Arhive lunare: iunie 2013

Ploaia

„Paparudă, rudă, vino de ne udă/ Şi cu glas de rouă, vino de ne plouă!”

Plouă ca-n sfârşit de lume – enervant, sâcâitor, statornic. Poate că eu sunt o ciudăţenie a naturii, dar iubesc ca nimeni alta zilele cu ploaie. Aş privi ore în şir fără să mă plictisesc căderea uniformă şi rapidă a picăturilor de ploaie. Acum am îmbătrânit, era însă o vreme în care imi plăcea să mă plimb prin ploaie fără umbrelă. Să simt stropii reci curgându-mi pe faţă, pe umeri, în păr. Râdeam şi alergam desculţă prin ploaie ca cu copil pus pe şotii. Acum reumatismul nu mă mai lasă să râd şi totuşi, cuibărită în căsuţa mea caldă, la adăpost, cu o cană de ceai fierbinte în mână şi o muzică bună în fundal  îmi place să privesc copacii cum primesc picăturile de ploaie ca pe o binecuvântare. Poate pentru că-s născută vara, în cea mai aridă zonă a ţării. Sunt printre puţinele persoane care iubesc apa şi totuşi nu ştiu să înoate. Sau poate tocmai de aceea nu pot învăţa. În vechime se spunea că cei mai buni marinari sunt cei ce nu ştiu să înoate. Era chiar un criteriu serios la angajare, deoarece o furtună pe mare însemna aproape inevitabil moartea, iar ea,  moartea, e mult mai chinuitoare pentru cei care ştiu să înoate şi se agaţă de orice speranţă să poată supravieţui. Eu aş fi marinarul ideal.  Sunt atrasă de apă ca fluturii de lumina lămpii, noaptea. Flacăra le arde aripile şi-i ucide lent, însă cu toate astea, nu-i pot rezista. Merg către moarte cu speranţa nebună că vor reuşi să afle cândva misterul lui Prometeu.

Cenuşiul zilelor cu ploaie îmi aduce o stare de linişte şi pace în suflet cum rar îi e dat omului să întâlnească.Parcă-aş fi fost pe Arca lui Noe. Cu mulţi ani în urmă, pe vremea când încă lucram pe şantier, ploi de început de lume au adus urgia peste oraş. Eram la serviciu şi ploaia era din ce în ce mai rapidă şi mai furioasă. Au început să se adune ape de peste tot şi în câteva ore, până-n prânz, toată partea de sud a oraşului era sub ape. Şantierul şi-a închis activitatea, s-au scos siguranţele pentru că devenise mult prea periculos să lucrezi cu utilajele în apă şi toată lumea a fost trimisă acasă. Autobuzele au rămas prinse în viitură la câteva sute de metri de şantier, maşinile armatei trimise la faţa locului să adune mulţimea deveniseră neîncăpătoare. Viitura era înspăimântătoare, valuri furioase de apă neagra coborau de pe dealuri şi măturau în cale tot ce prindeau. Am urcat în remorca unui camion care ne-a lăsat la intrarea în oraş, pe o colină, ca să se poată întoarce cât mai repede după ceilalţi oameni prinşi în vâltoare. Am mers pe jos, cu sandalele-n mână,  de la un capăt la celălalt al oraşului. Pe măsură ce înaintam picăturile de ploaie se răreau, iar când am ajuns aproape de casă am avut surpriza să constat că pe acolo chiar nu plouase deloc. Veneam de la 3-4 km din ape învolburate, cu părul ud şi hainele şiroind pe mine şi găseam o oază în care nici măcar vântul nu tulbura căldura soarelui. Îmi aduc aminte ca ultim regret faptul că ploaia nu acoperise tot. Stăteam in casă, la adăpost şi aş fi vrut să mă duc înapoi acolo unde apele involburate şi negre încă coborau furioase către Dunăre.

Poate suna ciudat, dar şi acum, ca atunci, unica mea temere e că ploaia va înceta şi mâine dimineaţă soarele va străluci din nou necruţător, prea aproape de pământ, topind cu razele lui fierbinţi orice suflare de vânt. Ca-n serile de iarnă în care începe încet, încet să ningă, mi-e teamă să închid ochii, ca nu cumva somnul meu să alunge bucuria şi răcoarea ploii. Pentru că e deja iulie şi se anunţă o vară fierbinte şi uscată iar eu, deşi-s născută vara, nu suport căldura excesivă. Aşa că o să sting lumina, o să-mi pun o melodie frumoasă şi o să ascult în continuare glasul binefăcător al ploii, sorbind din ceaiul ce mi s-a răcit între timp.

Lăsaţi-vă şi voi legănaţi de cântecul ploii şi visaţi la zile frumoase şi proaspete ca ploile de vară. Noapte bună, dragii mei, oriunde vă veţi afla!

Reclame

8 comentarii

Din categoria jurnal

Povestea unui şantier

Am lucrat cândva într-un şantier naval. Unul mare, cunoscut peste tot în lume la vremea respectivă, undeva aproape de Porţile de Fier, la Turnu Severin. A fost o experientă de viaţă şi anii petrecuţi acolo după revoluţie mi-au format într-o mare măsură caracterul.

 Erau  acolo cam 3000 de salariaţi şi nu era perioada de glorie a şantierului. Auzeam colegii mei mai în vârstă spunând că pe vremea comunismului, atunci când ruşii îşi făceau barjele în România,  au fost şi 4500 de salariati. Dacă stau să mă gândesc bine era o localitate în sine. Toată lumea cunoştea pe toată lumea, fiecare era mândru de ceea ce făcea şi cei mai buni meseriaşi acolo se găseau.

Nu e uşor să lucrezi în condiţii extreme şi să construieşti nave în aer liber. Vara, în zilele caniculare, la nivelul tablei se măsurau în jur de 68 de grade Celsius. Şi erau muncitori care sudau, polizau, sau vopseau  în tancuri în astfel de condiţii. Iarna, când gerul muşca din tine şi la gura sobei, lor le îngheţau toate extremităţile muncind pe tabla îngheţată, fără nici o sursă de încălzire. Halele erau neîncâlzite şi chiar dacă ar fi avut surse de căldură aceasta s-ar fi pierdut pe uşile uriaşe ce erau mai tot timpul deschise să permită bucăţilor asamblate în interior să-şi continue drumul către cală. Se încălzeau bieţii muncitori cum puteau, cu câte o sticlă de alcool de la magazinul de peste drum. Unii erau băuţi încă de la primele ore ale dimineţii. Ajunsese ca starea aceea de amorţeală să fie starea lor de randament maxim şi de cele mai multe ori, atunci când nu puneau în pericol viaţa nimănui, şefii închideau ochii. Erau totuşi cei mai buni meseriaşi.

Revoluţia a venit şi acolo cu schimbări. Că doar venise rândul proletariatului, dictatura muncitorilor care nu mai aveau nevoie de şefi şi directori care să le spună ce să facă. La scară mai mică s-a întâmplat ce s-a întâmplat pretutindeni în ţară în acele zile. Nişte băieţi, destul de slab pregătiţi dar cu ambiţii mari s-au erijat în reprezentanţii muncitorilor. Au scos pe poartă cu surle şi trâmbiţe vechea conducere „comunistă” şi s-au pus ei în funcţie, cu acordul masei de muncitori.

Nu a durat mult nebunia. Ajunşi acolo unde habar nu aveau ce să facă au fost o pradă uşoară pentru băieţi cu adevărat şmecheri şi deştepţi. Au încheiat contracte neperformante pentru care au luat credite bancare uriaşe, au făcut nave pe care le-au livrat înainte de a fi achitate integral şi când să tragă pe cineva la răspundere să ceară despăgubiri conform contractului, s-au văzut neputincioşi în faţa unor cutii poştale goale pe undeva prin insulele Feroe.

A fost o perioadă extrem de grea, oamenii nu-şi mai primeau salariile, creditorii îşi cereau banii, din ce în ce mai mulţi şomeri ieşeau pe poarta şantierului. Intrau în colaps. Abia atunci au realizat salariaţii că dacă nu e cineva priceput la conducere, să ştie să gestioneze banii şi să încheie contracte bune, nu pot face nimic. Drept urmare, s-au dus cu jalba în proţap şi au implorat vechea conducere să se întoarcă.

După ce s-a întors vechiul director pe post de manager de data asta, lucrurile au început uşor, uşor să reintre în normal. S-au găsit parteneri buni, au început să facă tancuri petroliere pentru olandezi şi pentru nemţi, s-a construit o secţie de ambarcaţiuni din fibra de sticlă revoluţionară la vremea aceea, comenzile curgeau, oamenii primeau salarii mărite periodic cu rata inflaţiei, primeau prime de sărbători, erau mulţumiţi. Condiţiile de muncă nu erau mult diferite de anii 50-60. La fel se lucra, în frig sau căldură excesivă, doar unele utilaje performante aminteau de secolul în care ne aflam.

Nimeni nu se plângea însă de condiţii vitrege. Veşnic la poarta societăţii erau câteva zeci de persoane în căutare de loc de muncă, primeam sute de cv-uri, oamenii aşteptau răbdători să prindă un loc de muncă în şantier. În momentul în care o navă era gata şi strălucea cu vopsea nouă în soare aşteptând să fie lansată la apă era sărbătoare. Plutea în aer o mândrie cum rar întâlneşti la alte profesii, un soi de îngâmfare şi mulţumire care îţi umplea şi ţie, privitorului, inima de bucurie. Ochii tuturor oamenilor acelora ce trudeau din greu străluceau spunându-ţi : vezi ce suntem noi în stare să facem?

Toată noaptea lucrau să pună la punct lansarea în cele mai mici detalii. Nava era ridicată la înălţimea corespunzătoare, traversele erau bine unse cu seu, ca plecarea să-i fie lină, fiecare muncitor îşi cunoştea locul şi ordinea în care trebuia să acţioneze şi să dea drumul pârghiilor. Dimineaţa, porţile purtau steaguri tricolore, catargul navei la fel, zeci de steguleţe erau înşirate peste tot şi de pe cala plină până ieri de zgomot şi agitaţie, mai rămânea doar înfrigurarea. Toate lansările la care am asistat au fost făcute până în ora 8 dimineaţa. Atunci era momentul optim ca navele să înceapă cu dreptul călătoria lor către mările şi oceanele lumii. Când nava pleca în lunecare lină către apă, toată lumea uita să respire. Nu vă închipuiţi cum e să priveşti un tanc de 7000 de tone dedwait, cu oameni pe punte cum alunecă uşor şi ajunge să sărute plescăind apa Dunării. Parcă şi vântul se oprea şi aveai impresia că sticla aceea ce şampanie spartă de peretele vasului e cea care îi dă avânt.

