nouă casă din cartier. Avea geamuri strălucitoare, temelie solidă şi acoperiş de tablă ce lucea în soare. Tare veselă şi fericită era pe atunci. Stăpânul ei şi-a dorit-o mult şi a strâns 10 ani bani din leafa lui de impiegat de mişcare, ca să cumpere terenul pe care îşi duce acum bătrâneţile. A ridicat-o cu mâna lui, ajutat doar de nişte neamuri aduse de departe, din lunca Dunării. Nu e o casă pretenţioasă dar pentru cei pe care i-a iubit, a fost cea mai frumoasă şi primitoare.

Temelia i-a turnat-o într-o primăvară şi până toamna deja s-a mutat în ea. Era sărac, nu avea decât un pat din scânduri acoperit ca în cătunul lui la ţară, cu o saltea de paie, o masă cu picioare groase, de lănteţi negeluiţi si scândură solidă deasupra, acoperită cu ştergar adus de fraţii lui de casă nouă. Era însă mândru proprietar al casei lui. Se îndrăgostise de câţiva ani de o fată, fiica unui coleg de serviciu. Mignionă, bruneţică, toată numai zâmbet. Avea ochi mari, castanii şi când se uita la tine, parcă îţi venea să pleci ochii. Din negura lor se desprindea şi-ţi râdea o rază de soare. Acum, că are şi el un rost, o s-o ceară de nevastă.

Într-o duminică, în Herăstrău, şi-a luat inima în dinţi şi a cerut-o. Îmbujorată, ea a fugit. Dar s-a oprit şi s-a uitat înapoi, cu privirea aceea luminoasă, iar el a ştiut că răspunsul e „da”. A cerut-o de la părinţi, aşa cum cere buna cuviinţă şi în noiembrie, când dudul din fundul curţii abia îşi ţinea crengile mânioase, a adus-o acasă. Avea de zestre o ladă cu boarfe, un serviciu de ceai, un dulap de haine şi unul de bucătărie. Şi multă tinereţe.

Ea a primit-o ca pe o stăpână, cu ferestre luminate. De la stăpâna pe care a iubit-o din prima zi, a primit perdele albe si preşuri dungate. Şi parcă s-a mândrit. A fost greu iarna aceea, dar ea s-a îngrijit de ei şi le-a ţinut de cald. I-a adăpostit de nămeţi şi de viscol şi nici măcar nu a fost nevoie să ardă prea multe lemne pentru ca ea era nouă şi călduroasă. A nins peste ea, a bătut crivăţul, a troienit, dar nici nu i-a păsat. Au trecut de atunci zeci de ani. Dacă o întrebi,  nici nu mai ştie câţi ani are şi câte ierni a înfruntat. Ferestrele ei, oarbe acum, nu-şi mai aduc aminte.

Atunci ieşit mândră în primăvară şi a primit pe cerdacul ei oltenesc, ghivece cu muşcate şi o măsuţă mică de lemn. Zilnic vedea cum grădina se curăţa şi cum răsar pe rând, puse de mâna harnică a stăpânei ei, flori nenumărate. Ii râdea sufletul când vedea cât de frumos e împodobită. Stăpânul a adus nu ştiu de unde nisip fin şi galben, ca la el în sat şi aleea a strălucit curată şi luminată până la poartă. Au crescut sub ochii ei şi oameni, copăcei şi flori, până şi legumele din curtea din spate. S-au ridicat puiuţi galbeni de găină, aici, la marginea oraşului, tot sub supravegherea ei. Şi hipodromul tot sub ochii ei a crescut. Cuminte şi liniştită, a avizat tot ce a prins viaţă în jur.

A fost un an frumos, primul şi cel mai frumos an din viaţa ei de casă clădită trainic, cu dragoste. După aceea a trecut prin atâtea necazuri…

In toamna următoare, pe o vreme mai câinoasă ca cea în care s-a imbogăţit cu o stăpână, a răsunat în casă primul ţipăt de copil. Ea s-a bucurat atât de mult! A adunat în geamuri strălucirea tuturor razelor răzleţe de toamnă şi le-a trimis mănunchi pe feţişoara dolofană şi albă a pruncului. S-o mângâie şi să-i ureze bun venit pe lume.  Numai că bucuria i-a fost de scurtă durată.

Stăpâna, Adela, a născut greu, după un travaliu care nu se mai sfârşea şi care îi rupea trupul în mii de bucăţi dureroase. Într-un final, puiul ei a reuşit să scâncească. Dar ea nu a mai rămas întreagă. Tot corpul o durea, febra a mistuit-o, i-a secat laptele şi a ţintuit-o în pat. Copilul plângea înfometat acum, mai tot timpul. Şi casa era tristă. Nu ştia ce să facă să-şi protejeze viaţa. Stăpânul, Marcel, era din ce în ce mai întunecat şi abătut. Arăta cu 10 ani mai bătrân când venea acasă cu umerii aplecaţi, ochii plânşi, mirosind a băutură. A adus până la urmă pentru copil o bătrână de la ţară. O femeie curată şi liniştită, care a ştiut să-l potolească. Aşa că liniştea s-a aşternut iar peste căsuţa lor. Cât de cât era mai bine. Copilaşul creştea, zâmbea, gângurea. Umplea casa cu bucurie. Marcel s-a luminat cu timpul şi speranţa a început să învie. Din patul ei de la fereastră, Adela privea grădiniţa goală acum şi strada pe care din când în când mai trecea câte un călător răzleţ. De câte ori prindea o zi cu soare, căsuta noastră aduna toate razele şi încălzea cu ele patul bolnavei dragi.

A fost însă o bucurie de scurtă durată. În primăvară, corpul slăbit şi măcinat de febră al Adelei a cedat şi sufletul ei s-a ridicat la cer, să vegheze de acolo asupra sufletului casei ei. A fost o zi nespus de tristă pentru căsuţa noastră. Şi-a cernit obrazul cu pânză neagră şi s-a acoperit de o linişte rău prevestitoare. Nimic nu mai era acum… Parcă totul amuţise, până şi vântul călduţ de primăvară abia adia. Prispa s-a luminat de lumânări, fumul lor s-a ridicat la cer, oameni trişti şi ochi plânşi i-au trecut pragul şi ea a fost nevoită să găzduiască pentru prima dată odihna unui cosciug, ca o deschisă şi flămândă gură neagră . Cosciug ce a luat cu el pe cea care i-a împodobit ferestrele cu perdele albe şi podelele cu preşuri dungate.

Au venit cioclii şi o goarnă a răsunat trist la poarta lăsată deschisă. Glasuri îndurerate s-au ridicat şi au ţipat, ochi au plâns, inimi s-au frânt. Şi inima ei era frântă, un strigăt mut ţipa la ferestre din camerele goale, fără glas. Nimeni nu crede că o casă poate avea suflet şi poate suferi ca noi toţi. Nu-i rămânea decât să încerce să ocrotească pe cei rămaşi. Toate florile grădinii s-au adunat atunci pe lângă corpul celei ce a fost şi nu avea să mai fie decât amintire. Toate florile puse de mâna ei au plâns-o cu lujeri delicaţi.

Cioclii le-au luat cu ei şi cu cosciugul ce-o ducea pe Adela într-o altă casă, mică, umedă, întunecată. Tot alaiul îndurerat  a petrecut-o. A petrecut-o şi ea, căsuţa ce a iubit-o, privind după carul mortuar până când i s-au umezit ferestrele.Apoi s-a întors să ocrotească puiuţul Adelei, mic şi delicat, ce gângurea într-un leagăn împins de o doică ce era prezentă doar cu corpul lângă legănuţ.Cu mintea şi ochii era departe, în cimitirul de pe coastă, în satul ei din luncă.

Femeia slabă şi cernită oftează prelung şi lacrimi mari ca boabele de ploaie de vară picură tăcute pe podea. Îşi întoarce privirea către puiul de om ce-şi roade pumnişorii în leagăn.  Trebuie să aibă grijă de sufleţelul pe care o femeie delicată cu privire luminoasă şi bucle negre i-l încredinţase ei, bătrâna singură dintr-un sat de câmpie. Sat în care îşi îngropase pe rând trei copii şi bărbatul şi pe care trebuia să-i lase singuri acum pentru a creşte o nouă viaţă. Va reuşi ea, obosită de viaţă şi lacrimi să o vadă fată mare? Numai Dumnezeu, bunul, ştia ce-i este scris.

7 comentarii

Din categoria Casa

Ţară săracă, sănătate scumpă

Trăim în vremea paradoxurilor. O lume a extremelor până în cele mai neaşteptate locuri. Ne-am dorit să schimbăm ceva în ţara asta, că doar de aia au murit tineri în ’89, nu? Să schimbăm, dar nu prea mult, ci pe ici, pe colea, prin punctele esenţiale. Vrem să trăim în capitalism, dar cu protecţie socială mare. Să avem proprietate privată şi libertăţi depline, dar statul să deţină monopolul asupra tuturor obiectivelor strategice şi de interes naţional. Ideea nu e rea, punerea în practică a fost prost gandită. Uite aşa ne-am ales cu o struţo-cămilă care în atâţia ani de criză aproape că nu mai poate respira.

Avem garanţia proprietăţii, dar nu avem posibilitatea să tragem la recuperăm nimic de la cei care si-au acumulat bunurile fraudulos. Avem pedepse mari pentru găinării mici şi pedepse mici pentru fraude de miliarde. Avem alocaţii minuscule pentru şcolari, dar cheltuim de 20 de ori mai mult pe zi pentru deţinuţii din puşcării,  parlamentari care nu mai au loc în cea mai mare clădire din Europa, dar prag electoral de 30% la referendum. Avem multe fabrici de mezeluri şi conserve, dar puţine ferme şi multi aditivi alimentari, pieţe pline cu marfă de import şi pământ pe care nu are cine să-l cultive. Avem puţini salariaţi şi mulţi asistaţi,  spitale de stat, dar tratamente plătite din buzunar. Avem de toate şi totuşi nimic concret.

Trăim prost şi asta se vede în primul rând în ceea ce mâncăm. Nimic din ce găsim pe piaţă nu este sănătos. Toate contin aditivi, chimicale, medicamente, steroizi şi mai ştiu eu ce produse dăunătoare sănătăţii. Plătim scump otrava pe care o băgăm de bună voie în organismele noastre şi ale copiilor nostri. Avem reclame agresive la adevărate bombe alimentare. Avem produse „bio” la care diferă doar preţul faţă de cele de pe piaţa liberă. Trăim stresant, dezordonat, într-un ritm trepidant. E normal ca sănătatea să ne părăsească mult mai repede decât ne-am dori. Şi cum stă bine unui popor bolnav, industria care a înflorit cel mai bine este cea a sănătăţii. Sunt mai multe farmacii pe metru pătrat decat pieţe de legume, iar preţul medicamentelor îţi întunecă vederea de fiecare dată. Sunt multe spitale, multe cabinete medicale particulare şi apar altele precum ciupercile după ploaie, cu toată criza de care ne plângem.

Spitalele statului au ajuns un soi de azile ale morţii. Marea majoritate funcţionează în clădiri insalubre, pline de igrasie, de paraziţi, gândaci, şobolani. Clădiri în care de zeci de ani nimeni nu a investit în reparaţii şi igienizare capitală. Nu-i suficient să pui  infirmiera să dea cu mopul dimineaţa la ora 5 înainte de vizită, ca să nu cumva să-i pută medicului curant aerul plin de microbi. Nu ştiu cum tocmai în astfel de locuri se ignoră cu bună ştiinţă exact principiul de bază al sănătăţii: curăţenia. Paturile sunt vechi, cu vopseaua sărită. Saltelele au sprijinit atâtea corpuri bolnave şi au luat contact cu atâtea boli, că trebuie să ai un curaj nebun să dormi pe ele. Băile sunt infecte, pereţii strigă de o viaţă după varul purificator, noptierele sunt şchioape, degradarea e la ea acasă pretutindeni, aparatura medicală se dezmembrează sub ochii neputincioşi ai medicilor şi speriaţi ai pacienţilor. Spitalele sunt cei mai mari bolnavi pe care îi are această ţară. Canceroase, cangrenate, fără şanse de scăpare.

În aceste locaşuri vlăguite românii sunt obligaţi să-şi caute sănătatea. Şi ca şi cum decorul nu ar fi suficient pentru filmele de groază, bolnavul român nu are dreptul să fie sărac. Adică vrea cazare şi masă pe gratis şi să iasă şi sănătos dintr-un astfel de stabiliment fără să  contribuie cu nimic?  Este asigurat, plăteşte lunar contribuţie la sănătate 11% din salariu şi 20 de ani nu a cerut nici sfatul medicului? Aşa, şi?

Statul nu poate aloca suficiente fonduri să-ţi dea ţie mură în gură, domnule bolnav! Bagă-ţi minţile în cap! Ştii cât costă detergentul cu care se spală de două ori pe lună lenjeria de pe patul tău de spital, aţa cu care sunt cusute găurile din ele după atâţia ani de purtare? Sau  clorul cu care ţi se dezinfectează salonul până te ustură nasul şi ochii? Mai vrei şi mobilier curat, mai vrei şi medicamente? Ia mai pune-ţi pofta în cui, astea sunt pretenţii comuniste! Destul că există totuşi un medic care să ţi-o prescrie. Ia acolo feşe, aţă pentru operaţii, calmante, perfuzii, medicamente contra infarctului. Ia spirt, apă oxigenată,  aspirine, algocalmin. Ia mai multe că poate mai avem din când în când şi vreo doi ţigani fără venituri, iar pe ăia nu-i putem trimite după medicamente că umblă cu şatra după ei şi cuţitele la brâu.

