Poveste de 2 mai

Erau doi copii frumoşi.

Ea firavă, timidă şi complexată de slăbiciunea-i, cu ochi mari ca o pasăre speriată. El încrezător şi încrezut, popular şi vorbăreţ. Se ştiau de când ochii lor au început să vadă în jur. Ea-l admira tăcută, pe furiş, totdeauna temându-se să nu cumva să fie descoperită de colegii răutăcioşi şi mult prea vorbăreţi. El îşi striga preferinţele în gura mare, prea admirat şi prea plin de el ca să-i pese de ce vor zice ceilalţi. Spunea tuturor că el când va fi mare se va însura cu Ea, pasărea speriată cu ochi mari. O teroriza şi o făcea să viseze frumos în acelaşi timp. Doi copii sortiţi unul celuilalt prin cine ştie ce ironie a scriitorului de vieţi.

Au crescut peste noapte şi au ajuns adolescenţi. El pui de brad tânăr, înalt şi bine legat, ea firavă ca o creangă de trestie primăvara. De când se ştiau au fost în aceeaşi clasă, de când se stiau se iubeau. Ca şi cum în această viaţă trebuiau să continue firesc preferinţele şi pasiunile vieţilor trecute. S-au născut însă în alt timp, în alte medii. Ea într-o familie inflexibilă şi rigidă, pentru care orice semn de iubire şi pretuire era strict interzis. El într-o familie de intelectuali frumoşi, venit pe lume târziu, atunci când nimeni nu se mai aştepta, după două fete mari deja.  Şi totuşi, nu existau doi prieteni mai buni ca ei, doi tineri mai invidiaţi ca ei, doi copii care să râdă atât de frumos împreună.

Cearta s-a coborât peste ei ca un nor negru, într-o dimineaţă de toamnă târzie şi caldă. E singură în clasă, scutită de ora de sport pentru inima-i bolnavă. El îmbujorat de efort, trimis de profesorul de sport înapoi la clasă drept pedeapsă pentru obrăznicie şi încăierare. Luat de valul adrenalinei stârnită de bătaia de afară a încercat să fure cu forţa primul sărut. Două palme zdravene au pecetluit încercarea. Două palme ce l-au trezit la realitate şi i-au îndepărtat pentru prima dată unul de celălalt. Palme ce le-au pecetluit soarta.

O perioadă nu şi-au mai vorbit deloc. Apoi sentimentele au topit pojghiţa de gheaţă ce le acoperea şi prietenia şi-a reluat cursul, având la mijloc o altă fată, ajunsă acolo din ambiţia lui. Au reînceput să râdă mult, să fie împreună mai tot timpul, trio-ul ideal. Ea şi-a închis în inimă tot ce visase până atunci în legătură cu ei doi şi a devenit confidenta fidelă şi statornică a cuplului nou format. Fără răutate, fără gânduri ascunse, sau trădări. Simplu şi curat. A fost martora bucuriilor şi trădărilor amândurura, a certurilor, a împăcărilor, a gândurilor celor doi tineri ce nu puteau să găsească unul în celălalt răspunsul dragostei. Umărul firav a adăpostit lacrimi şi a măturat promisiuni de răzbunare. A sfătuit şi a ridicat dintre ei piedici ce păreau de netrecut. S-a dăruit pe sine pentru fericirea lor. Şi totuşi, o relaţie sortită eşecului nu merge indiferent ce-ai face.

Doi mai, ziua tinerilor,  i-a prins în dimensiuni diferite. Fiecare cu familia lui, fiecare cu gândurile şi singurătatea lui. Cuplul despărţit de vorbe negândite. Firava lor confidentă obosită, într-o bine meritată vacanţă la bunici. Şi soarele cald al zilei de mai strălucind peste toţi, topind cu căldura sa orice urmă de viaţă. Prea cald pentru luna mai a fost în anul acela. El răsfăţat, şi-a convins părinţii să-l ducă pe malul Jieţului la picnic. Un pariu prostesc, de băieţi fără minte, apele umflate de primăvară ale Jieţului în drumul lui către contopirea cu Dunărea, oboseala, un vârtej nevăzut şi o viaţă furată. Un soldat ce abia îşi condusese părinţii la autobuz şi-a jertfit propria viaţă încercând disperat să o salveze pe a Lui. Apa i-a luat pe amandoi, înlănţuiţi şi vestea dispariţiei soldatului a ajuns acasă în Moldova înaintea părinţilor de la care îşi luase la revedere cu câteva ore înainte.