Din păcate, în aparatul de conducere au rămas şi mulţi din acei care nu ar fi trebuit să rămână, iar influenţa lor s-a simţit.  Înţelepciunea populară spune că omul când îmbătrâneşte se prosteşte. La fel s-a întâmplat şi aici. S-au făcut multe lucruri ce nu ar fi trebuit făcute, dar în mare treaba a mers până i-au ajuns din urmă datoriile lăsate de vechea conducere. Când procesul cu cumpărătorii fantomă s-a terminat şi statul a cerut impozite restante de 6 milioane de euro, tăvălugul distrugerii a intrat şi în stupul acela atât de organizat în aparenţă. Ca pretutindeni în România s-a forţat privatizarea. Erau la modă privatizările peste noapte cu investitori dubioşi care erau în căutare de câştiguri facile prin dezmembrare şi vânzare la fier vechi. Vă sună cunoscut scenariul, nu?

De unii au scăpat, muncitorii prinzându-se şi dându-i la propriu pe poartă afară, cu coada între picioare. A venit însă la un moment dat un fiu al locului, un tânăr fugit încă de pe băncile liceului în străinătate, trăitor în America, ce s-a întors cu bani mulţi şi a început să cumpere bucată cu bucată tot ce mergea în oraş. Deşi toţi vedeau că fabricile cumpărate de respectivul sunt puse pe butuci bucată cu bucată, au închis ochii şi şi-au zis că lor nu o să li se întâmple aşa ceva. Era doar ca şi copilul lor, fost coleg de liceu cu copiii multora din salariaţi!

Acum şantierul despre care vă povestesc este el însuşi doar o poveste. Îşi mai aduc aminte de el armatorii ale căror nave încă cutreieră lumea cărând mărfuri sau făcând croaziere de lux. Muncitorii au plecat rând pe rând în şomaj, trişti şi nesiguri pe viitorul lor, halele şi magaziile s-au golit, sute de camioane pântecoase cărând zi şi noapte tot ce s-a putut vinde la fier vechi pentru supravieţuirea de moment şi îmbuibarea patronatului. Noua conducere adusă de patron şi-a îndeplinit obiectivele. Din ce-a fost odată mândria locuitorilor acelui oraş a rămas doar o ruină tristă în care câteva zeci de salariaţi mai strâng ce se mai poate strânge pentru bunăstarea „investitorului strategic”, urmând să stingă lumina când ies pe poartă.

Cândva îşi vor aduce aminte să povestească nepoţilor lor cum construiau ei tancuri de mii de tone pe care le lansau la apă în dimineţi cu soare blând, aşa cum mi-am amintit eu să vă povestesc azi, după ce am văzut cu strângere de inimă, la Galaţi, lansarea la apă a navei World Diamond năşită de Principesa Margareta. Multe au fost bune în ţara aceasta şi puţini le-au luat cu inima curată, pentru a duce mai departe tradiţia unei industrii de succes. Din păcate, românii nu fac parte din cei puţini şi serioşi.

 

 

9 comentarii

Din categoria Cotidian

Ia aminte

Minunat pentru o dimineaţa de dumincă ploioasă. 🙂

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

Nominalizare

Mi-am început activitatea pe blog acum ceva timp. La început timid, am vrut sa fie doar un loc în care să-mi arunc ganduri şi temeri. Apoi m-am îndragostit de acest loc, mi-am făcut prieteni şi am devenit o comunitate. Când am început călătoria mea alături de wordpress, aveam impresia că sunt singura româncă din peisaj.  Constat cu plăcere că nu este aşa.

Ier am primit cea ma plăcută surpriză din ultimul timp. Am aflat că blogul meu a fost nominalizat la A Bouquet Of Three Awards.

first-best-moment-award-winner1versatilebloggerawardsunshine-blog-award

Mulţumesc din suflet pentru aceasta prietenei mele M.C. webcaffee. . Nu am participat până acum la nici un concurs de gen, aşa că îmi veţi ierta stângăcia. Încă explorez facilităţile puse la dispoziţie de wordpress.

Pentru participare sunt necesari următorii paşi:

1. Afisează imaginea cu premiul într-un post pe blog.
2. Mulţumeşte persoanei care te-a nominalizat, amintind-o in postul tau, printr-un  link catre aceasta.
3. Trimite nominalizări tale catre 15 bloguri/bloggeri pe care tu i-ai descoperit recent.
4. Ia contact cu blogul/bloggerii, pentru a le comunica ca i-ai nominalizat la randul tau.
5. In final spune-ne 7 lucruri despre tine.

Offf. vine deci partea cu nominalizarea blogurilor propuse de mine. Aici o să fie greu, pentru că sunt multe cele pe care le urmăresc cu plăcere şi ştiu că nominalizând doar unele, voi nedreptăţi pe altcineva. Îmi cer iertare tuturor prietenilor mei care nu-şi vor  regăsi numele aici, nu este din pricină că blogurile lor nu-mi plac ci din lipsă de spaţiu şi memorie de moment. Bun… nominălizările mele sunt (în oridine aleatoare, fără legătură cu vreun clasament ) : Intrenoaptesizi, În Grădina Mea, Geanina Lisandru – Nu Te Compromite! Nu Te Ai Decat Pe Tine., Cristian Lisandru, Andrei Plimbarici, Gară Pentru Doi, Bursucel’s Blog, La Fée Blanche, Stefania’s, Alma Nahe, În Grădina Mea, Natycalinescu, David Ionel Romulus-blog, Litere StacojiiDictatura Justitiei.

Despre mine e greu să vorbesc. În primul rând că nu mă plac prea tare, încă nu m-am obişnuit în propria-mi piele. Sunt şi eu un om ca oricare altul. Poate un pic mai tristă ca alţii, blândă uneori, scuipând foc altădată… Mă aprind ca un foc de paie, noroc că-mi trece repede. Iubesc animalele şi copiii, aş omorî cu mâinile goale pe toţi cei care le fac rău. Nu de puţine ori intervin în conflicte în care nici o persoană cu scaun la cap nu ar interveni 🙂 . Îmi place natura şi o respect, respect munca cinstită şi oamenii cinstiţi, indiferent ce poziţie socială au. Nu-mi plac oamenii nespălaţi la propriu sau sufleteşte şi asta pot spune că mă defineşte. Sper că s-au făcut şapte lucruri despre mine pentru că mai mult e prea greu şi prea mult pentru o singură persoană.

Cam atât. Îmi veţi ierta stângăciile, nu am ştiut în viaţa mea să primesc aprecieri şi felicitări şi nici să primesc cadouri frumoase.

11 comentarii

Din categoria Uncategorized

Prima Constituţie a României

O să deschid azi cutia Pandorei.

Am promis zilele trecute unuia din amicii mei de blog, domnului Dan Ghenea că voi posta un articol din prima Constituţie a României, adoptata la 1 iulie 1866. Pentru cine e interesat, aceasta Constituţie a fost cea mai longevivă din istoria României şi a fost creată după modelul belgian, fără concurs străin și fără aprobare externă, devenind astfel un act de manifestare a independenței, făcând abstracție de suzeranitatea otomană și garanția colectivă a celor 7 mari puteri. Promulgată de Regele Carol I, la scurt timp după ce a acceptat tronul Tărilor Româneşti, aceasta a transformat România în monarhie constituţională ereditară pe linie masculină („în linie coborâtoare directă și legitimă a măriei sale principelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură și cu exclusiunea perpetuă a femeilor și coborâtorilor lor”).

Nu o să postez un singur articol ci primele două capitole, aşa cum au fost ele publicate la vremea respectivă, fără să fac corecturi şi nici comentarii pe text. Voi evidenţia doar pasajele la care vă invit să reflectaţi. În multe privinţe este chiar perfectă şi nu lasă loc de interpretări şi „fentări” aşa cum ne-a obişnuit statul de drept postdecembrist. Are şi lacune e adevărat, unele articole sunt de-a dreptul depăşite, noi trăind acum într-o epocă a libertăţii de mişcare şi acţiune ce la timpul respectiv nu exista decât în cele mai frumoase vise şi poate nici acolo. Vă las însă să vă daţi singuri cu părerea.  Vă asigur că merită toată atenţia şi timpul dumneavoastră preţios nu va fi pierdut prin lecturarea ei.

Lectura plăcută!

TITLUL I
Despre teritoriul roman

Art. 1. – Principatele-Unite-Romane constitue un singur Stat indivisibil, sub denumire de Romania.

Art. 2. – Teritoriul Romaniei este nealienabil. Limitele Statutului nu pot fi schimbate sau rectificate, de cat in virtutea unei legi.

Art. 3. – Teritoriul Romaniei nu se pote colonisa cu populatiuni de ginta streina.

Art. 4. – Teritoriul este impartit in judete, judetele in plasi, plasile in comune. Aceste divisiuni si sub divisiuni, nu pot fi schibmate, sau rectificate de cat prin o lege.

TITLUL II
Despre drepturile Romanilor

Art. 5. – Romanii se bucura de libertatea consciintei, de libertatea invetamentului, de libertatea presei, de libertatea intrunirilor.

Art. 6. – Constitutiunea de facia si cele-alte legi relative la drepturile politice, determin, cari sunt, osebit, de calitatea de Roman, conditiunile necesarii pentru esercitarea acestor drepturi.

Art. 7. – Insusirea de Roman se dobandesce, se conserva si se perde potrivit regulilor statornicite prin legile civile. Numai streinii de rituri crestine pot dobindi impamentenirea.

Art. 8. – Impamentenirea se da de puterea leegislativa. Numai impamentenirea asemena pe strein cu Romanul pentru esercitarea drepturilor politice.

Art. 9. – Romanul din ori-ce Stat, fara privire catre locul nascerei sele, dovedind lepadarea sa de protectiunea streina, pote dobindi de indata esercitarea drepturilor politice prin un vot al Corpurilor Legiuitore.

Art. 10. – Nu exista in Stat nici o deosebire dee clasa. Toti Romanii sunt egali inaintea legei si datori a contribui fara osebire la darile si sarcinile publice. Ei singuri sunt admisibili in functiunile publice, civile si militare. Legi speciale vor determina conditiunile de admisibilitate si de inaintare in functiunile Statului. Streinii, nu pot fi admisi in functiuni publice, de cat in casuri esceptionale si anume statornicite de legi.

Art. 11. – Toti streinii aflatori pe pamentul Romaniei, se bucura de protectiunea data de legi personelor si averilor in genere.

Art. 12. – Tote privilegile, scutirile si monopolurile de clasa, sunt oprite pentru tot-d’auna, in Statul Roman. Titlurile de nobleta streina, precum principi grafi, baroni, si alte asemenea, ca contrarii vechiului asedemint al terei, sunt si reman neadmise in Statul Roman. Decoratiunile streine, se vor purta de Romani numai cu autorisarea Domnului.

Art. 13. – Libertatea individuala este garantata. Nimeni nu poate fi urmarit de cat in casurile prevedute de legi si dupa formele prevedute de ea. Nimeni nu poate fi oprit sau arestat afara de casul de vina veghiata, de cat in puterea unui mandat judecatoresc motivat si care trebue sa i fia comunicat la momentul arestarii sau cel mult in 24 ore dupa arestatiune.