Dacă stă guvernul să se gândescă bine, trebuie să mai bagi o dată mâna în buzunar să achiţi taxa de coplată, că prea s-au obrăznicit doctorii ăştia şi cer toţi măriri de salarii. De parcă ar mai rămâne mare lucru la buget după ce se achită salariile parlamentarilor, rudelor, asistentelor, amantelor, şoferilor şi tuturor guvernanţilor. Fă bine tu, bolnavule şi plăteşte-le mărirea de salariu. Ai uitat de şpagă? E treaba ta, eu ţi-am spus. Nu vii la doctor cu mâna goală. Nu spun înţelepţii că sănătatea e cel mai preţios bun pe care îl ai? Tu vrei să-l recuperezi gratis spunând că nu ai avut ce altceva să mănânci? Păi e statul de vină că nu ai învăţat în atâţia ani cum să trăieşti precum măgarul lui Buridan?

Drept urmare, munceşte pe brânci, cetăţean al României  ca să ai cu ce-ţi plăti medicamentele când o să cazi, să ajuţi şi tu la înflorirea industriei sănătăţii bolnave. Iar dacă nu ai cu ce, nu-i problemă. Oricum populaţia globului e prea mare, trebuie să ne aducem şi noi contribuţia la scăderea ei. Învaţă-te  să trăieşti puţin şi prost şi să susţii un stat supradimensionat. De vrei totuşi cu tot dinadinsul să ai iluzia că te-ai tratat, atunci scoate banul şi susţine  sistemul de sănătate, că stă să se prăbuşească săracul de bătrâneţe, boală şi căpuşele „particulare” apărute ca ciupercile după ploaie.

5 comentarii

Din categoria Cotidian

Masa cu trei picioare

„Las-o fa, Mărioară, muică! De ce te superi tu că merge la ăia, nu sunt şi ei ai noştri?”

” Mamă, te rog să taci! Ştiu eu ce fac. Ăia nu au nici ce pune pe masă şi ea se duce să se pună repede să mănânce cu ei. Ce, la mine nu are ce mânca?”

” Las-o, muică… aşa sunt copiii. Le dau eu un kil de făsui să bage în oală, să nu simtă. Cât să mănânce un pui de patru ani, fa? Nu te gândeşti si tu că-i rupi sufletul?”

„Nu mai are ce căuta acolo!”

Ieri am fost cu mamaie şi tataie la vie. Îmi place să merg cu ei pe câmp, scap de răutăţile şi loviturile Sandei şi de gura lui Tanti. Tare mi-e frică de Tanti! Odată ce se încruntă şi începe să împartă palme în toate părţile. Nu a ajuns să mă lovească şi pe mine, dar dacă o face? De la un timp se ceartă cu Sanda şi cu Marian întruna. Între atâtea lacrimi şi ură nu pot decât să tac şi să mă ghemui într-un colţ. Nu sunt fericită decât când sunt singură cu mamaie şi tătăiţul meu, seara la culcare. Şi când mai prind un drum la grădină.

La grădină nu mă mai lasă Tanti. A venit într-o zi după noi şi l-a certat pe bietul Tataie… şi el a plâns, l-am văzut eu. Cică nu are destulă grijă de mine şi puteam să cad în gropan. Cum să cad? Nu mi-a spus mie Tataie până unde pot să mă apropii să privesc broaştele ce sar în apă? Îmi plăcea şi mie să stau să privesc la el cum scoate apă să ude răsadurile abia plantate şi cum se înclină cumpăna. Gropanul nostru are cumpănă, o piatră mare agăţată în capătul unui par lung, lung… De un capăt atârnă o funie cu găleată, de celălalt un pietroi cât mine de mare! Şi găleata are nişte pietre legate de ea, dar sunt muuuult mai mici. Tataie spune că trebuie să atârne greu, să se scufunde găleata.

Când vrea să scoată apă, Tataie trage de sfoară şi găleata coboară cuminte în gropan. Se umple toată şi atunci o apucă cu un cârlig de lemn şi o trage afară. prăjina se ridică de capătul cu găleata şi se apropie de pământ cu pietroiul.  Aşa rămâne până când Tataie o apleacă iar să facă mătănii pe apă. De câte ori se apropie de gropan broaştele verzi ce se încălzeau la soare sar speriate în apă. Ies înapoi când trece pericolul. Eu nu înţeleg de ce se sperie. Tataie nu calcă pe broaşte. Zice că e mare păcat să le calci, atunci se mânie Dumnezeu şi dă ploaie cu piatră îngheţată. Şi dacă le iei în mână te umpli de bube pe mâini. Se fac mâinile urâte şi nimănui nu-i mai place să te atingă. Aşa că stau doar pe ciuci şi privesc la ele.

Îmi mai place să mă plimb printre tufele de bumbac. E înalt bumbacul ăsta, mai înalt decât mine. Şi tataie, cu o traistă legată de gât trece printre ele şi adună din măciuliile lui un puf alb şi moale. Mamaie o să-l depene şi o să-l toarcă să ţeasă pânză din el la iarnă. Numai mamaie mai ţese bumbac din ăsta. Tanti are din magazin fire lungi, strânse în scul pe care le adună pe nişte bucăţele mici de trestie. Tataie nu vrea cămaşă din pânza lui tanti Marioara. Tot din pânza lui mamaie vrea iar tanti se strâmbă. Uneori îmi vine să cred că tanti e bărbatul în casă. Ea e cea mai mare, de două ori cât nea Florea şi vorbeşte mult, totdeauna supărată. Mă mai uit din când în când să vad când începe să-i crească mustaţă ca lui tataie. Încruntată aşa cum e, nu vrea să mă creadă, aşa că tataie a început să se ducă singur la grădină. „Luci nu mai are ce căuta acolo, aţi înţeles? Să vină mă-sa după aia să-mi strige că nu am avut grijă de fie-sa?” Am înţeles, să trăiţi! cu lacrimi îmghiţite şi înjurături printre dinţi.

Ieri, când tataie punea boii la car să plece la vie, am plâns o jumătate de oră pe lângă el să mă ia. Până la urmă m-a urcat şi pe mine în car, cu mamaie cu tot. Tare fericită eram! „Ia-o Lisandre, că dacă se plictiseşte o ducem la Adelina, să se joace cu ăia mici.” Aşa a zis mamaie. Îmi vine s-o pup pe mamaie, tot timpul îmi ţine partea… Am plecat cu carul la vie. „Cea, Bălan!”

„Tataie, matale nu te urci în car? Nu te dor picioarele?”

„Nu taicule, stai cuminte acolo! Lasă că tataie merge aşa!”

Îi ducea de lanţ, altoind uşurel când pe unul, când pe celălalt. Nu dă taiaie să-i doară, doar ca să-l asculte… îi mângâie, pe înţelesul boilor.

Via noastră e departe, la marginea satului. Acolo s-au adunat toate viile, una după alta, care pitită după gard, care umbrită de nuci… A noastră nu are decât doi duzi la capăt. Nu are gard, îi erau de ajuns parii pe care se urcă toţi lăstarii. Mamaie leagă lăstarii de par. Se apleacă şi adună cu mâinile amândouă lăstari din toate părţile. Când i-a prins pe toţi, în înghesuie pe capătul parului şi cu una din mâini ia aţa pe care o poartă în gură. Leagă bine, să nu se desfacă, apoi cu secera de pe umăr taie  dintr-o mişcare vârfurile toate. Frunzele se adună cuminţi în snopi numai buni de dat la boi. În urma ei tataie prăşeşte. „Tataie, mi-e sete!” Se duce bietul de el la car şi aduce troaca cu apă. La câmp apa stă mai bine în troacă pântecoasă, cu gât lung şi îngust. Apa nu se mai încălzeşte imediat şi când o bei parcă eşti direct în mijlocul izvorului. Beau cu poftă, dar setea copiilor nu trece doar cu apă. „Du-o la Adelina, Lisandre! S-a plictisit şi de-acum nu mai facem nimic dacă o ţinem după noi.”

„Hai să te ducă tăicuţul la verii tăi! Te aşteaptă de azidimineaţă!”

Verii mei sunt doar un pic mai înalţi ca mine. Amândoi murdari, slăbănogi şi veseli, aleargă pe bătătură după un curcan înfoiat.

„Adelină…” „Lasă tată, stai liniştit. Am eu grijă de ea, nu-ţi face griji. Ţi-o dau deseară întreagă acasă, nu o să aibă de ce să te certe cumnata!”  „Gabi, Costelee! Luaţi-o şi pe Luci cu voi şi aveţi grijă să nu o faceţi să plângă că vă rup urechile!”

Gabi e fată. Are un an mai mult. Costel e mai mare. El e bărbatul în casă şi şi-a luat rolul în serios. De câte ori strigă tanti Adelina, el sare repede s-o ajute. Îi aduce crengi, coceni, făină, dă la pui, pune apă la animale. I-a spus mama că în el are cea mai mare încredere şi de atunci se umflă în pene ca şi curcanul care pufneşte pe bătătură. Ne jucăm prinselea. Nu am mai râs atât de când am venit la Grindeni! Aş vrea ca ziua asta să nu se mai termine. Aici nimeni nu doarme la prânz, nimeni nu mă obligă să trec la masă la oră fixă. Visul oricui!

Am străbătut până acum bătătura goală şi casuţa lor de nenumărate ori. Tanti face mămăligă şi fierbe oala de făsui în mijlocul bătăturii pe pirostrii. Are şi ea vatră, dar acolo se pune masa şi vara nu face niciodată focul în vatră. Găteşte afară, la aer, să nu afume pereţii de pomană. „Gabi, hai să mă  ajuţi să pun masa!” Masa lor e scundă, făcută special în ţara piticilor. Are trei picioare şi e rotundă. Stă rezemată de perete când nimeni nu mănâncă. Are scăunele pe mărimea ei, fraţi buni cu scăunelul pe care stă mamaie când mestecă mămăliga şi cu al lui tataie când mulge vaca. Doar că al lui tataie e cel mai bătrăn. Scăunelele mesei lor sunt noi şi albe, au picioare ţepene, să nu cadă copiii.

În câteva secunde masa e aşezată în mijlocul camerei şi scăunelele lângă ea. În mijlocul mesei tanti Adelina a răsturnat o roată mare de mămăligă aurie, aburindă din care taie cu aţa bucăţi ca pentru noi. Un castron de lemn plin ochi cu ciorbă de făsui se lăfăie lângă mămăligă şi trei linguri aşteaptă flămânde mâinile spălate. Copiii nu se pun la masă până nu se spală! Ne turnăm apă unul celuilalt, cu o cană de tablă. Dăm de două ori pe mâini şi de două ori pe obraji şi gata. Suntem albi, curaţi, numai buni de pus masă. Tanti Adelina face o cruce mare peste masă şi ne îndeamnă de pe margine. Trei linguri şi trei guri flămânde topesc repede mâncarea şi tanti Adelina ne mai umple o dată castronul. Nu am mâncat niciodată o ciorbă atât de bună! „Gata, măi, vă săturarăţi? Hai, înapoi la joacă!”

Joaca merge mai bine dacă ai burta plină. Nici nu ştim când s-a făcut seară şi strigă mamaie la mine. ” Hai acasă, Luci muică! Hai copilul meu că uite, deja se întunecă!” Eu arăt ca un pui de lele. Atât am alergat prin praf, că toate hainele pe mine sunt cenuşii şi picioarele au o crustă maronie. Dar sunt fericită. Promit că mai vin şi mâine şi abia aştept! „Mamaie, am mâncat ciorbă cu lingura din castronul de lemn! Şi am stat la masa aia mică şi rotundă! Noi de ce nu avem masă din aia? Nu-mi face tataie şi mie o masă mică? Gabi şi Costel au!” „Să-i zicem să facă mamaie… Ei au, vai de capul lor… doar atâta au.” ” De ce mamaie?” „Dacă sunt săraci, muică… vai de viaţa lor, abia au ce pune pe masă. Mănâncă toţi dintr-un castron de lemn.” ” Mamaie, dar ei nu sunt supăraţi că sunt săraci. Râd mult, nu ca noi!”.

Acasă ne aştepta tanti cu o falcă în cer şi una în pământ. Nu am mai apucat să mai zicem nimic. Eu plâng sughiţând într-un colţ, Mamaie şi Tataie îşi înghit amarul învârtindu-se prin cameră. ” Nu v-o mai las! O s-o prostiţi de tot făcându-i toate poftele! Din seara asta doarme numai cu mine! Nu sunteţi în stare să puneţi la punct un plod răsfăţat! Oameni bătrâni şi fără minte!” M-a frecat cu cârpa până mă ustură pielea şi tot nu s-a potolit. Bombăne prin casă şi trânteşte vase. S-a dus masa bunicilor mei. Se spală în linişte şi doar din când în când, monosilabic, Tataie îi cere bătrânei lui să nu mai plângă. ” Eu vreau să dorm cu voi, Tataie!!!! Te rog frumos, nu mai sunt rea, promit! Nu mă lăsa în casa mare!” „Du-te cu tanti-ta, tăicuţule, nu mă mai amărâ şi tu! Mergi acolo şi culcă-te cu domnii, lasă-ne pe noi în sărăcia noastră!”