Scriitorul de vieţi şi-a luat o pauză aici. Nu i-a lăsat nici măcar să-şi spună adio. Nu a trimis nici o umbră de gând care să-i vestească Ei dispariţia Lui. A trimis mesageri grăbiţi, colegi ale căror vorbe nu puteau fi crezute. Cum poţi să crezi aşa ceva, când inima ta nu a simţit nici un pericol? Când ştii că El era cel mai bun înotător din şcoală? Când tihna casei bunicilor e singura oază de fericire pe care o cunoşti şi-ţi e greu să revii la realitatea atât de dur şi de crud, parcă nu-ţi vine să-ţi îndrumi paşii către locul dezastrului. Cu greu a găsit puterea s-o facă. A ajuns acasă pe uliţe pustii, unde nici o adiere de vânt nu anunţa dezastrul.

În primăvara aceea plantase panseluţe. Se nimerise un lot de panseluţe albe, fără nici o pată de alta culoare. Imaculate. Un strat de alb într-o grădină în care celelalte culori încă nu explodaseră. Căldura neobişnuită le luase prin surprindere. Cu inima strânsă le-a cules pe cele mai mari, le-a prins bucheţel şi şi-a îndrumat paşii grei către casa unde nu se aşteptase să găsească cândva nefericirea. Cu speranţa că totul e o farsă. A ajuns la poartă unde liniştea i-a spus să se întoarcă. Şi s-a întors fără să bată. Doar că drumul înapoi era barat de colegii de clasă trimişi după flori şi crengi de brad prin sat. Veneau îndoliaţi, cu braţele pline, cu ochii plânşi. Şi inima Ei s-a mai frânt o dată.

Prima şi ultima noapte petrecută împreună le-a adăpostit lacrimile amândorura. Ale ei fierbinţi, udând mâinile iubite împreunate cuminte pe piept. Ale lui, reci şi tăcute, udând perna albă pusă sub cap. O batistă mică ce le ştergea întruna şi cuvinte şoptite ce nu au avut ocazia să fie auzite niciodată. Nu în aceeaşi dimensiune, nu în aceeaşi viaţă. O lumină de ceară le-a luminat sufletele despărţite fără de voie de un scriitor de soartă prea crud. Dimineaţa i-a luminat cu cruzime topind orice speranţă. Ziua s-a sfârşit dureros, petrecută de basmale albe de doliu, de copii în lacrimi, de lăutari cântând o nuntă fără veselie. Seara nu a lăsat în minte decât sunetul goarnelor şi basul lăutarilor. Toată energia rămâsese în cimitir, la căpătâiul mormântului proaspăt, sub un munte de flori veştede.

A urmat un an greu. Un an al poveştilor spuse unei cruci reci în cimitir şi al nopţilor ce găseau două suflete îmbrăţişate pe o bancă, sub tei. El plângând şi implorând-o să nu-l mai lase să plece singur, Ea plângând şi neputând să se rupă de cei pe care i-ar lăsa în urmă. An după an de atunci, ziua tinerilor îi găseşte pe El mai uitat, cu piatra mormântului crăpată de vreme şi pe Ea mai bătrână, mai singură, mai obosită de luptă.

Scriitorul în cartea oamenilor nu i-a sortit decât o dragoste pe care i-a luat-o prea repede. După aceea a lăsat-o să caute tot restul vieţii iubirea în cei care nu i-au putut-o oferi. Nici nu ar fi avut de unde, fiecare având iubirea lui dinainte scrisă pe pagina începută atunci când sufletul i-a fost aruncat în lume. I-a lăsat doar o lumină de ceară în câte o biserică pentru fiecare zi de 2 mai şi aşteptarea clipei în care sufletul ei bătrân şi rănit de prea multe ori, va întâlni sufletul lui tânăr, plecat supărat şi singur mult prea devreme. Ziua judecăţii în care El o va întreba de ce l-a lăsat singur atâta timp iar Ea nu va reuşi să răspundă decât plecând capul.

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria trecut

2 răspunsuri la „Poveste de 2 mai

  1. sufletprinviata

    Am trait si eu asta.Nu e greu de imaginat….

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s