Art. 14. – Nimeni nu pote fi sustras in contra vointei sele de la judecatorii ce i da legea.

Art. 15. Domiciliul este neviolabil. Nici o visitare a domiciliului nu se pote face de cat in casurile anume prevedute de legi si potrivit formelor de ea prescrise.

Art. 16. – Nici o pedepsa nu pote fi infiintata, nici aplicata de cat in puterea unei legi.

Art. 17. – Nici o lege nu pote infiinta pedepsa confiscarii averilor.

Art. 18. – Pedepsa mortii nu se va putea reinfiinta, afara de casurile prevedute in Codul penal militar in timp de resbel.

Art. 19. – Proprietatea de ori-ce natura, precum si tote creantele asupra Statului, sunt sacre si neviolabile. Nimeni nu pote fi espropriat de cat pentru causa de utilitate publica legalmentate, constatata, si dupa o dreapta si prealabila despagubire. Prin causa de utilitate publica urmeaza a se intelege numai comunicatiunea si salubritatea publica, precum si lucrarile de aperarea terei. Legile esistente privitore la aliniarea si largirea stradelor de prin comune, precum si la malurile apelor ce curg prin sau pe lenga ele remen in vigore. Legi speciale vor regula procedura si modul expropriatiunei. Libera si neimpedicata intrebuintare a riurilor navigabile si flotabile, a soselelor si altor cai de comunicare este de domeniul public.

Art. 20. – Proprietatea data teranilor prin legea rurala si despagubirea garantata proprietarilor prin acea lege nu vor putea fi nici odata atinse.

Art. 21. – Libertatea consciintei este absoluta. Libertatea tutulor cultelor este garantata intru cat insa celebratiunea lor nu aduce o atingere ordinei publice sau bunelor moravuri. Religiunea ortodoxa a resaritului este religiunea dominanta a Statului roman. Biserica ortodoxa romana este si remane neaternata de ori-ce chiriarhie streina, pastrandusi insa unitatea cu biserica ecumenica a resaritului in privinta dogmelor. Afacerile spirituale, canonice si disciplinare ale bisericei ortodoxe Romane, se vor regula de o singura autoritate sinodala centrala, conform unei legi speciale. Mitropolitii si episcopii eparhioti ai bisericei ortodoxe romane sunt alesi dupa modul ce se determina prin o lege speciala.

Art. 22. – Actele Statului civil sunt de atributiunea autoritatei civile. Intocmirea acestor acte va trebui sa proceda in tot-d’auna benedictiunea religiosa care pentru casatorii va fi obligatore, afara de casurile ce se vor prevedea prin anume lege.

Art. 23. – Invetamentul este liber. Libertatea invetamentului este garantata intru cat esercitiul ei nu ar atinge bunele moravuri sau ordinea publica. Represiunea delictelor este regulata numai prin lege. Se vor infiinta treptat, scoli primare in tote comunele Romaniei. Invetatura in scolele Statului se da fara plata. Invetatura primara va fi obligatorie pentru tinerii Romani, pretutindeni unde se vor afla instituite scoli primare. Una lege speciala va regula tot ce priveste invetamantul public.

Art. 24. – Constitutiunea garanteza tutulor libertatea de a comunica si publica ideile si opiunile lor prin graiu, prin scris si prin presa, fie-care fiind respundetor de abusul acestor libertati in casurile determinate prin Codicele penal, care in acesta privinta se va revisui si complecta, fara insa a se putea restringe dreptul de sine, sau a se infiinta o lege esceptionala. Delictele de presa sunt judecate de juriu. Nici censura, nici o alta masura preventiva pentru aparitiunea, vinderea sau distributiunea ori-carei publicatiuni nu se va putea reinfiinta. Pentru publicatiuni de jurnale nu este nevoe de autorisatiunea prealabila a autoritatei. Nici o cautiune nu se va cere de la diaristi, scriitori, editori, tipografi si litografi. Presa nu va fi supusa nici o data sub regimul avertismentului. Nici un jurnal sau publicatiune nu va putea fi suspendate sau suprimate. Autorul este respundetor pentru scrierile sele, era in lipsa autorului sunt respundetori sau girantul sau editorul. Veri ce jurnal trebue sa aiba un girant responsabil care sa se bucure de drepturile civile si politice.

Art. 25. – Secretul scrisorilor si al depeselor telegrafice este neviolabil. Una lege va determina responsabilitatea agentilor guvernului pentru violarea secretului scrisorilor si depeselor incredintate postei si telegrafului.

Art. 26. – Romanii au dreptul d’a de aduna pacinici si fara arme, conformandu-se legilor cari reguleaza esercitarea acestui drept, pentru a tracta tot felul de cesiuni intru acesta nu este trebuinta de autorisatiune prealabila. Acesta dispositiune nu se va aplica si intrunirilor in loc deschis, cari sunt cu totul spuse legilor politienesci.

Art. 27. – Romanii au dreptul a se asocia, conformandu-se legilor cari reguleaza esercitiul acestui drept.

Art. 28. – Fie-care are dreptul d’a se adresa la autoritatile publice prin petitiuni subsrise de catre una sau mai multe persone, neputend insa petitiona de cat in numele subscrisilor. Numai autoritatile constituite au dreptul de a adresa petitiuni in nume colectiv.

Art. 29. – Nici o autorisatiune prealabila nu este necesara pentru a se esercita urmariri contra functionarilor publici pentru factele administratiunei lor de partile vetamate, remaind inca neatinse regulile speciale statornicite in privinta ministrilor. Casurile si modul urmaririi se vor regula prin anume lege. Dispositiuni speciale in condicele penal vor determina penalitatile prepuitorilor.

Art. 30. – Nici un Roman fara autorisatiunea guvernului nu pote intra in serviciul unui Stat fara ca insusi prin acesta sa-si perda nationalitatea. Estradarea refugiatilor politici este oprita.

6 comentarii

Din categoria Cotidian

Ziua drapelului naţional

5201343 mediafax foto adriana neagoe-13364

Ziua de 26 iunie a fost decretată zi a drapelului naţional în 1998. A fost făcută astfel dreptate, drapelul tării fiind în sfârşit cinstit cum se cuvine şi de naţiunea asta.

Puţini ştiu probabil că până la 1834 Tările Române nu au avut dreptul să arboreze un drapel propriu, fiind de-a lungul timpului sub stăpânirea uneia sau alteia dintre marile puteri ale lumii. În 1834 domnitorul Ţării Româneşti Alexandru Ghica Vodă, a obţinut acceptul otomanilor de a pune steag românesc pe corăbii şi de asemenea oştirea să aibă steag cu însemne naţionale. Steagul corăbiilor avea două culori, iar cel al armatei 3, cu un vultur la mijloc. Potrivit mărturiilor vremii, pe 29 iulie 1839 steagul românesc a fluturat pentru prima dată pe Vârful Pleşuva. Drapelul naţional este însă mult mai vechi decât data recunoaşterii sale oficiale.

De atunci până acum, toate momentele importante ale istoriei neamului acestuia atât de încercat de soartă au fost sărbătorite sub drapelul naţional. Paşoptiştii l-au adoptat ca simbol al naţiunii în prima zi a victoriei revoluţiei, odată cu abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu, la data de 26 iunie 1848. De aceea în 1998 s-a hotărât ca această zi să rămână marcată în istoria României noi ca zi a Drapelului Naţional. Constituţia României, cea care este încă în vigoare – cu toate lacunele sale, stabileşte că drapelul tricolor, alături de stemă şi imn sunt simbolurile marcante ale acestei tări. Ziua ar trebui marcată cum se cuvine prin arborarea steagului pe toate instituţiile de stat, prin manifestări evocatoare şi culturale. Pretutindeni în lume, naţiunile îşi cinstesc astfel drapelul sub care au luptat şi au murit pentru libertate soldaţii tării.

Stau într-un bloc locuit în mare de foste cadre militare. Nu a existat până anul acesta nici o sărbătoare naţională care să nu fie marcată de arborarea steagului tricolor la scară. Anul acesta steagul lipseşte pentru că s-a trezit un dobitoc de prim ministru să spună ca această zi trebuie să fie zi de doliul naţional, nu prilej de sărbătoare.  Toată lumea s-a conformat, nimeni neîndrăznind să comenteze, pentru că mămăliga asta naţională nu explodează niciodată de bună voie. Capul plecat, mama lui de cap prost!

O să fac notă discordantă şi o să spun public ce am de spus, poate învaţă şi idioţii noştri de guvernanţi puţină istorie. Domnule Ponta, poate că la şcolile pe care le-ai urmat dumneata istoria naţională a fost materie opţională şi ţi-a fost lene să dai pe la cursuri. Poate că erau puse la ore nepotrivite sau profesorul era prea inflexibil şi avea pretenţia să înveţi pe bune, nu să copiezi după alţii. Învaţă totuşi măcar acum că nu-ţi poţi ascunde greşelile grosolane, indolenţa şi nepăsarea în spatele unei zile de doliu naţional. Să îţi baţi joc de steagul pentru apărarea căruia au murit mii de oameni până azi, ca tu să ai ocazia să rânjeşti prosteşte de pe înaltul scaun de prim ministru nu arată decât dispreţ faţă de oamenii care te-au urcat acolo unde eşti. Te comparai cândva cu Titulescu? Află ca OMUL acela se răsuceşte în mormânt acum, când vede cu ce paiaţă i-a jucat soarta renghiuri.

Toată compasiunea pentru rudele celor ce au pierit în accidentul din Muntenegru. Îmi pare rău şi nu vă pot alina durerea, deşi realizez cât de grea pierdere aţi suferit cu toţii. Nu neg că dispariţia atâtor suflete o dată ar trebui marcată cumva ca astfel de evenimente să nu se mai producă. Mă îndoiesc sincer, insă, că pe voi vă încălzeşte cu ceva decretarea acestei zile ca zi de doliu naţional. Cred că mai degrabă aţi dori să se afle şi să fie pedepsiţi cei ce se fac vinovaţi de această tragedie, cei care acordă licenţe de transport şi fac legi care pot fi uşor încălcate doar din dorinţa de a face bani mulţi în timp scurt. Ar fi de preferat să se schimbe ceva în sistem şi o zi de doliu naţional, fie ea şi de ziua drapelului, nu va face niciodată asta. Nu va schimba legi, mentalităţi şi nici nu vă va aduce morţii dragi înapoi.

Ruşine, domnule ministru al armatei! Ruşine pentru lipsa de coloană vertebrală, pentru că nu aţi avut suficient bun simţ să vă opuneţi măcar verbal blasfemiilor pronunţate de primul ministru, care doar îşi ascunde incompetenţa. Incompetenţa lui este şi a voastră, a tuturor celor care ar fi trebuit să luaţi atitudine şi aţi tăcut. În această zi, doliul naţional s-a lăsat pe sufletele ostaşilor români căzuţi la datorie apărând drapelul pentru a vă lăsa vouă acum dreptul să vă bateţi joc de el şi de noi. Ruşine popor român pentru laşitatea de care dai dovadă!