„Hai odată că nu stau toată noaptea după tine!! Îţi ajunge circul, treci imediat la culcare!” Îmi înghit lacrimile prea multe şi prea sărate. „Dar eu vreau cu mamaie…” şoptesc uşurel, ducându-mă după mâna ce mă trage nemiloasă după ea.

6 comentarii

Din categoria trecut

Cartea recordurilor

Trăim într-o ţară democratică. O ţară în care o naţionalitate conlocuitoare poate cere şi va obţine modificarea primului articol al Constituţiei doar pentru că acolo stă scris fără drept de tăgadă că România este ” un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”. Şi acest „unitar şi indivizibil” zgârie văzul şi auzul unora al căror interes se vede astfel zădărnicit. O ţară în care dacă nu ai bani poţi să mori liniştit pentru că spitalele nu au cum să te ajute iar pentru doctori devii subit sănătos şi invizibil. De fapt nici prea liniştit nu poţi muri că s-ar putea să ai surpriza să nu vrea preotul să te înmormânteze dacă urmaşii tăi nu au cu ce plăti taxa la biserică. Locuitorii ţării noastre  au început să se numească „ţigani” pentru occidentali, deoarece odată cu deschiderea graniţelor primii care au „ginit” oportunitatea unui câştig facil au fost ţiganii plecaţi la cerşit. La noi nici măcar ţiganii nu se mai numesc ţigani, ci „rromi” că aşa a dispus tătucul lor Iliescu, fiindu-i ruşine să-şi recunoască rădăcinile altfel.

Trăim într-o ţară care scrie pagină după pagină în Cartea Recordurilor.

Azi am mai adăugat o realizare în palmaresul „celor mai” mari, ciudate şi impresionante lucruri înscrise în acea onorabilă carte. Un steag de vreo 5 ha la care muncesc de câteva săptămâni o armată de oameni, la iniţiativa postului de televiziune Antena 3.  Ce contează că steagul ţării a căzut oarecum în derizoriu odată cu călcarea lui în picioare de către o fufă de prezentatoare tv  incultă şi nesimţită? Sau tocmai de aceea, ne-am gândit că astfel îl reabilităm. Unii îl aruncă la gunoi, alţii -prezentatori ai aceluiaşi trust de televiziune- îl consideră o simplă cârpă numai bună de şters tălpile. Tot mai mulţi „intelectuali” au găsit că steagul – pentru apărarea căruia au murit înaintaşii noştri – e numai bun de făcut glume proaste pe care se şi enervează că nu le gustă toată lumea.  Acum e momentul să arătăm tuturor cine putem fi noi, prin acest steag imens întins pe câmp.

Ne-am obişnuit în ultimul timp cu tot felul de astfel de realizări, care mai de care mai inedite. Ştiu că există un premiu pentru fiecare record care ajunge să fie înscris în carte, totuşi…parcă nu se justifică dăruirea cu care ne implicăm în tot felul de proiecte inutile, dealtfel. Primarul nostru, onor Sorin Oprescu este de departe şeful tuturor iniţiatorilor. Apropo, nu ştiu cum de nu a reuşit să înscrie în cartea recordurilor, la categoria „cea mai inutilă, scumpă  şi idioată operă” statuia ce tronează de mai bine de un an pe scările Muzeului de Istorie- monstruozitatea aceea ce-l reprezintă pe împăratul Traian gol, ţinând în braţe o arătare ce s-ar vrea lupoaică.

Nu suntem în stare să terminăm o autostradă în douăzeci de ani, trenurile noastre fac mai mult decât trenurile cu aburi de la începutul secolului trecut pe o infrastructură din ce în ce mai şubredă, am terminat două staţii de metrou în 18 ani, nu reuşim nici după 22 de ani să scăpăm de tarele societăţii multilateral dezvoltate a familiei Ceauşescu. Nu suntem un neam de idioţi să nu ne dăm singuri seama de neputinţa noastră. Vedem şi noi că alţii au reuşit să lase trecutul în urmă şi să evolueze, îi vedem pe vecini furându-ne turiştii  pentru că şi-au însuşit lecţia ospitalităţii, preţurilor decente şi exploatării atuurilor oferite de climă şi teritoriu. Vedem că turcii pot construi o autostradă în timp ce noi încă mai gândim proiectul şi ne certăm pentru cum să împărţim şpaga oferită de băieţii deştepţi ce ar băga şi ei mâna în sacul fără fund al unui buget epuizat.

Le vedem pe toate, dar înţelegători cum suntem încercăm să le găsim tuturor scuze şi să ne mândrim cu ce ne mai rămâne. Am avut cel mai lung cârnat, cel mai mare ghiveci, cel mai mare tort, cei mai mulţi Moşi Crăciuni la un loc, cel mai lung şir de lumini. Avem cea mai mare clădire din Europa, singura vizibilă din spaţiu şi în curând vom avea cea mai mare catedrală a neamului. Sincer, nici nu cred că s-a gândit vreun popor până acum să-şi facă o catedrală a neamului. Suntem unici!

Aş putea veni şi eu în sprijinul celor doritori de astfel de afirmare şi să înşir o mare de nimicuri în care suntem specialişti. Putem concura cu brio la premiul pentru cele mai multe gropi în asfalt pe cap de locuitor, pentru cele mai proaste drumuri, sau  cele mai multe borduri schimbate în ultimii ani. Pentru cele mai multe maşini în trafic când toată lumea se plânge de criză, cei mai aroganţi funcţionari ai statului, cele mai multe taxe pe cap de locuitor, cele mai multe turnuleţe pe casă, cei mai mulţi maidanezi, cei mai mulţi  asistaţi cu palat,  cei mai mulţi parlamentari pe cap de locuitor. Lista poate continua, o puteţi completa fiecare cu ce vedeţi zilnic când priviţi în jur. Şi dacă vreuna din categoriile de mai sus nu există încă în Cartea Recordurilor, cu atât mai bine – s-o creăm noi! Va rămâne şi de pe urma noastră ceva despre care vor vorbi generaţii întregi de acum înainte!

 

 

2 comentarii

Din categoria Cotidian

Luni dimineaţă

Bună dimineaţa, oameni buni, oriunde v-aţi afla!

Lunea se pare că e ziua cea mai urâtă de români. Încă de duminică seara încep să apară pe facebook tot felul de postări plângăcioase ce fac referire la această zi de început de săptămână. S-au făcut nenumărate bancuri cu ziua de luni, tot felul de glume, poze cu animale… Toate induc ideea că ziua de luni ar trebui să dispară din calendar.Cu dedicaţie pentru ziua asta rece de luni,

Hai să avem o săptămână minunată!

2 comentarii

Din categoria Uncategorized

Am avut cândva o ţară

Am văzut lumina zilei în Sahara României, în mijlocul nisipurilor mişcătoare. Nu am simtit acest lucru decât mult mai târziu, după ce am plecat de acasă. Era şi greu pe vremea aceea să realizezi cât de schimbătoare e lumea.

Satul meu era una din localităţile înfloritoare ale regimului. Între perdelele de salcâmi creştea porumbul ca-n poveşti, cu ştiuleţii de 20-30 de cm. Viile aveau struguri cât purceii cum ne plăcea nouă copiilor să credem. Când mergeam la cules în timpul practicii de toamnă, ne întreceam care găseşte cel mai mare strugure. Şi credeţi-mă că aveam de unde. Tot ceea ce se semăna pe acele câmpuri rodea peste aşteptări. Canalele de irigaţii erau tot timpul pline şi peste tot câmpul vedeai aripi de ploaie binefăcătoare. Era ca într-un vis frumos. Un vis pe care ţăranii de acum nu mai îndrăznesc să-l viseze.

Traiul nu era uşor. Pleca mama la câmp dimineaţa şi se întorcea la apusul soarelui, frântă de oboseală. Şi ca ea erau mai toţi oamenii din sat. Îşi alesese să lucreze la vie, se câştiga un pic mai bine şi zilele de muncă erau altfel contabilizate. La CAP trebuia să munceşti o săptămână ca să te alegi cu o zi de vechime pentru pensie.  Nu curgea lapte şi miere, aşa cum aţi fi tentaţi să credeţi că spun. În nici un caz. Tot ceea ce se producea purta amprenta muncii susţinute a sute de oameni, a armatei, a noastră – şcolarii. Nimeni nu avea voie să stea deoparte.  Abia dacă ar fi reuşit să supravieţuiască bieţii oameni cu ceea ce statul comunist credea că li se cuvine drept plată. Toată lumea fura.

E aproape o blasfemie să spui că furau, era munca lor. Îşi furau din propria muncă cele necesare traiului de zi cu zi. E trist, dar acesta era adevărul. Astfel şi-au făcut case, şi-au ridicat gospodării frumoase, fiecare după cât de gospodar a fost şi după cât l-a dus capul. Cei care furau mai mult erau preşedinţi de CAP sau de bază de aprovizionare, vice-presedinţi, secretari, miliţieni sau mai ştiu eu ce funcţie inventată pe vremea aceea. Totul era la vedere şi pentru toate se închideau ochii de cele mai multe ori. Rare erau ocaziile când „organele” dădeau dovadă de exces de zel. Se întâmpla când unul din mahări aveau câte ceva de împărţit cu un sătean anume. Şi dacă nu îi găseau nici un defect, i-l fabricau, că de, trebuia elementul reacţionar să ştie cine e şeful acolo, nu?

Învăţam la şcoală despre ciulinii Bărăganului. Veneau profesorii şi specialişti cu diapozitive în care ne prezentau câmpuri aride pe care pluteau mărăcini purtaţi de vânt, ni se spunea că zona noastră prezintă un real pericol de deşertificare, că datorită eforturilor uriaşe depuse de unii oameni din domeniul cercetării se ajunsese la producţii record şi la îndepărtarea pericolului. Nu vorbesc din cărţi, lucrurile chiar aşa stăteau. Chiar dacă propaganda era mare, laudele multe şi fără obiect în acea epocă, la noi totul era real. Se înfiinţase la Dăbuleni, prin grija unui om extrem de pasionat,  o staţiune de cercetare pentru soluri nisipoase, se plantaseră perdelele de salcâmi, sistemul de irigaţii era funcţional şi eficient. În mare măsură statisticile nu erau mincinoase. Piersici ca cele din staţiunea de la Dăbuleni nu am mai mâncat de atunci niciodată în altă parte, de exemplu. Se reuşise imposibilul, cu toate piedicile ivite, de cele mai multe ori puse chiar de cei care aveau putere de decizie la timpul respectiv. Am plecat din sat lăsând în urmă o localitate frumoasă şi înfloritoare.

Revoluţia din ’89 a venit cu o libertate atât de prost înţeleasă, încât ne-a dus la autodistrugere în scurt timp. Românii s-au purtat ca şi cum până atunci fuseseră sclavi pe o plantaţie în care nu avuseseră dreptul nici să ridice ochii să privească în jur. Dacă înainte furau ca să supravieţuiască şi să trăiască decent, au început să fure din simplă plăcere. Să distrugă cu frenezie doar pentru că se putea distruge. Şi guvernele ce s-au succedat atunci la putere nu au făcut absolut nimic să stopeze jaful, dincontră. Oamenii au fost încurajaţi să distruga CAP-uri, IAS-uri, fabrici construite cu multă trudă tot de ei. Si-au împărţit clădirile ce adăposteau aceste instituţii cărămidă cu cărămidă.

Ceea ce comuniştii nu distruseseră când au instalat sediile CAP în fostele conace boiereşti s-a distrus în anii ’90.  Animalele au fost împărţite după ureche şi putere. Fiecare a luat cât a putut şi cât l-au ţinut muşchii. Sistemele de irigaţii s-au distrus. Pâna şi dalele canalelor au fost furate. Pompele au dispărut peste noapte, dacă nu în întregime, piesă cu piesă. Într-un singur an s-a distrus cât s-a construit în 40 înainte. Fără regrete şi fără discernământ. Şi-au luat fiecare înapoi petecul de pământ cu care s-a înscris cu forţa /sau de bună voie în CAP. S-au vândut pe nimic unor profitori toate utilajele agricole. Grajdurile ce odinioară adăposteau sute de animale de tot felul au fost ori dărâmate, ori au întrat pe mâna unor potentaţi ai vremii si i-au ajutat să devină „afacerişti” de succes. Pădurile au fost tăiate până la ultimul arbust. Perdelele de salcâm au dispărut peste noapte. Tot ce a însemnat înainte gospodărie comună a fost jefuit fără ca nimeni să se sesizeze. Şi cum s-a întâmplat la mine în sat, s-a întâmplat peste tot în ţară.

În ultimul timp ne plângem de secetă în fiecare an. Pământurile ajunse în mâna foştilor proprietari au uitat să mai rodească. O perioadă toţi au cultivat cu frenezie şi au început să scoată din ce în ce mai puţin. Din agricultura făcută cu sapa în mână zi lumină pe câmp nu s-a făcut niciodată mare lucru. Nu se face nici acum. Cei care au vrut cu tot dinadinsul pământul înapoi sunt prea bătrâni să-l mai muncească. Copiii lor, câţi mai sunt, au obosit sau sunt mult prea comozi să mai încerce să facă ceva.  S-a instalat un soi de lene colectivă şi s-a dezvoltat o mentalitate de „muieti-s posmagii?” generală.

Toată lumea aşteaptă să primească ceva. Cei care încă mai muncesc aşteaptă să plouă, să primească subvenţii, să vină cineva să repare ce-au stricat. Ceilalţi aşteaptă cu mâna întinsă ajutoare sociale. Ajutoare de la străini, punga de făină din campania electorală, alocaţia copiilor, suta de lei pentru lemne… Nimeni nu pune mâna să facă ceva concret. Parcă o mână nevăzută le-a şters de pe creier iniţiativa şi le-a lăsat doar umilinţa. Capul plecat sabia nu-l taie, nu? Nu se mai ocupă nici măcar de gospodăriile proprii. Casele s-au aşezat într-o rână, prea bătrâne şi obosite să mai poată sta drepte, gardurile au îngenunchiat de ani şi au putrezit neîntreţinute. Uliţele sunt pline de gropi şi de colb, dar ţăranul are maşină la poartă, neapărat străină dacă se poate.

Sistemul de irigaţii – unic in Europa la timpul său – e doar o amintire. Fostele canale pline de peşti care împrăştiau apă pe câmpuri întinse zi şi noapte nu mai sunt decât mici şanţuri ameninţate cu dispariţia sub buruienile ce le-au invadat. În locul perdelelor abia au apucat să crească nişte lăstărişuri firave. Locul culturilor ce încântau ochii copilăriei noastre şi erau mândria celor ce munceau pământul acela odinioară a fost luat de nisipul arid ce înaintează pe zi ce trece. Nici de plouat nu mai plouă ca odinioară. Aşteaptă oameni şi animale săptămâni în şir un strop de apă din cer. Între timp fântânile seacă, totul în jur se usucă, animalele mor. Iar noi devenim din ce în ce mai blazaţi.

Nu mai există flori pe la porţi, pe câmp ciulinii şi-au reinstalat împărăţia şi o civilizaţie dispare sub ochii noştri impasibili. Aşteptăm să ne vedem sfârşitul cu ochii în zare după ajutoare care vin din ce în ce mai rar. Din patru în patru ani politicienii îşi mai aduc aminte de cei ce pun ştampila pe buletinul de vot şi mai dau câte un mic şi-o bere electorală, câte o găleată goală, câte o pereche de ghete de carton. Atunci se mai animă pentru puţin timp şi viaţa noastră. Parcă începe din nou să licăre un pic de speranţă în ochii goi ce-aşteaptă mereu să primească „ceva”. Românul învie pentru scurt timp şi înjură, se ceartă, are preferinţe personale, leagă duşmănii pe viaţă şi pe moarte din cauza lor. Aleşii promit marea cu sarea, oamenii speră…. alegerile trec. Totul rămâne neschimbat şi mort până la alegerile viitoare. Între timp se mai judecă fraţii pentru o palmă de pământ pe care şi-o smulg unul altuia cu lăcomie, se mai omoară pentru aceeaşi veşnică palmă de pământ sterp, mai vine câte o furtună, mai murim puţin.

Am avut cândva o ţară. Înfloritoare, mândră, invidiată şi râvnită de mulţi. Am făcut din ea un pustiu pe care ni-l smulgem unul altuia cu lăcomie, bucată cu bucată, până când nu o să mai rămână din el decât amintirea. Dacă va mai fi cineva să-şi aducă aminte.

10 comentarii

Din categoria Cotidian

De vineri

E vineri şi parcă abia aştept să se termine de când m-am trezit.

O stare de relaxare şi je m’en fich mă chinuie de câteva zile. Lungi zile, cu termene de raportare urgente, cu nervi şi oboseală acumulată. Vreau să fug din viaţa mea, să stau goală de gânduri într-o căsuţă izolată, în munte. Ploaia şi eu, un geam umed între noi şi linişte multă. Eu să ascult muzica ei, ea muzica gândurilor mele. Din când în când vântul să ne dea târcoale şi câte un fulger să ne lumineze noaptea. S-o privesc cu un ceai aromat aburind în palme şi ea să-mi mângâie prin fereastră ochii obosiţi.

Ascult Bon Jovi. Nu ştiu de ce muzica lui se potriveşte cel mai bine pe cerul trist al zilei de azi şi pe aripile vântului ce suflă furios după ce aseară cerul a aruncat cioburi de gheaţă pe trotuare.

Abia aştept sfârşitul acestei zile în care îmi doresc de când m-am trezit să mă întorc înapoi în pat. Chiar şi în patul cu petale de trandafir…

Ar fi placut, nu?

Vă dedic încă una şi mă întorc la muncă, la fel de fără chef. Mai am puţin şi gata .

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Justiţie

Ieri România a explodat. A fost condamnat la închisoare cu executare Gigi Becali. Wow! Mai avem cu ce hrăni minţile însetate de ştiri de senzaţie încă mult timp de acum înainte. Dacă Adrian Năstase a ţinut capul de afiş câteva luni bune, vă daţi seama trei ani la Gigi Becali. Când vom duce lipsă de subiecte de senzatie, un drum până la Rahova va rezolva problema imediat.

Tot spaţiul media a luat foc. Se scriu articole peste articole, se comentează mult. Unii îl înjură, alţii îl compătimesc pentru că vezi Doamne e şi el om, are şi el o mamă bătrână şi copii minori. S-a descoperit în câteva ore că e om ca toţi oamenii. Mare minune! Susţinătorii lui Băsescu sunt în al nouă-lea cer. S-a făcut din nou dreptate! Justiţia a funcţionat a doua oară în 20 de ani!!!  Ne bucurăm de parcă de arestarea lui Becali ar depinde viitorul nostru. Îmi pare rău că dezamăgesc, dar nu, oameni buni, această condamnare nu ne va face să trăim nici mai bine nici mai prost.

E adevărat, au primit ani de închisoare şi cei cu care la un moment dat acest cioban ajuns miliardar a eludat statul. Şi care e avantajul nostru? Prejudiciul adus statului român – o  nimica toată pentru cei care au făcut avere în urma acelei tranzacţii dubioase. Vor executa o parte din pedeapsă, se vor purta exemplar şi vor fi eliberaţi înainte de termen pentru această bună purtare. Vor avea în închisoare condiţiile de acasă, că banul dictează totul în ţara asta şi doar o poartă cu zăbrele închisă noaptea le va aduce aminte că sunt privaţi de libertate. După aceea se vor întoarce la averile lor fabuloase cu fruntea sus, pretinzând că au fost nedreptăţiţi, victime politice chiar, după modelul mentorului tuturor puşcăriaşilor de acum înainte. Nu m-ar mira să nu pretindă daune şi chiar să le obţină după aceea. Pentru că (nu-i asa?)  trăim într-o societate democratică în care mai ales ei au drepturi. Vouă vi se pare că s-a făcut dreptate?

E de-a dreptul revoltător cum se judecă anumite cazuri la noi şi legile care ocrotesc averile clădite pe înşelătorii şi furt. Pentru că, de ce să ne dăm după deget, cam aşa s-a ridicat majoritatea miliardarilor nostri de azi mult huliţi şi invidiaţi. Câţi ani au trecut de la aceste „afaceri” în care statul a ieşit în pierdere? Cum a evoluat piaţa valutară de atunci? Care ar fi fost profitul încasat de statul român dacă în fruntea ministerului nu era un escroc atunci? Adevărata vină nu a lui Becali este. El a fost doar un cioban cu bani şi ambiţii de mărire, un biet dobitoc nebun ce a crezut că poate stăpâni lumea. Ca el sunt mulţi din locuitorii acestei ţări. Vinovat este cel care pus la vremea respectivă să păzească interesul nostru, om cu studii şi vastă experienţă în spate, a favorizat aceste tranzacţii. Oricine putea să se ducă şi să ceară ceea ce a cerut Becali. El e doar numele provizoriu al găinarului care a văzut o oportunitate acolo unde alţii mai fraieri încă nu au descoperit-o. Putea să se numească Ionescu, Popescu, sau mai stiu eu cum, nu contează. El a respectat până la urmă legea cererii şi ofertei. A făcut o ofertă pe care ex ministrul apărării de atunci cu toţi cei de care depindea această tranzacţie au acceptat-o bucuroşi. I-au vândut acestui oportunist un bun care nu le aparţinea. Ce înseamnă asta şi cu cât e pedepsită această faptă în codul nostru penal?

Lucrurile erau de fapt foarte simple. Într-o societate normală acest dosar nu ar fi trenat atâta timp prin diferite instanţe. Atunci când măgăria ar fi fost descoperită cei vinovaţi şi-ar fi pierdut imediat şi libertate şi avere făcută ilicit şi dreptul de a prolifera tot felul de injurii la adresa celor ce vezi Doamne i-au nedreptăţit. Într-o societate normală Becali ar fi înfundat puşcăria în momentul în care a înaintat oferta pentru că nimeni nu i-ar fi acceptat-o. Numai că la noi nu este o societate normală. Noi ne-am creat o societate a noastră numai bună de patentat, în care cel mai bine o duc cei care ştiu să vândă pielea ursului din pădure. Sau lucurile din curtea vecinului, că în definitiv  despre asta este vorba. O societate în care, de la primul preşedinte de după revoluţie şi guvernele pe care le-a numit până la actualul preşedintele şi guvernul de azi ne-au vândut bucată cu bucată tot ce ne aparţinea.

În timp ce o instanţă pronunţa sentinţa care l-a trimis pe Becali după gratii, o alta, superioară, trimitea spre rejudecate un dosar în care sentinţa anterioară însuma nu mai puţin de 40 de ani de închisoare. Un dosar gros, care a umblat la fel ca şi cel despre care vorbim din instanţa în instanţă, a tot adunat probe, a dovedit fără putinţă de tăgadă că inculpaţii sunt mai mult decât vinovaţi de toate capetele de acuzare aduse. Curtea superioară a găsit de cuviinţă că acei oameni merită lăsaţi să-şi vadă de treburi liniştiţi în continuare şi că dosarul poate să ia de la capăt drumul încâlcit a labirintului instanţelor româneşti.Asta deoarece trebuie să existe o lege a compensaţiei, nu-i aşa? Nu putem să oferim ţugulanului tot circul deodată, îl dăm cu linguriţa. Nu de alta, dar dacă scandalurile se vor termina prea repede, vor ajunge flămânzii să ceară judecarea altor cazuri mult mai grave. Vor ajunge să ceară să plătească toţi cei care ne-au vândut bucată cu bucată cu preţ de fier vechi toată ţara.

Trăim într-o ţară plină de „becali”. Şi nu numai la noi trăiesc aceşti „afacerişti”- aşa cum plastic i-a denumit presa postdecembristă, ţepari ca el sunt peste tot în lume. De când există omenirea au existat şi cei care au visat să obţină mult fără să dea nimic în schimb. Trist este că noi avem în funcţiile cheie oameni coruptibili. Oameni fără conştiinţă care şi-ar vinde până şi părinţii dacă asta le-ar aduce lor personal vreun avantaj. Aceasta e adevărata bubă a societăţii româneşti. Atâta timp cât lupii vor rămâne paznici la oi, turma se va împuţina văzând cu ochii, indiferent câte hiene vor fi condamnate pe parcurs.

3 comentarii

Din categoria Uncategorized

De Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena

68647_522652251126763_720536010_n

Urez tuturor acelora care poartă numele sfinţilor împăraţi să aibă o zi minunată, plină de bucurii, să fie sănătoşi si veseli! Un sincer La mulţi ani tuturor sărbătoriţilor zilei de azi!

3 comentarii

Din categoria Uncategorized

Mamaia -etalonul putred

Am senzaţia că trăiesc într-un vis şi că visul nu este al meu. L-am greşit.  Ori eu sunt defectă ori societatea are mari probleme azi. Undeva legătura dintre mine şi ţara mea s-a rupt. Din când în când mă uit la ştiri. Privesc, ascult şi nu înţeleg. Văd ridicate în slăvi persoane care nu au nici un merit, în afară de faptul că la momentul potrivit au trecut prin patul (sau podeaua) cuiva cu funcţie. Văd o lume care pune accent pe lucruri superficiale şi fără valoare. Văd o lume falsă care trăieşte după nişte reguli care mie îmi sunt de nepătruns. Am rămas chiar atât în urmă?

Nici o televiziune nu vorbeşte la ştiri despre starea de fapt din România. Când ies pe stradă întâlnesc o lume cenuşie şi tristă. Oameni prost îmbrăcaţi, încruntaţi, multă durere. Oameni bolnavi, cerşetori, oameni obosiţi. Străzi murdare, blocuri vechi, cu tencuiala căzută, mizerie, sărăcie. Maşini prea multe, poluare, smog, aglomeraţie, nervi, vorbe urâte. Magazine prea pline cu marfuri proaste mult prea scumpe, sclipiri false, tineri derutaţi, multă ţigănie. Spitale infecte în clădiri mucegăite ce stau în picioare în virtutea inerţiei unde medicii privesc pacienţii ca pe niste saci cu bani numai buni de băgat mâna şi apucat cât încape şi unde eşti lăsat să mori dacă nu satisfaci „exigenţele” tot mai exagerate ale celor ce au depus cândva jurământului unuia Hipocrat prin care se obligau să fie în slujba oamenilor.