12 comentarii

Din categoria Cotidian

Un tramvai numit „Dorinţă”

tramvaiAm urcat demult într-un tramvai ce mi-a promis că mă va duce la capătul împlinit al vieţii mele. Călătoresc de atunci fără oprire, uneori urc pe munţi abrupţi şi goi, alteori cobor rapid ca într-un mountain russe, cu stomacul în gât şi ochi larg deschişi. Nu am oprit niciodată deşi uneori simt nevoia să cobor să-mi întind picioarele şi să mă odihnesc. Uneori încetineşte şi-mi lasă impresia că suntem aproape de destinaţie, ca apoi, în momentul în care pun piciorul pe treaptă să cobor în staţie, să o ia la goană cu mai mare viteză, ca şi cum s-ar teme să oprească.

Au trecut ani buni de când am urcat… S-au slăbit unele suruburi, s-au aburit geamurile, tabla a mai ruginit pe ici pe colo…. Ne-au bătut ploi şi ne-au nins zăpezi imaculate, ne-au amăgit fete morgane cu păr lung şi voce suavă plină de promisiuni. Scaunele nu mai sunt la locul lor, le-am desprins unul câte unul şi mi-am făcut pat când oasele-mi prea bătrâne au cerut odihnă. Pe unele le-am pus pe foc în nopţile geroase şi întunecate, când orice speranţă pălea. Mi-era teamă ca gerul cumplit să nu mi le omoare, să fiu nevoită apoi să călătoresc singură, fără speranţă mai departe. În plafon mi-am decupat fereastră să pot privi cerul şi nopţile cu stele. Trebuie să fiu atentă, pentru că atunci când cade câte o stea îmi moare o speranţă. Trebuie să-mi trimit gândul repede s-o prindă înainte de a se zdrobi de pământ şi s-o agaţe la loc cu grijă. Atunci speranţa mea renaşte ca pasărea Phoenix din propria-i cenusă şi-mi zâmbeşte cu ochi strălucitori, mai vii ca niciodată.

E tare greu când plouă. Număr picăturile de apă ce-mi plouă în suflet îmbibându-l de lacrimi până la ţipăt. Mi-e frig pe dinăuntru atunci. Un frig pătrunzător, ce-mi dă frisoane şi arde cu flăcările iadului ochii. Încerc să mă acopăr cu plapuma de vise ţesute în nopţile lungi de nesomn ale anilor pe care i-am petrecut singură în tramvaiul cu speranţe. S-a învechit şi ea, multe din vise au murit şi au lăsat în loc câte un gol mare. La început am cârpit în locul visului mort un alt vis proaspăt, însă de la un timp nici un vis nou nu vrea să se mai lase prins în ţesătura ce-mi ţinea cândva de cald. Încerc să mă ghemuiesc cu genunchii la gură şi să mă acopăr aşa, cu puţinul rămas. Visele rămase libere bâzâie nestingherite în jurul meu, fără să prindă contur, sâcâitoare ca ţânţarii apelor, vara.

Trec uneori pe lângă mine tramvaie noi, cu aer condiţionat, vopsite frumos în culori vii, de la geamurile cărora îmi zâmbesc feţe necunoscute. Ascund fericire în ochi şi speranţe multe în păr. Zboară pe lângă noi, pline de tinereţe şi prospeţime şi simt în plex zguduitura atunci când tramvaiul meu bătrân e izbit furios de aerul împins de viteza trecerii lor. Aş deschide usa şi aş coborî din mers să pot urca şi eu într-unul din tramvaiele noi, însă nu opreşte niciunul pentru bătrâni ca mine. În ele nu are loc decât tinereţea.

Am obosit de când somnul a plecat. Sătul de drumul nesfârşit şi alungat de grijile nenumărate ce au năvălit într-o primăvară pe geamurile larg deschise, a prins odată cerul înalt cu lună plină şi dus a fost. L-am implorat să se întoarcă, l-am rugat în genunchi, dar nici măcar nu a întors capul. Nici la revedere nu mi-a spus când a plecat, m-a lăsat aşa, obosită, pradă grijilor nenumărate şi a temerilor vechi. Mi-s pleoapele grele şi ochii încep să îmbătrânească. Zăresc din ce în ce mai greu stelele care stau să cadă şi gândul mi-l trimit adeseori pe lângă ele, lăsând speranţele să-mi moară. Tramvaiul merge însă înainte, pe traiectoria prestabilită, urcând pe culmi alături de nori sau coborând în ceaţa densă a văilor, neobosit, către din ce în ce mai incerta mea destinaţie. E singurul care o cunoaşte. Aş vrea să mă pot întinde să aţipesc puţin până cobor. Vreo câteva milenii mi-ar fi de ajuns.

8 comentarii

Din categoria jurnal

Cine ne învaţă să murim?

1008455_517074148358844_1234655606_o

Ne naştem fără s-o cerem. Venim pe lume goi şi singuri, neajutoraţi şi fără experienţă. Dacă avem noroc, părinţii se vor ocupa de noi în primii ani de viaţă. Ne vor ajuta să învăţăm să mergem, să mâncăm, să vorbim, eventual ne vor iubi şi ne vor veghea măcar startul în viaţă. Creştem şi începem să înţelegem lumea din jur. Începem uşor, uşor să păşim singuri pe drumul vieţii. Şovăitor la început, cu încredere pentru un timp, cu speranţă de cele mai multe ori. Trecem de multe ori pe lângă oameni ca noi, întâmplător sau nu ne legăm vieţile de ale lor şi drumurile noastre curg împreuna o perioadă. Iubim şi începem să visăm. Ne dorim o viaţă frumoasă împreună, vrem să-l facem fericit pe cel de lângă noi, să avem copii, să clădim ceva pentru eternitate.

Frumos şi misterios cuvânt… „eternitate”. Ne place poate pentru că nu avem idee ce înseamnă, nu vom atinge niciodată capătul lui. Nici măcar nu ne apropiem de el de fapt. Totul în viaţă e limitat, doar mintea noastră joacă feste şi ne dă iluzii care ne fac să mergem mai departe. Iluzia fericirii, a speranţei, a stabilităţii, a urmaşilor. Totul e iluzie.

Aduci copii pe lume convins fiind că astfel vei continua să trăieşti prin ei şi prin copiii lor la nesfârşit. De fapt te minţi singur, pentru că nimeni nu va mai trăi în locul tău. Tot ce ai pierdut în viaţă, pierdut rămâne.  Toate trenurile care au trecut prin gara ta fără să oprească sau fără să apuci să te urci în ele nu se vor mai întoarce şi niciunul din urmaşii tăi nu va mai aştepta acelaşi tren pe acelaşi peron de gară având grijă să nu piardă garnitura ce-a trecut pentru tine cândva. Fiecare aşteaptă trenul lui în gara proprie, pe un peron pustiu. Copiii tăi vor pierde trenurile proprii, sau dimpotrivă, vor urca în ele lăsându-te bătrân, trist şi singur să aştepţi la capătul tunelului ultimul tău tren. Totdeauna singur.

Toţi am fost tineri cândva. Am visat frumos, am iubit cu măsura proprie, aşteptând de la celălalt să ne răsplătească cu aceeaşi măsură.  Ne-a emoţionat un tril de ciocârlie, o floare, un apus de soare. I-am dăruit omului iubit toate stelele cerului, toate gândurile, toate visele, tot sufletul nostru. Iar el, omul iubit, ne-a mulţumit şi ne-a întors dragostea cu măsura proprie, care de cele mai multe ori a ştiut doar să primească, nu să şi dăruiască la fel.

Aşa se întâmplă de obicei. Unul dăruieşte, celălalt primeşte. Legea nescrisă a vieţii spune că trebuie să existe un echilibru în toate. Nu putem iubi toţi la fel, nu putem primi toţi la fel. Suntem făcuţi ca ying şi yang, unul alb, celălalt negru, unul să iubească celălalt să se lase iubit. Rar se întâlnesc doi oameni care să-şi dăruiască unul celuilalt tot ce înseamnă fiinţa. Aceia sunt aleşii lui Dumnezeu. Până şi ei trăiesc însă singuri în dragostea lor, izolându-se voit de restul lumii, egoişti, păstrând doar pentru ei tot ceea ce au avut de dăruit. De obicei nu supravieţuiesc unul celuilalt, cel dus înainte lăsând în urmă atât de mare golul, încât cel rămas nu mai are unde-şi întinde aripile să zboare şi se lasă la rândul lui înghiţit de hău.

Noi ceilalţi, muritorii de rând rămânem doar singuri cu durerea noastră. Când cel de lângă noi întinde aripile către alte orizonturi, luând cu el tot praful nostru de stele ne lasă cu aripile frânte, fără vise şi lumină şi ia cu el speranţa oricărui început. Închidem ochii şi totul dispare în jur. Rămânem singuri cu prăpastia de lângă noi şi încercăm să ne adunăm puterile, să ne strângem aripile pe lângă noi ca să nu ne încurce la mers, ridicăm ochii secaţi de lacrimi şi cu degete însângerate urcăm peretele abrupt, să ne urmăm drumul până la capăt.

Rămas singur, tu, cel cu aripile frânte mai iei pauză din când în când, îţi mai lingi rănile încă deschise şi privind în jur constaţi că universului nu-i pasă de rănile tale. Lumea râde la fel, soarele răsare la aceeaşi oră, valul mării sărută ţărmul, vântul se joacă prin frunze, oamenii zâmbesc şi trăiesc ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În urma ta alţi răniţi închid ochii şi se lasă să cadă în prăpastie simplu, fără ţipăt, prea obosiţi de drum. Îi invidiezi, ei ştiu măcar să moară frumos. Pe tine nu te-a învăţat nimeni să mori. Te chinui să ajungi la capătul unui drum care nu ştii unde duce. Orbecăi prin tuneluri întunecate şi te laşi orbit de lumina la ieşirea din ele, fără să vezi nimic în jur. Eşti singur pe drumul tău al cărui capăt se simte, pe care îl doreşti dar de care te temi ca de un nou început. 

Ne naştem fără s-o cerem, trecem prin viaţă într-o singurătate de urlet de lup şi ajungem la capăt la fel de singuri şi de goi, cu sufletul însângerat şi aripile frânte. Nimeni nu ne învaţă pe drumul vieţii cum să ajungem la capăt, cum să murim frumos. Fiecare se chinuie singur să găsească finalul care să-l scoată din anonimat şi odată ajuns acolo constată că nimănui nu i-a păsat de viaţa lui pentru că nu a ştiut alături de cine să-şi întindă aripile să zboare.