Când mă uit la tv văd doar tatuaje, care mai de care mai fanteziste, piercinguri în locuri mai mult sau mai puţin convenţionale, plaje sau pârtii pline de cocalari cu bani, maşini scumpe, terase pline, staţiuni luxoase o lume veselă şi superficială care afişează un lux ţipător şi o incultură crasă. Ni se picură cu tenacitate în creier ideea că etalonul la care trebuie să ne raportăm dacă vrem să nu fim catalogaţi drept înapoiaţi este acel prezentat de ei. Iată cum superficialitatea, luxul de prost gust, falsele valori şi incultura au ajuns să fie ţelul spre care tinde majoritatea locuitorilor acestui teritoriu de vis.

Abia dacă se spun două vorbe despre o piesă de teatru bună, despre un concert reuşit. Despre o carte bună sau o expoziţie reuşită, cu atât mai puţin. Suntem bombardaţi însă în fiecare oră cu imagini de fete despuiate şi corpuri tatuate  de pe plajele din Mamaia. Ăsta a devenit ţelul  nostru. Nu contează că litoralul românesc e vast şi are staţiuni de zeci de ori mai frumoase decât asta, că sunt plaje mai curate sau marea e mai limpede în altă parte. Ideea ce este bine înfiptă în creierul ţugulanului este că dacă nu eşti la Mamaia nu exişti. Nimenu nu priveşte gunoaiele care sunt peste tot, nimănui nu-i pasă că  produsele nu-şi justifică preţurile. Important e că eşti in centrul atenţiei, în mijlocul evenimentelor. Evenimente care scot în evidenţă o societate bolnavă, ca o cangrenă poleită cu aur şi impodobită cu pietre scumpe.

Regimul instaurat după 1989 a ţinut cu tot dinadinsul să acopere cu falsele-i valori tot ce dădea unicitate acestui popor, tot ce ne definea. Aşa cum comunismul a reuşit să inoculeze modelul proletarului ateu, incult şi plin de el, încrezător doar în puterea fizică, urmaşii acelor modele la fel de inculţi dar cu mai multe pretenţii au făcut din societatea actuală una de mucava, numai bună pentru groapa de gunoi a istoriei. După revoluţie toţi s-au îngrămădit să prindă trenul cel mai poleit, crezând că aşa e normal să fie. Au  vândut scump lucruri ieftine, au făcut bani din înşelătorii grosolane, au furat, au călcat pe cadavre şi au ignorat cu bună ştiintă educaţia primită acasă, au făcut împrumuturi uriaşe cu unicul scop al îmbogăţirii rapide, al afişării, al asimilării noilor valori. Si-au construit case costisitoare cu zeci de camere, şi-au luat maşini scumpe – neapărat mari şi foarte mari – că doar aşa ne arătau nouă capitaliştii că se trăieşte la ei, în eternul Dallas la care am privit cu jind cu toţii în cele câteva  ore de program tv duminical.

Ca după orice război, şi România a trăit epoca ei de oportunism feroce. A doua într-un secol. Mult şi pentru o societate cu o conştiinţă trează, dar pentru inconştienţii de noi. Criza reală sau doar contrafăcută a scos la iveală toate tarele unei societăţi clădite pe o temelie de putregai. Averile au început să se destrame, băncile au început să-şi ceară tainul înapoi. Statul pe care l-am creat cu bună ştiinţă sau din nepăsare nu îşi mai poate susţine greutatea supradimensionată şi singura soluţie găsită a fost creşterea exagerată a taxelor şi impozitelor menite să acopere credite fără acoperire. Pentru că aparenţele trebuie păstrate.

Românul trebuie să aibă în continuare iluzia că o duce bine şi că poate ajunge şi el acolo unde toţi cocalarii se lăfăie, iar cei ce conduc ţara să-şi asigure locurile călduţe pe tot restul vieţii, eventual şi pentru odraslele lor degenerate dacă se poate. Aşa cum au făcut părinţii lor sub dictatura abia apusă.  Mamaia a devenit un etalon. Unul a decadenţei unei societăţi ce bate la porţile uitării în râpa adâncă a istoriei. Între timp numărul săracilor creşte, prăpastia dintre clasele sociale se adânceşte, sănătatea a devenit un lux pentru toţi locuitorii acestei eterne şi frumoase Românii. Românie ce se gândeşte serios să ne părăsească şi să emigreze, să-şi caute adăpost sub alte stăpâniri mai bine ancorate în realitate.

Scrie un comentariu

Din categoria Cotidian

Luci, Luci, dă-mi papucii

De o săptămână am inceput să merg la grădiniţă. Tanti e educatoare. Dacă ea zice că trebuie să merg, atunci trebuie. Eu aş fi preferat să rămân acasă cu mamaie şi tataie. E linişte când sunt toţi plecaţi de acasă. La grădiniţă sunt copii mulţi, gălăgioşi şi nesimţiţi.

Dimineaţa, după ce nea Florea pleacă cu Marian şi Sanda la şcoală, iar tanti îşi ia geanta pe mână şi pleacă la grădiniţă peste curtea noastră se lasă o linişte binecuvântată. Bunicii mei sunt ca apa Jiulului în zilele cu soare. Abia şoptesc, să nu cumva să distrugă cu glasurile lor trilul păsărelelor.

Sub streaşină, deasupra ferestrei şi-au făcut cuib rândunele. Au muncit la el toată primăvara. L-au zidit cu temeinicie, numai Dumnezeu ştie cum cu ciocurile lor mici. Au cărat paie şi pământ şi acum una din rândunici stă tot timpul acolo. Mamaie a zis că va scoate pui aşa că trebuie să vorbim încet, să nu-i speriem. Mă joc în linişte, afară la soare şi din când în când mai dau o raită să văd ce-mi face rândunica. Tot nu a scos pui.  Stă acolo, pitită şi priveşte la mine cu ochişorii ei ca două mărgeluţe negre. Îi dau bună dimineaţa de fiecare dată. Aşa-i politicos, m-a învăţat tataie.

De când mă duc la grădiniţă mi-e teamă că vor ieşi puii fără mine. Dacă o să plece până mă întorc eu? Cine să mă asculte, însă? De câte ori îi spun, tanti râde şi mă trage de mână să grăbesc pasul. Întârziem şi ne aşteaptă copiii. Aşa că stau cu inima cât un purice până se face ora 12 şi plecăm acasă.

Grădiniţa e în ultima casă de pe uliţa ei. După clădirea asta micuţă, ascunsă cu totul sub umbra unui nuc bătrân, bătrân, nu mai e nimic, doar câmp. Lângă grădiniţă sunt case de oameni săraci. Când ies în pauză îmi place să mă holbez minute în şir la bătătura goala de dincolo de gardul de nuiele. Sunt în ea niste copii desculţi şi murdari, un pic mai micuţi ca noi. Se joacă singuri, privind cu coada ochilor la ceata gălăgioasă din curtea noastră.  Suntem curaţi, îmbrăcaţi şi mai ales avem încălţări. Se vede clar ca bietelor lor picioruşe le-ar trebui măcar o pereche de papuci. Cred că din cauza asta ne invidiază cel mai tare şi ne privesc cu ură, urmărind jocurile noastre. Uneori aleargă şi ţipă mai tare decât copiii in curtea grădiniţei, înadins, să se vadă că ştiu şi ei să se bucure. O singură dată am văzut în curte o femeie. Slabă şi întunecată, desculţă ca şi copiii ei, alerga grăbită cu un ceaun în mână. Eu m-aş duce să mă joc cu ei, dar tanti nu mă lasă în preajma golanilor. Nu mi-ar păsa. Simt o atracţie aparte pentru golani ca mine, nu pentru copiii aceia îngâmfaţi din grupa mea.

Curtea  e mare. Aşa o văd eu,imensă, cu gardurile ei lipsă. Nici nu avem voie să mergem până la capătul ei. Primarul a promis că termină anul ăsta şi bucăţile de gard lipsă. Nu se grăbeşte însă, nu are de ce. Aşa că noi trebuie să ne jucăm zilnic într-o curte plină de bălării şi primejdii. Toţi ceilalti copii aleargă veseli, se hârjonesc, ţipă. Eu nu îndrăznesc. În spate, unde nu este gard şi se deschide câmpul vine uneori un câine flămând să cerşească o fărâmitură de mâncare. Copiii se sperie şi fug râzând. Eu am visat azinoapte că jigăritul ăla se transformă în balaur şi scuipă foc când te apropii de el. Ca în povestea pe care mi-a citit-o tanti aseară. Nu risc.

Stau bosumflată ca o cucuvea, agăţată de poala mătuşă-mii de parcă cine ştie ce nenorocire mi se poate întâmpla. De când m-am mutat la Grindeni m-am schimbat. M-am îngrăşat excesiv de la tot laptele cu mămăligă pe care îl torn zilnic în mine. De fapt nu de la lapte, doar aşa zice tanti. Eu cred că de la cele două farfurii pline cu ciorbă şi felul doi pe care trebuie să le mănânc obligatoriu dacă vreau să primesc farfuria de lapte cald cu mămăligă. Şi cum visez la laptele ală toată ziua, mă sacrific şi mănânc tot, ce să fac… După fiecare masă de prânz sunt ca o gogoaşă înfoiată abia scoasă din tigaie. Nici nu pot să mai respir la cât sunt de plină.

Îmi place în clasă. Avem muuulte jucării şi chiar am voie să mă joc cu toate! Nu ca acasă, unde nu am voie să pun mâna pe niciuna din jucăriile verişorilor mei. Aici e un dulap plin de jucării de cauciuc, păpuşi, animale, cuburi, creioane colorate, un rai, ce să mai spun! Toată ziua nu aş mai ieşi afară. Mă scoate tanti cu forţa, pentru că trebuie să-şi facă orele, normal. Grădiniţa nu înseamnă doar joacă, cum aş vrea eu. Copiii învaţă poezii, cântecele, jocuri noi, colorează. Eu ştiu culorile toate şi mai multe poezii decât ei. M-a învăţat dădica acasă.

Mă plictisesc când trebuie să fiu cuminte şi totuşi nu mişc. Stau liniştită şi tăcută într-un colţ. Nu-mi plac copiii. Am -cum se zice…. o fobie.  Sunt sălbatică – zice tanci care încearcă cu disperare să mă facă să-mi găsesc măcar o prietenă. Eu nu vreau prietene. La ce sunt bune? Iar copiii ăştia chiar sunt proşti şi prea gălăgioşi. Au jocuri stupide şi aleargă ca apucaţii fără nici un motiv. Nu înţeleg rostul. Cum să alergi doar de plăcere? Ca să ţipi? Poţi ţipa şi de pe loc, cine te opreşte?

Dintre toţi, un băiat grăsan şi obraznic mă enervează cel mai tare. E preferatul educatoarei  şi cel mai gălăgios copil din grupă. Nu tace niciodată, vorbeşte şi când trebuie să răspundă altcineva în clasă, afară aleargă cel mai mult şi îi îmbrânceşte pe toţi. Ce maniere de bădăran are, nici nu vă vine să credeţi!!! De două zile mă face să plâng. De câte ori ieşim afară, în pauză, strigă după mine în gura mare „Luci, Luci, dă-mi papucii că mă strâng ghetele şi mă pupă fetele!” Vine, mă trage de mânecă strigă şi după aia o ia la fugă.

Ce l-aş mai tăvăli dacă l-aş prinde!! Ar vedea el! Credeţi că-l las să scape uşor? Sunt eu omul care să suporte o astfel de jignire pe faţă, în prezenţa tuturor copiilor şi mai ales a educatoarelor care râd până se ţin cu mâna de burtă?!  Ce pot găsi toate aşa amuzant de râd în halul ăsta? Mă doare râsul lor şi lacrimi îmi ard în ochi în fiecare pauză. Aş rămâne în clasă, dar tanti nu mă lasă niciodată. De parcă i-ar fi teamă că o să fur din jucăriile grădiniţei. Sau că le stric pe toate.

„Luci, Luci, dă-mi papucii, că mă strâng ghetele şi mă pupă fetele!”

Îl prind eu odată…  De-ar fi să-l alerg satul întreg tot îl prind!! Lasă, lasă… vede el, băiatul acesta umflat şi blond cu mâinile lui murdare şi gura lui mare. Am devenit distracţia întregii grădiniţe. Toţi băieţii au început să strige după mine ” Luci, Luci, dă-mi papucii!” E revoltător. Pe care să-l prind mai întâi? Cum au uitat aşa, dintr-o dată de jocurile lor idioate de-a hoţii şi vardiştii şi s-au pornit pe mine? Nu le-am făcut nimic! Alerg şi eu după ei, încercând să prind măcar unul. Să-l tăvălesc un pic prin ţărână. Nu reuşesc. Sunt toţi mult mai rapizi  şi ajung imediat în bălăriile în care mie mi-e teamă să intru. Mi-a zis tataie să mă feresc că acolo sunt şerpi care muşcă. Nu-mi rămâne decât să sper cu ciudă că o să îi muşte un şarpe mare, să mă răzbune. Mă întorc să alerg după altul, care a început să strige când a tăcut cel pe care îl alergam.

Cad, mă murdăresc şi lacrimile sparg dintr-o dată zăgazul pleoapelor. Încep să plâng cu ură, cu năduf. Lacrimi de neputinţă ale unui copil jignit pe nedrept. Cum adică, să-mi strige ei mie „că mă pupă fetele?” Ce treabă am eu cu pupatul lor? Aşa vorbe de ruşine, nu am mai pomenit! După nici o fată din grădiniţă nu strigă, doar după mine.

Nu mai vorbesc nici cu tanti. O simt prefăcută cum încercă să mă consoleze şi nu ştie cum să-şi ascundă râsul- Îl ceartă pe gras, dar văd eu, doar aşa de ochii lumii. De parcă i-ar spune „Bravo, bine ai făcut!” Mâine o să-i arăt eu. O să-l lovesc atât de tare că nu o să mai îndrăznească să-mi mai spună pe nume. O să vadă el! „Ei, hai că nu ţi-a făcut nimic! Ce plângi aşa? Nu a murit nimeni!”, mă ia în primire tanti până la urmă, să mă potolesc. Îmi şterge cu asprime lacrimile de pe obraji şi mă trage de mână către casă. Tac şi-mi înghit amarul, ce să fac. Mi-e teamă de femeia aceasta mare şi aspră. Nu ştie să spună niciodată o vorbă bună, aşa cum fac mamaie şi tataie.

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

De va veni la tine vântul

De va veni la tine vântul, să nu-l goneşti la prima bătaie în geam. Să deschizi larg fereastra şi să-l laşi să te mângâie cu degete uşoare, aşa cum o fac eu în momentele bune. Închide ochii şi lasă-te sărutat cu buze moi rotund, pe buze, pe ochi, pe gât, pe piept… aşa cum îţi place să te sărut eu.

Lasă-te răsfăţat după perdea, apoi scoate-ţi un scaun pe terasă, aprinde-ţi o ţigară, aşa cum faci în momentele de linişte. Lasă-te uşor pe spate şi soarbe fumul cu nesaţ. Priveşte în zare. Cerul te va mângâia cu ochii mei şi briza îţi va şopti la ureche cuvinte de dragoste. Fiecare petec de cer senin e un simplu “te iubesc”, fiecare margine de nor spune “mi-e dor de tine”, de colţul lunii noi atârnă ” îmi lipseşti”. Freamătul frunzelor va fi împrumutat de mine, să-ţi redea freamătul gândurilor despre noi.

De ploaia-ţi va bătea în geam cu degete umede şi reci, nu o lăsa afară. Primeşte-o pentru o secundă să-ţi mângâie obrazul şi să-ţi ude pleoapele cu lacrimile mele. Eu le trimit  în clipele în care îmi lipseşti şi lipsa ta mă doare. Vuietul vântului prin crengi e strigătul mut al inimii atunci când eşti departe. Fiecare picătură de ploaie poartă în ea un dor. Fiecare petec de cer e o poveste despre noi doi.

Pe toate le-am scris pentru tine când ochii mă ard de lacrimi şi inima îmi cântă dragostea. Nu le goni, primeşte-le cu braţele deschise, sunt ofranda iubirii curate. Fiecare adiere uşoară poartă pe aripi numele tău şoptit de sufletu-mi cu drag. Toate lacrimile ploii au inchis in ele numele meu.  Amandouă -ploaie şi vânt- sunt sortite să unească pe veci două suflete. Eu şi tu, doi oameni diferiţi şi totuşi unul singur.

 

Un comentariu

Din categoria Scrisorile iubirii

Bună dimineaţa!

E weekend, în sfârşit! Credeam că nu mai apuc ziua aceasta. A fost o săptămână nebună în care aş fi fugit din viaţa mea dacă s-ar fi putut. S-a terminat. Cu ea s-au dus încă 5 zile (120 ore- 7200 minute) din viaţa pe care nu ar trebui s-o las să treacă aşa uşor. Îmi vine să mă las de meserie şi să mă retrag în mijloc de pădure.  Viaţa la oraş nu este de mine, cu siguranţă. Prea trepidantă, prea trecătoare, prea superficială.  În fine. Intrasem de fapt să vă salut în primul rând.

Bună dimineaţa, oameni buni, oriunde v-aţi afla!

Hai să savurăm o cafea împreună cu gândul la alte vremuri, când femeile ştiau ce-i eleganţa şi nu munceau câte 12 ore pe zi doar ca să demonstreze că sunt egale cu bărbaţii. Ştiau să vadă ce-i frumos în jurul lor şi cum să încânte ochii sexului opus. Şi parcă timpul trecea în alt ritm pe lângă ele. Parcă şi el avea răbdare să se oprească preţ de o secundă ca să se bucure de privelişte.

374307_521985934526728_1721832269_n

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

La biserică

Abia s-a crăpat de ziuă şi bătrânii deja trebăluiesc pe afară. Mamaie pregăteşte de zor toate cele trebuitoare mersului de biserică.  Umblă încet, cu grijă, să nu-şi trezească încă odorul. Tataie e deja în curte, la animale.

În coş se adună pe rând colaci, cozonac, sarmale, ouă roşii, lumânări pentru cei duşi, şervet alb. Se opreşte bătrâna o clipă şi oftează cu privirea dusă undeva departe şi mintea înapoi în anii fericiţi. Sunt cinci ani de când nu a mai schimbat haina de doliu. Când i-a murit Miţa, fata cea mare, a crezut că viaţa ei se termină acolo. Nu s-a terminat. A dus-o la groapă într-o joi ploioasă şi rece şi când s-a întors acasă s-a pus în pat, a închis ochii şi a aşteptat să moară şi ea. Cum era să-şi lase copila singură cu un prunc nenăscut în braţe, acolo, pe cărări rătăcite în lumea de unde nimeni nu s-a mai întors? Nu a putut muri. Rămâseseră ceilalţi trei copii şi o droaie de nepoţi neastâmpăraţi ce-i ocupau timpul cu năzdrăvăniile lor şi a uitat să mai moară.

Sufletul i-a rămas însă ars, iar sufletul ăla ars nu o lasă să dea jos haina neagră, de veşnic doliu. Cât era de tăcut moşul ei, mai tăcut s-a făcut de atunci. Au uitat să se mai bucure de viaţă amândoi. Oftează prelung, din toată inima- aşa, să se scuture de gânduri şi să revină cu picioarele pe pământ.

Oleleee, că târziu s-a mai făcut! Trebuie să se grăbească dacă vrea să ajungă la biserică înainte de a începe popa să cânte.  Intră uşor în camera în care pitica încă mai doarme. O sărută uşor pe frunte.

„Ce faci, mamaie? Mergem la biserică?” Ochişorii sunt larg deschişi de cum simte răsuflarea caldă pe frunte. Cu cine o semăna fata asta mică, cu ochii ei verzi ca iarba câmpului abia răsărită primăvara? Ei toţi au  ochi albaştri şi sunt mândri de culoarea lor. Şi nurorile  s-au nimerit la fel – cu ochii lor şi nepoţii ceilalţi au toţi ochi albaştri. Numai mogâldeaţa asta o priveşte cu ochi în care culorile  se schimbă de la albastru la căprui ca apele Jiului pe furtună.

„Mai dormi, mamaie, mă duc singură.”

„Nu vreau, mi-ai promis! Trebuie să mă iei şi pe mine!” 

„Atunci hai repede, copilul meu, că e târziu tare şi începe taica popa slujba fără noi! Să te spele şi să te îmbrace mamaie.”

Nu le ia mult îmbrăcatul. Ciorăpeii, rochicioara, un flaneluţ că-i rece dimineaţa, o băscuţă pe cap, sandalele în picioare şi gata.

„Sunt frumoasă, mamaie?”

„Eşti, scumpa mamei! Cea mai frumoasă eşti! Hai acum să nu întârziem.”

Mamaie acoperă  coşul cu bucate cu un stergar alb şi îl ridică în cap. Cu pitica de mână păşeşte drept şi maiestuos pe poartă.

„Nu e greu mamaie să-l duci aşa? Nu te doare capul?”

E slăbuţă tare mămăiţa. Cu cămaşa ei de pânză tesută în casă, largă şi cu fusta înfoiată, nu-ţi dai seama, dar umerii se iţesc plăpânzi sub pânza cămăşii.

„Nu e greu, maică. M-am învăţat. Viaţa e mult mai grea… Dă mânuţa la mine, să nu te calce cineva pe drum.”

Puştioaica se uită în jur. Cine să o calce? Drumul e pustiu.  Prin curţile pe lângă care trec oamenii îşi vă de treburile lor. Câte o fată mare mătură pe la poartă cu un măturoi imens, stârnind uşor praful. Acum se mătură, cât pământul e încă reavăn de rouă, pe urmă s-ar îneca tot satul în praf.

Biserica e aproape, doar dau colţul de două ori şi se iveşte cu poarta ei albă de zid cu clopot deasupra. E plină curtea de femei cu cârpe înflorate şi copii gălăgioşi. Vocile se aud de departe ca zumzetul unui stup de albine spart din când în când de câte un ţipăt de copil în timpul jocului. Mamaie grăbeşte pasul.

” Nu mai avem, maică, unde să punem masa! O să găsim totul ocupat.” – Prind un loc aproape de poartă, cele bune, de lângă scările bisericii sunt toate ocupate.

Iarba e parcă mai verde şi mai grasă în curtea bisericii. De-a lungul aleii femeile îşi asezaseră deja mâncarea. Pe ştergare înflorate întinse pe jos tronează colaci rumeni cu lumânări înfipte în ei şi cu câte o lingură de colivă stingheră pe fiecare. Alături ouă roşii, felii de cozonac sau alte prăjituri ce ademenesc copiii făcându-le cu ochiul, oale de pământ în care încă abureşte ciorbă ori sarmale, farfurii cu friptură, sticle de vin. Un adevărat festin. Din loc în loc flori de liliac parfumate, sau narcise delicate înfrumuseţează cu prezenţa lor stergarul câte unei femei. Hărmălaia şi mişcarea continuă ameţesc pitica ce rămâne aproape paralizată şi stingheră într-o margine, privind cu nesaţ şi uimire la tot ce se intâmplă.

„Hristos a înviat, Ioană! Ai venit cu nepoata?”

„Adevărat a înviat! Păi crezi că am mai scăpat de ea?”

Mâinile mămăiţei parcă au prins viaţă abia acum. Se mişcă repede, scoţând din coş tot felul de bunătăţi. Pe o crenguţă curăţată stau înfipte trei mere.

„Vreau şi eu măr, mamaie!”

„Îţi dă mama, aşteaptă să le sfinţească popa întâi!”

„Dar mi-e foame…”

„Aşteaptă, mamă, aşteaptă… nu e frumos să facem mofturi aici. Ne vede Dumnezeu şi se supără.”  Tace şi înghite în sec, copila. Cum să-L supere pe Dumnezeu?

„Sărut mâna, mamă! Cristos a înviat! Hai că te ajut eu să întinzi mai repede, că acum iese popa. Vezi că e şi naşa Viorica un pic mai încolo, să nu uiţi să treci şi pe la ea. Eşti cu Luci? Când au venit?”

Vorbele se succed repede în timp ce Adelina, aplecată deasupra ştergarului întins pe jos aşează cu mişcări iuţi lumânările şi feliile de cozonac pe colaci.

„Adevărat a înviat, maică! O să mă duc şi pe la naşa, după ce trece popa. Da’ tu ai venit singură? Copiii unde sunt?”

Bătrâna face ochii roată încercând să-şi zărească nepoţii în mulţimea de copii care se joacă pe iarbă.

„Sunt pe-aci, pe undeva. Se joacă şi ei…”

Deodată toată lumea amuţeşte. Pe treptele bisericii joase a ieşit preotul îmbrăcat în odăjdii strălucitoare. Zâmbeşte şi înclină capul când în stânga, când în dreapta, salutând femeile cunoscute. Are o cruce mare în mână şi pare desprins din icoană, cum stă acolo, în uşa bisericii cu soarele scânteindu-i în florile hainelor preoţeşti. Pitica se lipeşte de bătrână. Nu-i plac popii, o sperie.

Preotul începe să cânte pe nas, cu voce puternică care răsună până, hăăăt departe peste sat. După el ţârcovnicul îi ţine isonul cu glas subţirel, ducând în mână cădelniţa cu fum de tămâie şi o căldăruşă cu apa în care stă înfipt un mănunchi de busuioc legat cu aţă roşie. Încet, ca în vis, trec pe la fiecare stergar şi popa citeşte cântat pomelnicele scrise dinainte de fiecare femeie în parte. Toţi copiii s-au adunat ciopor pe lângă mamele sau bunicile lor. Doar cei mai năzdrăvani îşi dau coate şi râd pe înfundate până simt asprimea palmei părinteşti pe ceafă.

Timpul parcă s-a oprit în loc şi doar soarele dimineţii ridică uşor roua de pe firele de iarbă cu razele lui strălucitoare şi din ce în ce mai calde. Nimeni nu se mai grăbeşte, doar stomacul copilei începe să dea semne de nervozitate după ce l-au chinuit atâtea arome şi atâtea bunătăţi văzute. Îi vine să plângă, dar îşi înghite lacrimile. Dacă se supără Dumnezeu? În sfârşit a trecut şi de ele popa. Mai are doar câteva coşuri mai întârziate de citit, apoi aşteaptă tura a doua, cu cele care nu au mai avut loc să-şi întindă bunătăţile acum. Dacă au lenevit mai mult acasă…

Preotul intră în biserică iar femeile se grăbesc din nou să împrăştie colacii aduşi. Toţi copiii se înghesuie să prindă un colac şi-un ou roşu. Mai ales ouăle sunt vânate. Se strâng după aceea să le ciocnească în spatele mamelor, pe iarbă. Se întrec. Care sparge mai multe ouă se alege cu buzunarele pline. Aşa-i regula, oul spart merge la câştigător. Se alege şi pitica cu un colac şi o felie de cozonac de la naşa. Bâguie şoptit un „bogdeaproste” mic.