Eu mi-aş fi dorit să ştiu păstra lângă mine omul alături de care să zbor până la capăt. Să-i pese cuiva de zborul meu, să ştiu că nu am trăit degeaba. Am ajuns aproape de capăt însă, alături de cei mulţi şi singuri, fără umbră pe pământ. Simt capătul drumului cum se apropie vertiginos şi încă nu am găsit pe nimeni să mă înveţe să mor.

 

12 comentarii

Din categoria jurnal

Accidentul

Cu siguranţă există un Dumnezeu al televiziunilor de ştiri din România. Un accident înfiorător a avut loc în Muntenegru. Un autocar plin cu turişti români a căzut în gol zeci de metri, peste el prăbuşindu-se stâncile desprinse din munte în cădere. Bilanţul este groaznic, 18 morţi, zeci de răniţi. De trei zile aceasta este ştirea de senzaţie la orice oră, indiferent pe ce post de televiziune te-ai afla. S-au făcut scenarii, machete, se dau explicaţii pe larg, reporteri de teren au ajuns la locul faptei, au coborât în prăpastie şi transmit de lângă mormanul de fier contorsionat rămas din autocar. Corbii au intrat în acţiune şi se întrec în scenarii care mai de care mai apocaliptice, în ştiri de „ultimă oră” în declaraţii luate unor oameni îngroziţi pe patul de spital.

Am văzut şi imagini transmise de televiziunile din Muntenegru. O impresionantă solidaritate, voluntari adunaţi să dea o mână de ajutor, o organizare demnă de un exerciţiu al armatei. La noi aşa ceva vezi doar în cadrul unor exerciţii în care totul este stabilit pas cu pas înainte. Priveam cu admiraţie acel şir de oameni preocupaţi să aducă în siguranţă răniţii sus, să le acorde primul ajutor, să se facă utili. Prioritatea a fost salvarea supravieţuitorilor. Cu mic cu mare, autorităţi sau simpli locuitori din zonă, trecători, au coborât în prăpastie şi au ajutat la scoaterea turiştilor dintre scaune, sau stânci, transportul tărgilor până la un mijloc de transport, apoi până la spital. Fără să se formalizeze, acei oameni s-au descurcat aşa cum nu vezi poate nici măcar în filme. Salvările sau maşinile de poliţie care transportau răniţi au avut culoar liber până la spital, circulaţia fiind închisă pe acea porţiune de drum, fără ca nimeni să comenteze. S-au format cozi impresionante de oameni care au aşteptat răbdători să doneze sânge pentru că răniţii aveau mare nevoie de el. Din solidaritate cu suferinţa unor străini, sârbi şi muntenegreni au uitat pentru câteva ore de supărări şi animozităţi.

La noi salvările şi maşinile de pompieri aşteaptă în trafic, cu sirenele urlând minute preţioase, pentru că este blocaj la semafor şi câte un „grăbit” nu vrea să facă loc. Şi la noi se adună lumea ca la urs în cazul unui accident, numai că motivul este cu totul altul. Fiecare vrea să vadă cât mai mult, să-şi hrănească privirea cu sânge şi organe împrăştiate pe asfalt, să comenteze, să încurce. Dacă accidentul s-ar fi petrecut undeva pe serpentinele noastre supravieţuitorii ar fi fost mult mai puţini. S-ar fi oprit curioşi să facă poze, s-ar fi adunat mulţi băgători de seamă din care unul mai milos ar fi sunat într-un târziu la poliţie să anunţe accidentul. Nimeni nu ar fi încercat să mişte un deget să ajute unul din răniţi nici până la venirea autorităţilor, nici după aceea. Probabil salvările ar fi ajuns târziu din cauza traficului, personalul ar fi fost depăşit de situaţie şi spitalele nepregătite. Aşa cum se întâmplă de obicei, am fi fost luaţi prin surprindere. Ca şi acum, dealtfel.

Autorităţile din Muntenegru au anunţat că este vorba despre un autocar cu turişti români încă de sâmbătă. Da, iniţial au crezut că este vorba despre un autocar cu numere de Ucraina, totuşi s-au lămurit şi au rectificat destul de repede. La noi, aseară, autorităţile încă mai bâjbâiau încercând să formeze o celulă de criză. Care celulă de criză nu ştie nici acum ce atribuţiuni are. Într-un final  au fost puse la dispoziţia rudelor numere de telefon de la care să poată primi informaţii. Numere la care dacă în sfârşit răspunde cineva, nu afli nimic. Rudele celor aflaţi în autocar încă aşteaptă o veste, după mai bine de 36 de ore de la accident. Nu se ştie nici până acum cu siguranţă cine a murit şi cine supravieţuieşte. În încercarea de a se disculpa, premierul a decretat aseară, pentru miercuri, zi de doliu naţional. O serie de măsuri luate pe bâjbâite, ca tot ceea ce se întâmplă în ţară în ultimul timp. Nimeni nu ştie nimic din ce are de făcut, pe nimeni nu interesează cu adevărat decât în măsura în care scaunul i s-ar putea clătina.

Singurul care s-a mişcat, a fost cine altul decât Arafat. A mers acolo, a vorbit cu autorităţile, cu medicii, a mulţumit, a făcut demersurile pentru aducerea în ţară a celor implicaţi în accident. Încă o dată, premierul Ponta şi întreg guvernul de incompetenţi au fost scoşi din rahat de unul din oamenii incomozi pentru toate guvernările posdecembriste. Toţi au încercat să-l reducă la tăcere prin orice mijloace, dar s-au scos de fiecare dată când au avut nevoie prin intervenţia lui sigură în momente de criză ca cel de acum.

Probabil că nu vom afla niciodată motivele reale ale accidentului. Poate nu vor ieşi la iveală dedesubturile afacerilor făcute de firmele de transport sau de agenţiile de voiaj specializate pe astfel de excursii. Probabil că nu vor fi dezvăluite lăcomia firmelor transportatoare care folosesc şoferi mult prea obosiţi pentru curse la distanţă, sau scot din schemă cel de-al doilea şofer ca să reducă cheltuielile cu orice preţ, nici corupţia din sistem, nici felul în care se măsluiesc foile de parcurs. Nimeni nu va încerca să schimbe o legislaţie deficitară şi mult prea greoaie, care ii sufocă pe transportatori dar îi lasă să angajeze pe astfel de posturi oameni fără discernământ. Aleşii nostri au cu totul alte priorităţi. Trebuie să-şi pună pielea la adăpost, să nu cumva să împartă una din celulele de la Jilava cu Becali sau alţi găinari ca el.

Românii vor afla oricum ce s-a întâmplat cu rudele lor atunci când avioanele trimise după supravieţuitori vor ajunge în ţară şi vor trebui să se mulţumească cu o zi de doliu naţional care nu le va acoperi durerea pierderii celor dragi, nu le vor da răspunsuri care să-i lumineze asupra cauzelor accidentului, iar nouă nu ne va da siguranţa că o astfel de tragedie nu se va mai întâmpla pe viitor.  O nouă pată neagră pe o guvernare din care nu am înţeles nimic până acum. Am senzaţia că trăiesc într-un veşnic coşmar în care păpuşarul a înnebunit iar marionetele se învârt fără rost pe o scenă ce stă să explodeze.

Am senzaţia că trăiesc într-un coşmar fără sfârşit. Un coşmar dirijat de televiziunile corbilor în goană nebună după ştiri de senzaţie, într-o ţară condusă de hiene.  Un coşmar în care hiene deghizate în îmblânzitori încearcă să ne readucă la stadiul de maimuţe umblătoare nervoase şi flămânde ce nu se hrănesc decât cu ceea ce binevoiesc ei să servească.

12 comentarii

Din categoria Cotidian

Suflet de ţăran român

Ascult, privesc şi mă cutremur. Într-un sat din Moldova o femeie şi-a lăsat calul să agonizeze pe câmp timp de o săptămână după ce acesta îşi rupsese piciorul în timp ce căra lemne. O săptămână întreagă calul a zăcut pe un maidan fără ca nimeni să se intereseze de soarta lui. Oameni au tot trecut în sus, în jos, cu treburi în fiecare zi. Tot satul l-a văzut agonizând acolo şi dintr-un sat de oameni nu s-a găsit nimeni să-i pună un vas cu apă sau să cheme un veterinar să-l vadă. Târziu, după zile lungi de chin, unui trecător i s-a făcut milă şi a sunat la protecţia animalelor. Oamenii au venit la faţa locului, au găsit animalul chinuit şi nu au mai putut face nimic pentru a-l salva, doar i-au curmat suferinţa eutanasiindu-l.

Stăpâna lui, o femeie în putere  trecută  de 50 de ani povestea liniştită că avea calul de mult timp şi oricum bătrân fiind nu mai era bun de nimic, aşa că, după ce şi-a rupt piciorul trăgând căruţa cu lemne de la pădure, l-a lăsat să moară pe câmp după ce l-a deshămat. Au intrebat-o oamenii de ce nu a chemat veterinarul, de ce l-a mai inhămat la căruţă dacă era aşa bătrân şi neputincios, cum de a răbdat-o inima să-l lase acolo în soare arzător, zile în şir fără să-i pună măcar nişte apă să-şi potolească setea. Se uita mirată la cei ce intrebau şi ridica din umeri de parcă pe câmp nu agoniza calul ce-o slujise o viaţă întreagă ajutând-o să supravieţuiască, ci un dulap vechi cu lemn putred şi nefolositor. Nici urmă de compasiune, de părere de rău, de milă. Nimic, doar egoism, ochi reci şi iritare faţă de oamenii aceia care se băgau aşa, să-i tulbure existenţa cu intrebările şi intervenţiile lor.

Nu am putut să nu-mi aduc aminte de o poveste ce îmi aduce lacrimi amare în gât şi azi. Vă amintiţi de „Fefeleaga”, cea care cu un cal bătrân şi orb reuşea să supravieţuiască cărând piatră în fiecare zi şi cu câtă suferinţă l-a vândut ca să poată cumpăra lucruşoare pentru înmormântarea ultimului copil? Unde a dispărut sufletul ţăranului care rezona cu sufletele animalelor de povară ce-l ajutau să-şi ducă traiul de zi cu zi? Era o comuniune între om şi animal, un devotament mut al celor ce trudeau sub jug împreună pentru o amară coajă de pâine.

 Odinioară, tăranul făcea cruce deasupra pâinii negre pe care o tăia pe masă lângă un boţ de brânză şi o ceapă spartă şi din bucata aia de pâine nu uita să dea şi animalului fără de care nu ar fi reuşit să lucreze pământul. Dacă îi murea calul sau vaca îi jelea ca pe un copil pentru că făcea parte din familie. Fără ele era pierdut şi el şi copiii de-i rămâneau flămânzi pe vatră. Dacă-i îngenunchea boul pe ogor, îngenunchia şi el rugând cerul să aibă milă de familia şi dobitocul lui. Unde s-a pierdut această latură umană şi caldă? Când am devenit habotnici, gata să dăm bani grei la preoţi pe slujbe nefolositoare şi să înconjurăm bisericile în genunchi, dar am uitat să fim oameni?