„Sărut mâna, naşă! Hristos a înviat!”

„Adevărat a înviat, fină! E fata Vioricăi?”– întreabă naşa mângâindu-i părul.  „Să treci cu ea pe la noi după masă, să-i dea naşa ceva bun.”

„Trecem naşă, trecem…”

Mesele se strâng la fel de repede cum s-au întins. Fiecare femeie se grăbeşte către casă unde o aşteapta o mie de treburi şi restul familiei să pună masa. În locul celor strânse se întind altele noi. E un du-te vino de sărbătoare cu parfum de liliac, straie înflorate şi copii gălăgioşi. Deasupra din cerul înalt cu soarele lui strălucitor priveşte peste sat cu îngăduinţă şi răbdare, Dumnezeu.

Mână în mână, bunică şi nepoată se îndreaptă uşurel către casă. Aventura s-a terminat.

„Hristos a înviat, daică Ioană!” „Adevărat a înviat, daică!”

 

 

3 comentarii

Din categoria trecut

Nesomn

A venit vara. Se face dimineaţă, devreme, devreme… şi ţin să mă anunte asta toate vrăbiile din jur şi o mierlă neagră. E deja vară şi-mi curge timpul prea repede iar mie imi vine să strig ” Huooo, nebunule, mai stai! Mai am de trăit, mai vreau sa iubesc, să mă bucur de clipă!” Habar nu am unde se grăbeşte  şi duce cu el toată tinereţea mea.

E vară pe la toate colţurile, a venit aşa pe nepusă masă, fără s-o invite nimeni şi-as vrea să-mi lase măcar nopţile mai lungi şi dimineţile mai târzii.

5 comentarii

Din categoria jurnal

Dor de mine

“Mamă, mi s-a întâmplat o mare nenorocire. Mai naşte-mă o dată. Şi dacă nu a doua oară, poate a treia oară. Şi dacă nici a treia, poate a patra oară. Poate a zecea oară. Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu. Ne scapă mereu câte ceva în viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu.”  Marin Sorescu

Mi-e dor uneori de mine. De fata cu ochi mari ce oglindeau şi cerul şi marea şi pământul. Ochii mei au obosit între timp, de lacrimi, de viaţă, de câte au văzut.

Mi-e dor de tot ce-am vrut să fac şi n-am făcut, de tot ce-aş fi putut deveni şi n-am devenit. Am parcurs drum lung până la cea de acum. Şi nu mă regăsesc.

Mi-e dor să râd cu poftă. Am uitat râsul undeva, la o răscruce. Mi s-a părut că atârnă prea greu pe umerii din ce în ce mai slăbiţi. În ultimul timp abia mai zâmbesc strâmb.

Mi-e dor să zbor. Nu am mai zburat demult tare, de când omul în mâinile căruia mi-am pus viaţa mi-a frânt aripile amândouă. S-au vindecat greu, dar a rămas teama de înălţimi.

Mie dor să simt nisipul fierbinte sub tălpi. Să privesc marea până la contopire şi să o las să mă poarte în lumea ei, acolo unde nu orice muritor ajunge. Mi-e dor de şoapta ei în prag de seară şi râsul cu soare în zori de dimineaţă.

Mi-e dor de fata simplă pe care am lăsat-o în urmă. Am dezbrăcat haina ei într-o zi caniculară, credeam că astfel voi fi mai uşoară şi voi înainta mai repede pe drumul ales. M-am rătăcit şi nu găsesc drumul înapoi. Mi-e teamă că a murit de tristeţe, aşteptându-mă cu ochii în zare şi buzele fripte de sete.

Mi-e dor de mine. Nu aţi văzut pe undeva o fată simplă, timidă, subţire ca un fir de trestie nouă, cu zâmbet luminos şi marea în ochi? Aş da orice s-o regăsesc. Mi-aş cumpăra o radieră şi aş şterge cu ea tot drumul parcus până aici. Promit să nu o mai las în urmă. O voi purta cu mine tot restul drumului. Doar să-mi arătaţi în ce direcţie s-o iau. Că eu am rătăcit drumul. 

3 comentarii

Din categoria jurnal

La Grindeni- rugăciunea

Căsuţa bunicilor  coboară din poveste. E mică, aşa, ca pentru o fetiţă de trei ani. Are acoperişul lăsat pe ochi şi cerdac cu portiţă de lemn pe care nu avem voie s-o lăsăm deschisă ca să nu intre puii în casă. Uşa are perdea lungă, până în pământ, să o păzească de invazia muştelor şi geamurile râd cu muşcate roşii în soare. Nu are decât două cămăruţe. Prima are o gură mare şi neagră în tavan, cu coş ca o pâlnie de care atârnă cuminte ceaunul de mămăligă. Vatra. Prinde viaţă atunci când focul dansează vesel sub căldare. Are şi aragaz cu butelie, dar asta e adăugare modernă. Am auzit că tanti a vrut să dărâme vatra şi să facă acolo o bucătărie modernă, dar bătrânii nu s-ar fi putut adapta. Aşa că le-a lăsat vatra în pace.

Camera bună are masă şi două paturi. Fiecare bunic cu patul lui. Două ferestre micuţe, tăiate parcă în joacă  deschid ochilor priveliştea către grădiniţă şi grădina vecinilor. Copila trebuie să urce în pat ca să poată privi pe geam şi e o aventură şi urcatul în pat. Saltelele sunt tari şi drepte, bine îndesate cu paie în fiecare vară de mamaie picioarele bine înfipte în pământ sunt înalte. Au aşternuturi de lână, aspre şi colorate, ţesute în casă cu modele fanteziste.

La orele prânzului când toată casa se linişteşte şi bătrânii se odihnesc un pic, pitica se joacă lângă ei în şoapta, visând că este în pădurea fermecaţă ce-i scoate în cale tot felul de primejdii din florile aşternuturilor. Al lui tataie e albastru şi mai simplu. Cică lui nu-i place cu zorzoane. Cearsafurile imaculate şi răcoroase te îndeamnă la odihnă şi pernele cusute cu păsări şi flori la visare. Niciunde nu doarme mai bine decât în paturile acelea tari şi inguste. Tavanul e atât de jos încât, dacă se ridică  în picioare în pat poate să-l atingă cu degetele dacă se ridică pe vârfuri, chiar şi ea, care e o mogâldeaţă. Aşa zice tataie. De parcă ei sunt mult mai mari….

„Cu cine vrei să dormi mamaie?”

„Cu matale!”

Patul mămăiţei e mai mare şi e pus la perete, nu au cum să intre noaptea balaurii pe fereastră să le mănânce odorul. La fereastră stă tataie, să păzească intrarea în castel, să-I fie prinţesa în siguranţă.

Seara are ritualul ei. Întâi mamaie o bagă în lighean şi  o freacă bine de tot praful adunat peste zi la joacă. Apoi o îmbracă cu cămăşuţă curată şi o vâră sub pled. Să nu răcească. Tataie se spală afară, e bărbat. Bărbaţilor nu le e frig, au nevoie de aer tare, să rămână puternici. Aşa zice mamaie. Ciudat e că şi tataie îmbracă tot cămaşă  lungă peste izmenele albe.

 „Tataie, e cald afară, de ce porţi mata izmene?”

„Cum altfel, tataie? Aşa poartă bărbaţii!”

„Dar mamaie are picioarele goale, uite!”

 „Mamaie e femeie, nu e bărbat! Femeile nu poartă izmene!”

„Da eu de ce trebuie să port pantaloni?”

„Tu eşti copil mic, trebuie să creşti.”

„Mata mai creşti, tataie?”

„Nu mai cresc, tată, nu mai cresc demult… Acum dau înapoi!”

„Cum dai înapoi? Te faci iar copil?”

De sub mustaţa albă tataie mustăceşte.

 „Da, tăicuţule, o să mă fac iar copil…”

 Mamaie o priveşte cu drag, cu ochii ei adânci ca cerul.

„Ptiu, să nu te deochi!”

„Hai babo, în seara asta nu ne-om culca?”

 „Stai Lisandre, ho că nu dau turcii!”

Mamaie îngenunchiază lângă pat.

„Hai mămiţă, să ne rugăm la Iisus, să avem o noapte bună!”

„Eu nu ştiu să mă rog, mamaie!”

 „Lasă, puiule, te învăţ eu. Spune după mine. Înger, îngeraşul meu…”

Tăcut, în picioare, cu capul plecat şi mâinile muncite împreunate, tataie se roagă în şoaptă. Oftând, face o cruce mare şi se aşează pe pat.

„Hai, Ioană, că se face dimineaţă şi trebuie să ne trezim denoapte.”

Cu icnet scurt şi geamăt de durere, mamaie se ridică în picioare, îşi face cruce şi cu mâna ei dreaptă, ia mânuţa mică şi fragedă şi o învaţă semnul dătător de speranţă al crucii.

„Aşa mămăiţă, hai în pat acum!”

Stinge şi ea lumina şi se strecoară lângă pitică.

” Mamaie, nu-mi spui o poveste?”

 „Spun, drăguţă, spun… A fost odată o fată desculţă, cu coade negre, groase ca pe mână, impletite şi lăsate pe spate şi cu ochi albaştri, albaştriiiii..”

„Asta erai matale, mamaie!”

 „Ei, draga mamei… aia era demult tare…”

În patul alăturat tataie a adormit. Oboseala de peste zi l-a răpus. Începe să sforăie uşor.

„Mamaie, de ce sforăie tataie?”

„Să gonească balaurii, maică, să-i pună pe fugă! Lisandre, mă Lisandre, mă! Întoarce-te, mă, că sperii fata!”

Fără să zică nimic, bătrânul se întoarce cu faţa la perete. Se face linişte.

Afară se aude cântec de privighetoare în salcia de la fântână şi undeva , departe o bufniţă. Feţita doarme răsuflând uşor, cu capul pus în palma mică. Bunica încă o priveşte cu drag şi face deasupra ei semnul crucii. „Să te aibă Dumnezeu în paza lui!”, sopteşte uşor şi inchide în sfârşit ochii. Toată casa s-a liniştit. Doar motanul cu ochii lui strălucitori stă la pândă în pod, să nu cumva să-i scape soarecele mult visat peste zi şi privighetoarea din salcie îşi cântă dragostea aprinsă de soarele primăverii.

 

 

13 comentarii

Din categoria trecut

Azi, de 9 mai

La ora la care scriu ne apropiem vertiginos de ziua de mâine.  Cu siguranţa voi termina de scris mâine, 10 mai, ziua Regelui, aşa cum i s-a dus vestea în popor. Puţini ştiu însă ce înseamnă aceste zile în istoria ţării.

Pentru toate statele lumii, ziua independenţei are o semnificaţie aparte şi e sărbătorită cu sfinţenie. Marea majoritate si-au ales-o drept zi naţională tocmai pentru a marca cum se cuvine acest eveniment memorabil ce a dus la crearea statului respectiv. Numai la noi s-a sărbătorit azi orice, dar de ziua independenţei îşi aduc aminte din ce în ce mai puţini români.

E adevărat, a fost o independenţă mai mult trasă de păr. Ruşii aveau nevoie de noi, aşa că ne-au rugat să ne aliem cu ei  împotriva turcilor. Nu se simteau siguri de unii singuri contra unei asemenea puteri mondiale care le sufla în ceafă. Nu ne-au promis nimic concret, normal. Niciunul din aliaţii noştri de-a lungul timpului nu ne-a promis ceva concret. Poate că nu au avut niciunul interesul ca pe aceste meleaguri pline de frumuseţe şi de har să existe tărişoara asta numită România. Fiecare ar fi vrut câte o bucăţică din Rai. Da, am declarat război turcilor fără să fim pregătiţi şi fără să ştim nimic sigur. Dar am avut în vremea respectivă nişte politicieni care au ştiut să ia decizii curajoase fără să aştepte aprobare. Drept urmare, după semnarea acordului cu ruşii şi ruperea acordurilor diplomatice cu Imperiul Otoman, pe 9 mai, în faţa camerelor reunite ale parlamentului, Kogălniceanu proclamă independenţa României. Pe 10 mai, regele Carol I semnează declaraţia de independenţă ce capătă astfel putere de lege.

A trebuit să treacă timp, lupte grele cu turcii, multe conferinţe internaţionale la care România nu a fost constituită parte şi multă diplomaţie pentru ca independenţa statului acestuia de la răscruce de vânturi să fie recunoscută de mai marii de atunci şi de acum ai Europei. Ruşii ne-au vrut aliaţi doar pentru vitejia soldaţilor noştri aruncaţi în luptă drept carne de tun, nerecunoscându-ne însă şi oficial de aliaţi, tocmai pentru a nu ne da dreptul să participăm la viitoarele conferinţe de pace. Să nu ridicăm pretenţii. Să trecem de sub talpa turcilor, sub talpa lor.  Şi atunci când am fost acceptaţi ca stat independent, acceptul a fost dat cu o noua umilire, ruşii pretinzând şi primind în schimbul Dobrogei, deltei Dunării şi micuţei Insule a Serpilor  judeţele din sudul Basarabiei.  Europa a fost de acord cu această nouă umilire. Principele Carol I, deşi indignat de mârşăvia cu care ni s-a mai smuls o parte din ţară, a fost nevoit să accepte condiţiile, întrezărind imensul avantaj pe care ni l-a dat Dunărea şi ieşirea la Marea Neagră. În luptele crâncene de la Plevna, Vidin, Oreahovo şi-au pierdut viaţa mii de soldaţi din batalioanele noastre. Într-un final Osman Paşa a fost nevoit să capituleze în faţa colonelului Cerchez. Ca de fiecare dată, românii ăştia atât de desconsideraţi şi umiliţi de toţi „civilizaţii” Europei, au salvat întregul continent de plaga imperiului Otoman.

Au fost timpuri în care politicienii noştri nu s-au dat în lături de la nici un demers menit să ducă la recunoaşterea independenţei noastre statale. Şi au reuşit. Am avut însă nenorocul să ajungem în ’44 pe mâna comuniştilor, care au dus în derizoriu cea mai mare sărbătoare naţională doar pentru că a fost înfăptuită de regimul burghezo-moşieresc în frunte cu Regele venetic.  Până şi istoria se uită repede când este săpată temeinic la rădăcină, nu? „Revoluţia” din 1989 ni l-a adus la putere pe un alt comunist convins -Iliescu- care a luptat cât a putut ca familiei regale să nu i se recunoască nici un drept. Uite aşa, data la care România s-a proclamat naţiune de sine stătătoare şi independentă a rămas în cosul de gunoi datorită unor politicieni de mucava, fără coloană vertebrală care nu au urmărit nici măcar o clipă binele tării şi al nostru.

Am ţinut să scriu despre aceste zile pentru că azi am auzit peste tot vorbindu-se cu patos de ziua Europei, dar doar câteva voci firave spunând despre proclamarea independenţei noastre iar mâine vor fi destule voci care vor crâcni împotriva casei regale. Şi nu e bine să uităm. Ar fi păcat de jertfa străbunilor nostri care si-au pierdut viaţa cu numele regelui şi al ţării pe buze şi au rămas îngropaţi pe pământ străin pentru ca noi să putem ţine capul sus acum. Şi dacă mâine se serbează ziua Regelui, măcar să stim că această zi este păstrată cu sfinţenie de casa regală nu pentru că pe 10 mai s-a născut regele Mihai ci pentru dragostea de ţară, curajul şi verticalitatea de care a dat dovadă principele Carol I în acele vremuri tulburi.

Scrie un comentariu

Din categoria Cotidian

La Grindeni- masa

Anul acesta se pare că-mi voi face veacul la Grindeni. Am un frăţior care îi mănâncă mamei tot timpul şi i-am auzit şuşotind aseară. Mamaie şi tataie mă vor lua la ei o perioadă. O să vină dimineaţă nea Florea să mă ia. Mie îmi convine.  Mă îmbrac cu hăinuţele noi cu care abia aştept să mă laud la Tataie. Tataie e sufletul meu. Cu ochii lui albaştri şi blânzi, părul alb şi mustaţa ştrengărească,  zâmbetul  cald şi tăcerea luminoasă era cel mai frumos bunic din lume. Cel puţin eu sunt convinsă de asta.

Îmbrăcată frumos, cu hăinuţe curate nu-mi vine nici să mă mişc, de teamă să nu le boţesc. Mă mişc nefiresc, ca şi cum aş călca pe ouă. Şi mă enervează nea Florea că râde de mine. Dar peste o jumătate de oră voi fi cu Mamaie şi Tataie şi atunci nu va mai râde nimeni. Plecăm. Drumul cu autobuzul până la Grindeni e scurt. Ieşim pe la baza de cereale din Bechet, trecem prin Ostroveni, oprim în Orăşani la magazinul cu bomboane şi apoi gata, am ajuns acasă. Autobuzul opreşte chiar la o casă distanţă de ai mei. În faţa casei lăutarului din sat care are copii mari, de vârsta Sandei.

Mi-e cam teamă de Sanda. Tot timpul mă ceartă şi se leagă de mine. Şi de Tanti mi-e teamă. E mare şi atât de rea uneori… mai ales când ţipă şi îi ia la bătaie pe rând când pe Sanda când pe Marian. Şi asta se întâmplă cel puţin odată pe zi. Şi ei sunt răi. Urlă din orice şi se pârăsc unul pe celălalt. Sanda vrea să mănânce Marian bătaie, Marian vrea să mănânce Sanda bătaie. Nu ştiu de ce se urăsc aşa. Eu nu o să-l pârăsc niciodată pe frate-meu. E mic şi e fratele meu. Noroc că voi dormi cu Mamaie.

Am ajuns. „Bună ziua, domn’ învăţător! E nepoata matele? Frumuşică fată!” Eiiii… ce-mi place să zică oamenii că sunt frumoasă! M-am roşit toată şi am pus capul în pământ. Na, acum mi-e ruşine că roşesc aşa repede. Sunt o proastă. Abia aştept să ajungem acasă. O să plâng dacă mai stăm atâta în drum să se uite toţi oamenii la mine cât de roşie m-am făcut. În sfârşit, vine Tataie. Urcă domol poteca străjuită de boji înalţi ce ascund grădinile de pe malul Jiului.

„Măăăăă…. mânca-o-ar tataie pe ea de fată!” deschide braţele taiaie şi faţa i se luminează de cel mai mare zâmbet. Alerg cât pot de repede şi sar la el în braţe. „Ce faci, tataie? Ai venit bine? Ce face mă-ta? Hai că abia aşteaptă baba să de vadă!” Baba e mamaie. Aşa îi place lui s-o alinte. Mi-e cam necaz, că mamaie nu e babă. E frumoasă cu faţa ei micuţă plină de riduri, cu pielea fină, ochi albaştri ca cerul după furtună şi părul ivindu-se negru de după basmaua la fel de neagră. „De ce porţi matale mamaie basma neagră?” „Dacă sunt bătrână, puiule…!” „Nu eşti bătrână!”, mă doare pe mine când spune asta şi lacrimi stau să ude obrajii. „Nu plânge, mămăiţă! Nu trebuie să plângi din orice! Toţi oamenii îmbătrânesc! Hai că te ia mamaie mâine cu ea la biserică. Să vezi ce frumos o să fie!” Brusc pier lacrimile. Lasă-le să se ducă. „Mai e mult până mâine, mamaie?” „Mai e muică, mai e. Hai întâi să te schimbe mamaie şi să trecem la masă!”

Masa la Grindeni e o adevărată aventură. Întâi merg cu tataie să mulgem vaca. Habar nu aveţi ce balaur mare e o vacă. Are coarne întoarse şi mi-a zis tataie să nu cumva să ajungă cu ele la mine că mă împunge şi mor! Nu ştiu ce e moartea, dar e înfricoşătoare, am văzut eu în icoana pe care o ţine mamaie deasupra patului. Sunt unii cu coarne care îi chinuie pe oamenii ajunşi acolo şi ei plâng… Nu mă duc pe lângă coarnele alea. Cum intrăm în grajd întoarce capul. Trebuie să mă ţin de pantalonii lui tataie şi să stau ascunsă să nu mă vadă. Dacă nu mă vede, mugeşte scurt şi întoarce capul la loc în iesle. Am scăpat de data asta! Tataie îşi ia scăunelul cu trei picioare şi se aşează greu lângă ugerul vacii. O spală domol, îi vorbeşte frumos şi începe să mulgă. „Tataie, dar ea înţelege ce vorbeşti cu ea?” „Înţelege, tată, înţelege!” „Dar de ce nu răspunde pe limba noastră?” „Pentru că nu o ştie, tăicuţule. Ştie doar limba vacilor!” „Atunci cum înţelege când îi vorbeşti?” „Măăi, da multe întrebări mai pui tu!”, râde sub mustaţă tăicuţul. „Înţelege. Nu mai vorbi tare că se sperie şi ne varsă laptele!”.

Din camera alăturată se aud zgomote mari şi un glas înfricoşător scoate un muget prelung. Mă strâng bine lângă tataie. Totdeauna mi-a fost foarte frică de viţel, acel pui de monstru care sare şi dă din picioare şi e în stare să mă doboare cu copitele lui. „Stai cuminte, draga tatei… îi e şi lui foame.” „Dar nu scapă să vină peste mine?” „Nu scapă, are tataie grijă.” „Tataie, dar ce mănâncă viţelul?” „Ce să mănânce, taicule? Lapte de la mă-sa, iarbă…” „Şi dacă noi luăm laptele, el ce mai mănâncă?” „Îi lasă tataie şi lui, nu-l luăm pe tot.” „Altfel nu mai creşte?” „Da, scumpa mea, altfel nu mai creşte.” „Da de ce trebuie să crească? Să se facă mare ca mama lui şi să mă mănânce?” „Nu te mănâncă decât dacă nu eşti cuminte şi intri la el fără mine. Hai să-ţi dea tataie spumă de lapte, că am terminat!” Spuma caldă a laptelui proaspăt muls e cea mai mare delicatesă. Îmi place laptele oricum ar fi. Şi cum îl prinde mamaiţa cu făină de grâu şi puţină sare, sau fierbinte cu mămăligă caldă…. dar spuma e cea mai mare delicatesă, am zis! Beau cu poftă până nu mai am aer să respir. „Gata, măi! Nu o să rămână deloc de fiert şi te ceartă tanti-ta!” Scot din găleată mustaţa albă şi năsucul plin de spumă. Mă şterg cu dosul palmei, aşa cum am văzut eu că fac ţăranii şi trag adânc aer în piept. „Hai afară, tataie, să dau drumul viţelului, să apuce şi el să mănânce ceva. Hai să ducem laptele la bucătărie.”

Ajungem în bucătărie, unde pe pirostriile din vatră mămăliga fierbe  cu bulbuci. Pe aragaz tanti termină ciorba. Miroase atât de bine…. Nu ştiam că mi-e aşa foame. Când ne vede începe să dea ordine. „Hai mamă, mestecă mămăliga aia că e gata ciorba! Hai tată, vezi de viţelul ăla, că acum trebuie să stăm la masă! Saandaaaa! Ia-l pe Marian şi spălaţi-vă pe mâini! E gata masa! Spal-o şi pe asta mică că pute deja a grajd!”

Sanda se prezintă în fugă şi mă smulge de mână să mă duc cu ea. „Mamă, Marian nu vrea să vină!” „Spune-i că dacă nu vine ia bătaie! Mi-aţi mâncat sufletul amândoi! Nu vă mai potoliţi!” Alerg după Sanda să nu mă împiedic să cad. Mă trage furioasă după ea. Mă freacă pe mâini şi pe fată de mă trec lacrimile. Nu plâng, altfel m-ar ciupi. Nu prea mă suferă Sanda. ” Maaariaaaaaaaaneee!!! Te spun lui mama dacă nu vii! O să iei bătaie, aşa mi-a zis!!” Apare şi Marian, domol din casa mare. „Stai nebuno, că o să-i iei pielea de pe ea! Hai cu mine, Luci. Asta e nebună!” „Maaaaaamăăăăă!!! Marian m-a făcut nebună!” ” Să vedeţi ce bătaie mâncaţi voi înainte de masă!! Marian, nu ţi-e ruşine?? Cere-i scuze că-ţi rup urechile!” Marian bombăne. Înalt şi slab, cu ochii lui albaştri, mi-e tare drag. Mi-ar părea rău să ia bătaie. Mă uit rugătoare la el. Nu îndrăznesc să deschid gura că mi-aş lua-o de la Sanda. „Nu-mi cer scuze de la tine, scoate el printre dinţi- şi dacă mai strigi te bat eu de nu mai apuci să-i spui mamei!” Sanda, îmbufnată pufăie pe nas ca viţelul din coşare. Dar tace pe moment.

Spălaţi, cu părul ud şi mâinile curate ne îndreptăm cu toţii către masă. Transpirată, tanti a aşezat deja masa, mamaie răstoarnă mămăliga pe un cârpător imens şi toarnă laptele în ceaunul rămas gol, iar nea Florea apare din beci cu o cană de vin sângeriu aburind în mână. Doar tataie mai întârzie pe afară, cu cine ştie ce treburi urgente pe care le bombăne abia auzit pe bătătură. ” Hai tată odată, că se răceşte mămăliga!” Ne aşezăm unul lângă altul la masă, Sanda şi Marian dându-şi coate nemulţumiţi că trebuie să se înghesuie din cauza mea. Mamaie cu cârpa pe ochi spune în şoaptă o rugăciune. Apare şi tataie şi se aşează în coltul lui, făcându-şi cruce. Toată lumea e gata să cinstească masa lui Dumnezeu. „Poftă mare!” ne urează tanti, răsuflând uşurată când se aşează pe scaun. Mâncăm în linişte, doar Sanda şi Marian mai icnesc înfundat din când în când dându-şi coate. În faţa lui nea Florea nu îndrăznesc să se certe. Le e ruşine de el, deşi e cel mai blând tată pe care l-am văzut.

Un comentariu

Din categoria trecut, Uncategorized