În timpul anchetei sătenii au recunoscut că văd de multe zile calul acela chinuindu-se în soare pe câmp dar au considerat că ei nu au nici o vină şi nici o responsabilitate. De ce să cheme un veterinar sau să-i uşureze suferinţa dându-i măcar puţină apă, dacă nu era animalul lor? Au trecut cu toţii nepăsători şi grăbiţi, fiecare cu treburile şi gândurile lui şi în fiecare seară au pus liniştiţi capul pe pernă, convinşi că ei sunt oameni buni. Oare, aşa o predica preotul în biserica lor? Mai există solidaritate şi căldură sufletească la poporul ăsta nenorocit?

Avem o lege care ar trebui să protejeze animalele de indolenţa şi cruzimea umană. Nu poate fi pusă în aplicare deoarece cei care au pus-o pe hârtie nu au stabilit şi metodele prin care va acţiona. Ca pe mai toate legile impuse de Uniunea Europeană, nimeni nu o respectă nici pe aceasta. A fost votată doar din obligaţie, ca să se mai bifeze un punct pe ordinea de zi, să nu zică „ăia” că nu merităm banii împrumut pentru că nu ne-am realizat promisiunile.  

Nu există o poliţie a animalelor aşa cum este în ţările civilizate. Organizaţiile non profit specializate pe protectia acestora nu au dreptul să tragă pe nimeni la răspundere, pot doar să sesizeze „organele abilitate” inexistente, dealtfel. Până să plătească cineva dosarul se pierde în hăţişul birocratic omniprezent în instituţiile româneşti iar animalele rătăcesc pe străzi şi mor în chinuri între timp fără să se poată plânge. Dumnezeu le-a dat doar creier şi sentimente, le-a dat devotament şi puterea de a îndura suferinţe de neimaginat din partea unor oameni care se cred stăpâni,  nu le-a dat insă şi glas să se poată plânge. Le-a dat ochi care să reflecte toată suferinţa lumii în ei, ochi în care nimeni nu mai priveşte.

 Undeva pe drumul evoluţiei românii şi-au împietrit sufletul, şi-au acoperit ochii cu bani şi şi-au pierdut omenia. Trăiesc orbi şi egoişti gândindu-se doar la persoana proprie şi se plâng că nu vine Europa, americanii sau lumea întreagă să cureţe mizeria pe care o lasă cu nonşalanţă în urmă. Care sunt de fapt animalele?

 

17 comentarii

Din categoria Cotidian

Instituţiile groazei

Am avut în timpul liceului ocazia să cunosc îndeaproape copii instituţionalizaţi. Politica demografică promovată de comunişti pe vremea aceea a dus la multe abandonuri familiale, copii născuţi de nevoie apoi daţi în grija statului pentru că nimeni nu voia să se ocupe de ei, sau familiile din care proveneau erau atât de numeroase încât o gură în plus ar fi dus la infometarea tuturor celorlalte. Azilurile pentru copii erau adevărate închisori în care cine intra era marcat pe viaţă. Lângă liceul meu funcţiona un astfel de aşezământ, ba unii din elevii liceului erau locuitori ai stabilimentului. Trăiau din mila profesorilor şi a bucătăreselor de la cantina noastră şi învăţau pe rupte. Să poată avea şansa să plece din mediul în care trăiau. Nici măcar unul din cei cazaţi acolo nu vorbea de rău părinţii rămaşi prin cine ştie ce sate rătăcite pe teritoriul ţării, deşi mulţi erau abandonaţi de ani întregi şi nimeni nu se mai interesa de soarta lor. Dacă vorbeai cu ei, toţi aveau părinţi foarte blânzi şi buni, bogaţi, care vor veni cel târziu săptămâna viitoare să-i ia acasă.

Înţelegerea mea era limitată pe vremea aceea. Nu puteam să cred ceea ce spuneau când eu îi vedeam slabi, dezbrăcaţi şi murdari în timp ce-mi povesteau cum au primit ei duminica trecută ciocolată şi prăjituri din cele mai fine. Mi se păreau doar nişte mincinoşi notorii şi îi evitam. Târziu mi-am dat seama că acesta era modul lor de a putea rezista în jungla în care trăiau. Îşi creau o lume proprie, în care credeau, o lume în care evadau de câte ori erau flămânzi sau le era frig, de câte ori erau bătuţi, de câte ori simţeau nevoia să şteargă diferenţele dintre ei şi cei crescuţi de părinţi atenţi şi poate iubitori acasă. Mulţi colegi aveau părinţi duri, inflexibili si restrictivi, pe care trebuiau să-i respecte indiferent cum se purtau, sau tocmai de aceea. Foarte mulţi trăiam în căminele şcolare, departe de familii aproape tot anul, cu gândul şi speranţa că în vacanţă ne vom întoarce totuşi acasă. Aveam un „acasă” la care ei doar puteau visa. Şi visau frumos, idilic, aşa cum doar copiii o pot face.

Orfelinatul era rece şi cenuşiu. O clădire imensă, îngrădită cu plasă groasă de sârmă, cu gratii la toate ferestrele aliniate cuminţi si întunecate ca porţile iadului. Ţi-era teamă să treci pe lângă el când începea să se însereze. Curţile aveau momente în care erau pline de copii de toate vârsele, majoritatea încălţaţi în toiul verii cu bocanci de iarnă luaţi direct pe piciorul gol ce se iţea slab şi murdar de sub pantaloni prea mari pentru vârsta lor, suflecaţi bine şi prinşi în talie cu cine ştie ce sfoară. Toţi cei mici, fără excepţie, aveau feţele murdare, cu dâre de lacrimi şterse cu dosul palmei şi muci ce atârnau liberi până când de gard se apropia câte un trecător ce ar fi putut să le dea ceva şi erau repede şterşi cu mâneca. Stăteau cu mânuţele prinse de plasa de sârmă a gardului, privind cu jind în curtea liceului unde în pauze noi mai ronţăiam un biscuit sau o bucată de napolitană în aşteptarea prânzului de la cantină. Aveau ochi strălucitori, cu gene lungi, umede şi cu privire pierdută, fără speranţă. Toate acestea sunt amănunte care mi-au rămas înfipte în creier, chiar dacă atunci nu înţelegeam prea bine ce se întâmplă cu ei. Simţeam doar nevoia să plâng când mă apropiam de gard, motiv pentru care şi evitam această apropiere. Doar în zilele de mare dor de casă, stăteam pe geamul camerei de cămin şi priveam cum stăteau veşnic agăţaţi de gardul despărţitor, chiar şi în zilele reci de toamnă ploioasă.

Unul din băieţii ce studiau la liceul meu, unul din cei mai talentaţi şi conştiincioşi băieţi pe care i-am intâlnit în liceu, s-a infiltrat uşor în grupul nostru. Venea şi ajuta la cantină şi în schimb primea o porţie de mâncare caldă şi pentru acasă. Nu ne-a spus niciodată pentru cine este mânacarea. Ne-a povestit însă despre camerele imense şi reci în care dormeau câte 30 de băieţi de vârste diferite, de întuneric, umezeală, pedagogi duri, lacrimi nocturne şi bătăi încasate pentru ele, mâncare puţină şi proastă şi bătălia pentru bucata de pâine neagră de zi cu zi. Te simţeai oarecum vinovat pentru că tu mai aveai în dulap de acasă o bucată de cârnat, un cozonac sau o bucată de azmă coaptă în cuptor de mama. Povestea simplu, de parcă nu-l afectau cele ce li se întamplau ci totul era normal să se întâmple aşa, nu altfel.  De multe ori, în nopţile reci de iarnă în care comuniştii ne lăsau fără căldură şi încercam să ne acoperim până peste cap cu plăpumile groase pline de câlţi ca să ne încălzim, visam că sunt desculţă pe piatra rece a uneia din camerele de orfelinat. Mă trezeam speriată,  tremurând şi nu mai adormeam până la ora 6 când ni se dădea deşteptarea. La casa de copii deşteptarea era la ora 5. La ora şase, cât noi ne aşteptam rândul la baie, îi vedeai adunaţi şi încolonaţi toţi în curtea interioară, indiferent de vreme, făcând gimnastică de înviorare sub îndrumarea unor adulţi morocănoşi. Minte sănătoasă în corp sănătos, nu?

Nu aş fi abordat acest subiect dacă aseară, pe una din televiziunile pe care nu le privesc de obicei, nu m-ar fi impresionat până la lacrimi povestea unei fete care a trait pe propria piele această experientă în anii ’90. Numele sunt prea puţin importante. O poveste comună, până la un moment dat cu un tată abuziv, beţiv şi violent, mulţi copii şi o mamă traumatizată şi bolnavă care pentru a-şi îngriji şi apăra copiii a muncit până a căzut lată la propriu, doborâtă de epuizare şi cancer. Copiii mici rămaşi singuri au fost luaţi de poliţie la sesizarea vecinilor şi instituţionalizaţi. Un fapt banal în esenţă, dureros şi cu traume pe viaţă pentru protagonişti.

Nu ne putem imagina măcar ce tratamente inumane au trebuit să îndure aceşti copii aflaţi in definitiv în grija statului. Câte bătăi şi umilinţe au suportat, câtă foame au indurat, cât s-au luptat pentru o bucată de pâine. Copii subnutriţi de 10-12 ani obligaţi să muncească cu ziua prin sat la câmp pentru o coajă de pâine pe care să nu le-o fure colegii mai mari şi mai puternici. Copilărie distrusă, trăită în întuneric, fără nici o rază de speranţă.  Când auzi pe cineva povestind că ani întregi după revenirea acasă nu mânca decât pâine goală şi mult timp după aceea încă mai simtea nevoia să ascundă mâncarea între haine, să nu-i fie furată te gândeşti la Mizerabilii lui Hugo, nicidecum la tineri care au copilărit în acelaşi timp cu copiii tăi. Nimeni nu a cerut explicaţii foştilor angajaţi ai acestor case ale groazei. Nimeni nu i-a întrebat de ce s-au purtat ca nişte brute cu cei de care trebuia să aibă grijă. Poate aveau şi ei acasă copii, sau fraţi mai mici, poate îşi aduceau aminte că au fost şi ei odată copii care au crescut cu mamă şi cu tată în căsuţa părintească. Nu toţi am avut de toate, copilăria multora din noi a fost marcată de sărăcie şi lipsuri, puţini au fost totuşi aceia carora le-a lipsit căldura unui cămin. Atunci de unde pornirile acestea sadice?

Am ascultat cu groază povestea unor copii fără copilărie. Copii bătuţi până la leşin de îngrijitori psihopaţi, înfometaţi, obligaţi să lupte pentru fiecare bucată de pâine.Martori îngroziţi şi neputincioşi la atrocităţi greu de imaginat, a căror tăcere era întreţinută cu bătăi şi groază. Orfani omorâţi în bătaie şi îngropaţi ca nişte animale în fundul grădinii, la ceas de noapte. Suflete pentru care nu a aprins nimeni o lumânare, nu a vărsat o lacrimă, pentru care moartea a venit ca o uşurare şi pe care doar ochii îngroziţi ai martorilor muţi şi-i mai aduc aminte.  Le va face cineva dreptate vreodată acestor suflete rătăcite? Îngrijitorii lor, cei care i-au chinuit cu atâta sadism pot închide ochii liniştiţi noaptea? Îşi pot odihni cu sufletul împăcat capetele pe pernă?

Anii ’90 au venit cu ajutoare din strainătate, ajutoare care au ajuns pretutindeni, numai la copiii care aveau nevoie de ele, nu. S-a furat totul, de la mancare până la îmbrăcăminte şi medicamente. Raţiunea celor care se angajau pe acele posturi nu era aşa cum v-aţi fi închipuit un loc de muncă şi dragostea pentru copii, ci un mod facil de a-şi înşuşi bunuri care nu le aparţineau. Au trecut ani mulţi, acele „cămine” de copii au fost înlocuite cu unele care le dau cât de cât iluzia că stau într-o casă. Poate că îngrijitorii de atunci s-au specializat şi au în continuare în grijă alte suflete  nevinovate. Îi testează cineva psihologic pe aceşti angajaţi pe care statul îi plăteşte din munca noastră, a tuturor, ca să aibă grijă de partea cea mai necăjită a viitorului ţării? Copiii instituţionalizaţi nu au cerut să se nască. Au apărut aduşi pe lume de părinţi iresponsabili, sau şi-au pierdut părinţii în împrejurări tragice. Cine îi întreabă cum se simt? Şi mai ales, cine face dreptate pentru cei care nu mai sunt?

4 comentarii

Din categoria Cotidian

Vineri

Sunt zile în care sufletul ţi-e în genunchi oricât de frumos ar fi afară. Încerci să îl ridici, îl cerţi, îl implori, totul în zadar. Rămâne aşa, prea obosit şi prea sătul de lovituri.

Sunt momente în care îmi doresc doar linişte. Să rămân singură, eu cu rănile mele, cu gândurile şi tăcerile mele. Sunt zile de vineri, ca cea de azi în care cerul plumburiu apasă direct pe ochi şi doare. Ploaia care va veni va picura adânc, în mine şi sufletu-mi  prea plin de lacrimi o să-mi inunde din nou fiinţa cu apele lui învolburate.Va trebui să fug de mine.

Azi merg pe insula mea cu apă limpede, nisip alb şi leandri în floare. Stau de vorbă doar cu mine şi mă hrănesc cu acorduri de chitară şi parfum suav de floare. Îmi ascult gânduri încă negândite. Alung tot ce doare şi-mi umple cu balast preaplinul sufletului. Azi îmi curăţ gândurile şi o să-mi învăţ inima să zboare.

16 comentarii

Din categoria jurnal

13 Iunie

Hristos s-a înălţat!

Creştinii ortodoxi sărbătoresc astăzi Înălţarea. Aşezarea lui Iisus Hristos de-a dreapta Tatălui, în ceruri. Prilej de reflecţie şi de pocăinţă, de mare bucurie şi mai ales de iertare. O zi în care fiecare ar trebui să ne căim de păcatele pentru care l-am răstignit şi l-am îndurerat pe Iisus, în fiecare zi a vieţii noastre. Românii sărbătoresc astăzi Ziua Eroilor. Ziua celor care s-au jertfit pe altarul acestei ţări pentru ca nouă, celor rămaşi să ne fie mai bine. Despre ei voi scrie azi. Despre studenţii eroi morţi în piaţa Universităţii acum 23 ani pentru că au dorit să trăiască într-o lume pe care Iliescu ;i clica nu o voiau. O lume la care am rămas să visăm şi astăzi.

Eram o tânără mămică de provincie la revoluţie. Locuiam într-un sat uitat de lume, în Oltenia, cu socrii şi toată legătura mea cu exteriorul era asigurată de posturile tv care luaseră pe atunci obiceiul să transmită live orice mişcare de stradă. O să scriu despre cum am simţit eu acea a doua şi adevărată revoluţie, dincolo de ceea ce televiziunile au vrut să arate. Pentru că mi-a rămas adânc înfiptă în minte teama de un război civil şi senzaţia că mi s-a băgat un pumn în gură care încă mă împiedică să ţip. Senzaţie pe care am trăit-o la scară mai mică în propria-mi căsnicie şi care încă îmi dă coşmaruri.

În 1989 toţi am fost grosolan manipulaţi cu o revoluţie televizată, în care cuvântul de ordine era „Mircea fă-te că lucrezi!” Crăciunul acela însângerat ne-a rămas tuturor ca o rană în suflet. Am sperat, am zărit oportunitatea de a ne realiza visele şi am pierdut cu brio. Pentru că unii băieţi deştepţi ce intuiseră că se va ajunge curând la pragul acela de nemulţumire colectivă, erau pregătiţi să-l exploateze la maxim în interesul lor. Şi au făcut treabă bună.Se transmiteau ştiri alarmiste, cu morţi, gloanţe trase de pretutindeni, terorişti care apărau Dumnezeu mai ştie ce, un comitet de „criză” extrem de interesat de bunul mers al „revoluţiei”, câte un amărât bătut şi speriat, cu privire de fiară hăituită ce nu înţelege ce i se întâmplă prezentat drept terorist prins asupra faptului. Aproape nu reuşeam să ne mai facem pregătirile de Crăciun, ascultând şi privind tot ceea ce se transmitea „live” la televiziunea naţională. Era oarecum ciudat că aceeaşi oameni ce până ieri ridicau în slăvi regimul ceauşist acum îşi turnau cenuşă în cap şi spuneau că au fost obligaţi să ne intoxice. În febra aceea însă, cine avea să-şi mai pună întrebări? Lunile care au urmat a fost o frenezie continuă. S-au organizat alegeri „libere”, s-au furat alegerile, sindicatele au ajuns la putere, deja se reinstaurase în forţă puterea maselor aşa cum nici în 1945 nu reuşiseră. Lucrurile au reintrat astfel în normal. Normalul lor. S-a schimbat în esenţă nimic, am primit doar iluzia că suntem mai liberi decât înainte.

Mai nou nu mai existau tovarăşi, toţi s-au spălat peste noapte pe mâini si pe faţă, s-au albit şi au devenit domni. Nu mai conta că au deţinut funcţii înalte în CC-ul comunist, nici că fuseseră apropiaţii familiei Ceauşescu. Acum erau salvatorii poporului român şi Doamne fereşte să îndrăzneşti să zici ceva de ei de faţă cu reprezentanţii clasei muncitoare. Au început să apară ura dezmăţată şi diferenţa între intelectuali şi muncitori. Toţi intelectualii trebuiau să dispară, să moară – poporul muncitor se putea descurca şi singur, doar înfăptuise o revoluţie. Nu dădea bine să afirmi că ai şcoală şi că profesia ta era una de „plimbător de hârtii”. În întreprinderi personalul TESA era hulit şi dat afară în şuturi la propriu, directorii care reuşiseră să scoată performanţe pe vremea comunismului au fost schimbaţi pentru că fuseseră prea inflexibili şi duri cu subalternii care mai mult ar fi dormit decât ar fi muncit. Pentru că, nu-i aşa, timpul trece, leafa merge. Învăţăturile nu au aşa repede dezvăţ, nu cum spune proverbul. La sate debandada era şi mai mare. Toţi tăranii au început să împartă până şi cuiele din gardurile CAP-urilor. Ce conta că acele clădiri fuseseră de fapt conace boiereşti care nu le-au aparţinut niciodată? Chiaburii nu aveau ce căuta înapoi în ţara noastră, asta a muncitorilor, ridicată prin muncă şi sudoare. Ce au transpirat ei la ridicat zidurile alea? Jos cu ele. Grajdurile au devenit inamici publici. Într-o dimineaţă s-au deschis larg porţile fermelor şi fiecare şi-a ales ce-a vrut de acolo. O vacă, o viţică, un tăuras, un porc sau o scroafă cu purcei, o cărămidă, o călimară, o pompă, un plug, un tractor… Ce liste? Ce procese verbale şi semnături, ce bani? Alea erau invenţii comuniste. Cine a îndrăznit să se opună şi-a luat bătaie, că doar bătaia e argumentul suprem. S-au vândut tractoare şi camioane pe preţul unui aragaz sau chiar mai puţin, iar şeptelul de animale a fost la ofertă, gratis, primul venit primul servit. Doar fiecare băgase în cooperativa aia o oaie sau o vacă în urmă cu 50 de ani, era normal s-o ia înapoi.

Ei, în perioada asta incertă în care fiecare făcea ce voia şi distrugea cât putea, o mână de studenţi nu a fost de acord cu noua putere instalată şi cu ceea ce se întâmplă în ţară. Şi s-au gândit să protesteze în centrul Bucureştiului, în piaţă, punându-şi corturile pe pavaj, cântând şi scandând sloganuri anticomuniste şi antiiliesciene. Mişcarea a prins. De unde autorităţile erau convinse că în două zile vor termina cu mâna aia de anarhişti adunaţi în piaţă, s-au trezit că au trecut săptămâni întregi şi rândurile lor s-au tot îngroşat. Cum toată Europa era cu ochii pe noi, tinerii aceştia ce strigau şi cântau în piaţă erau ca o bubă coaptă direct în fruntea autorităţilor proaspete de la Bucureşti. Cu sprijinul partidelor istorice mişcarea a devenit populară peste hotare înainte de a putea autorităţile s-o înăbuşe în faşă.     Au încercat să invoce tot felul de motive ca să-i împrăştie, să folosească tot felul de pretexte şi metode. Totul a dat greş, mai ales că nu aveau efectul scontat. În loc să împrăştie tinerii, autorităţile nu au făcut decât să le întărească rândurile. Zilnic alţi şi alţi studenţi se adunau în piaţă, actori, cântăreţi în vogă pe atunci îşi arătau pe faţă susţinerea pentru manifestanţi. În decembrie se crease un precedent. Românii îşi dăduseră seama de puterea maselor şi reacţionau în consecinţă de câte ori erau nemulţumiţi. Era din ce în ce mai greu să te faci că nu vezi ceea ce se întâmplă sub nasul tău şi Iliescu începuse să dea din colţ în colţ când era întrebat de ceea ce se întâmplă în ţara lui.

Atunci i-a venit ideea salvatoare. El ca şi conducător al statului şi guvernul din subordine nu puteau da ordin armatei şi poliţiei să tragă în mulţime. Ar fi ridicat toată Europa împotriva lor şi mai ales, ar fi deşteptat poporul arătându-le că lucrurile nu s-au schimbat cu nimic faţă de anul trecut. Dar masele puteau să-şi impună voinţa şi chiar erau dornice s-o facă. Pe televiziuni cei care până mai ieri lingeau picioarele ceauşeştilor, trecuseră acum la ale noilor stăpâni. Se difuza câte o ştire în fiecare seară în care se vorbea despre huliganii care au distrus centrul capitalei, care-şi făceau nevoile în tufişuri şi pe pereţii Universităţii, sub ochii străinilor de la Intercontinental, munţi de gunoaie şi mizerie adunate în jur, pavele smulse, pietre aruncate, sticle de băutură goale. Sex în aer liber. Totul era revoltător, contra bunelor moravuri, de neconceput pentru oameni civilizaţi ca noi. Doar ascultând relatările radio şi tv aveai impresia că Bucureştiul a fost invadat de un trib de marţieni care îl distrug bucăţică cu bucăţică şi când vor termina vor trece la restul ţării. Era nevoie de intervenţia maselor de muncitori revoltaţi.

Iată cum s-a „ivit ocazia” unei vizite de lucru a conducătorului iubit în Valea Jiului, la mineri. Celor de vârsta mea le sună cunoscut scenariul ăsta cu vizitele de lucru încă de pe vremea când văruiau bordurile şi spălau aleile fabricilor cu detergent, să strălucească totul lună pentru iubitul conducător şi clica lui. Se duce Iliescu în Valea Jiului şi se adună minerii cu mic cu mare ca să-l întâmpine. Ocazie cu care primul om în stat se plânge de greutăţile pe care le întâmpină în asigurarea ordinii în Bucureşti cu toţi golanii ăia din Piaţa Universităţii. Nu spune „veniţi să-i alungaţi”. Ci spune „orice cetăţean care vrea să restabilească ordinea este binevenit în sprijinul autorităţilor depăşite de situaţie. Vă voi pune la dispoziţie un tren”. Şi toţi s-au ţinut de cuvânt. Minerii abia ieşiţi din puţ, cu salopetele murdare, căşti pe cap şi praf de cărbune pe ochi, cu târnăcoape şi ciocane în mână au pornit la drum într-o seară, ca dimineaţa să salveze Bucureştiul şi să restabilească ordinea în noua „democraţie”.

Ce s-a întâmplat după aceea ştim cu toţii. Ajunşi în piaţă după un drum obositor întăriţi cu câte o sticlă de tărie, două, să le fie mai uşor şi flancaţi de forţele de ordine, minerii au început să împrăştie lovituri ca în peretele muntelui în tot ce le apărea în faţă. Mirosul sângelui dă călăului puteri nebănuite. Tinerii au încercat să riposteze, dar nu au avut nici o şansă. Cei care au reuşit să fugă au fost cei mai fericiţi. Cei deja doborâţi acolo au rămas. Toate persoanele bănuite a fi intelectuale care au avut neşansa sa iasă în drumul buldozerului muncitoresc au fost bătute, arestate, interogate. Câţi morţi şi câţi răniţi au fost cu adevărat? Nimeni nu ştie. Iliescu nu a recunoscut niciodată. În două zile, cu ajutorul muncitorilor de la IMGB şi cu al minerilor, piaţa Universităţii a fost curăţată. Glasurile anarhiştilor au tăcut. Minerii s-au apucat de plantat flori pe locul încă pătat de sângele tinerilor. Iliescu le-a mulţumit public, în direct la TV. Puterea poporului a învins şi învingătoare este şi acum. „Noi muncim, nu gândim” a rămas sloganul vremurilor noastre. Ziua de 13 iunie a rămas însemnată cu sânge nevinovat în calendarul democraţiei româneşti. Din păcate, niciunul din cei vinovaţi de acele evenimente nu a plătit până în prezent. Au găsit un ţap ispăţitor în persoana lui Miron Cozma care a primit suficientă răsplată cât să facă câţiva ani de puşcărie şi să tacă. Distrugerea sistematică a ţării a continuat cu ajutorul celor care munceau, nu gândeau. Continuă încă, iar cel vinovat de toate atrocităţile acestea nu a fost niciodată întrebat de sănătate. A stat prea mult în fruntea ţării şi acum încă îşi permită să emită păreri „avizate” despre „democraţie”. Iar televiziunea a rămas principalul mijloc de manipulare în masă. Cei care i-au alungat atunci pe tinerii din piaţă stau şi acum cu ochii lipiţi de televizor, doar, doar o mai apărea ocazia să se facă utili cu bâta sau târnăcopul.

2 comentarii

Din categoria Cotidian

Ia-ţi cartela vodafone!

Recunosc public, sunt o babă înapoiată.

Am crescut în epoca în care telefonul cântărea o tonă şi stătea agăţat cuminte pe perete. Avea cablu fix şi dacă voiai să vorbeşti trebuia să-i bagi fise. Generaţia mea nu s-a bucurat de beneficiile aduse de telefoanele mobile, computere, tablete şi tot ce scoate mai nou tehnologia în zilele noastre. Aveam colegi care nu aveau nici măcar televizor alb negru în casă. Ascultam piese de teatru radiofonic lipiţi cu urechea de aparatele Pacific mari cât un dulap de haine şi aşteptam cu nerăbdare să ne vină rândul pe lista de la bibliotecă să putem împrumuta şi citi Cireşarii. Visam împreună cu eroii cărţii pe cărări de munte, prin peşteri şi cine ştie ce târg de ţară, la o dragoste cu fluturi în stomac şi plimbări sub clar de lună mână în mână cu cel mai frumos şi mai inteligent băiat, cu care purtam în gând discuţii savante despre cuaternar, flori de mină, constelaţii, civilizaţii dispărute sau mai ştiu eu ce lucruri prozaice.

Adolescenţa ne-a fost marcată de căminele în care ne făceam veacul ca elevi de liceu. Ieşeam în oraş doar cu bilet de voie de la dirigintă sau de la pedagoga căminului, neapărat în uniformă şi cu numărul matricol pe mână, la vedere. Ne întorceam la oră fixă, altfel portarul nu ne lăsa sub nici o formă să intrăm înainte de a se prezenta la poartă profesorul de serviciu care să consemneze scăderea notei la purtare pentru indisciplină. Ne culcam la oră fixă, învăţam pe rupte şi devoram filme siropoase indiene în săli de cinematograf arhipline. Ca să vorbim la telefon trebuia să ne luăm bilet de ordine la poştă şi să aşteptăm cuminţi până se elibera o cabină telefonică şi centralista ne făcea legătura acasă. Aşteptam cu nerăbdare dimineţile în care, odată cu trezirea brutală la ora 6, pedagoga ne aducea şi corespondenţa lăsată de poştaş cu o zi înainte.

Da, dragii mei, închipuiţi-vă că scriam de mână! Cu stilouri chinezeşti cu peniţă subţire, cumpărate pe sub mână cu câte 100 de lei de la speculanţii ce vindeau marfă de contrabandă în piaţă. Aveam plicuri de toate culorile, formele, aromele, cu hârtie de calitate în aceeaşi culoare, cu parfum fin de trandafiri sau zmeură, în funcţie de preferinţe. Şi pe astea le procuram tot pe sub mână de la debitele de tutun sau chioşcurile de ziare unde reuşeam să facem câte o vânzătoare să ne placă suficient de mult.

Să scrii o scrisoare nu este un lucru uşor. Necesită pregătire – să-ţi cureţi masa (doar visam la pupitre şi birouri pe vremea aceea, scriam şi ne făceam temele pe unica masă din cameră unde colegele doar ce mâncaseră mai devreme), să-ţi umpli stiloul cu cerneală, să cureţi bine peniţa să nu cumva să pătezi hârtia, să ai sugativa la îndemână, să-ţi aduni gândurile, să ai grijă să ţii rândul drept… Ohoooo, nu te apucai să scrii aşa, oricând şi oricum. Trebuia să găseşti formula potrivită şi originală de adresare, altfel  îţi scădea stima de sine când vedeai că celălalt este mai inspirat şi mai original ca tine. Scriam cuvintele întregi, rotund, puneam virgulele la locul lor şi cratimele unde trebuie.  Încheiam frumos, luându-ne la revedere, datând şi semnând scrisoarea. Exersam săptămâni în şir până reuşeam să găsim o semnătură cât mai originală şi mai frumoasă. De sărbători trimiteam şi primeam felicitări frumoase, cu sclipici sau fără, cu flori, animăluţe şi feţe bucălate de copii. Când eram în tabără anunţam prin câte o vedere cu imagini din locul de care ne bucuram şi promiteam amănunte la întoarcere.

O scrisoare de dragoste era o sărbătoare. O scriam cu emoţie, cu mâna tremurândă şi inima plină de chipul iubit şi aşteptam răspunsul cu înfrigurare în fiecare dimineaţă. Poşta nu era instant ca acum. Trebuia să aştepţi minim două zile ca să ajungă scrisoarea ta la destinaţie, alte minim două ca să primeşti răspunsul. Nu ne plângeam niciunul că suntem ignoraţi dacă o săptămână nu ne scria că ne iubeşte. Şi scria clar, întreg, „te iubesc”, nu „t.i.” ca să se încadreze în numărul de caractere permise pentru un sms. Construiam totuşi relaţii de durată, bazate pe dragoste, respect reciproc şi dor mult. Cuplurile formate în perioada aceea erau mult mai solide, pentru că aveau marele avantaj al trecerii testului timpului şi al aşteptării. Prieteniile durau ani întregi până să se concretizeze într-o căsătorie.

Acum tehnologia a evoluat. Scrisoarea a devenit doar obiect oficial, prin care statul îţi anuntă că ai datorii de plătit, sau firmele de utilităţi îţi trimit facturile bine umflate la preţ. Din când în când câte un aspirant la un fotoliu de parlamentar sau demnitar local îţi mai trimite urări de bine, ca nu cumva să uiţi să pui ştampila pe el la viitoarele alegeri. Şi cam atât. Avem telefoane mici pe care le purtăm după noi până şi la toaletă. Nu unul singur, pentru că reţelele de telefonie sunt multe şi prietenii noştri împrăştiaţi peste tot. Tnerii nu mai comunică normal, nu se mai strigă unul pe celălalt când vor să iasă la plimbare, ci îşi trimit sms „coae, k plm fc? mg la o br?” Scrisorile de dragoste au fost înlocuite de zeci, sute de mesaje zilnice în care „pisi” e întrebată de zeci de ori pe zi ” k fc?” şi i se spune frumos ” t.i” şi „m.d.d.t.” iar dacă nu primeşte cel puţin un sms pe oră face crize de nervi, devine geloasă şi caută alt amorez. Îşi plânge amarul la alte colege de suferinţă -cel puţin jumătate de cartier la număr, spunându-le cât de „dobi” e „nesimţitul” „ft, îmi bag p.la în el, să se dc s-o ft pe mă-sa”. Mai nou, companiile de telefonie au început să se bată între ele încercând să mulţumească setea de comunicare din ce în ce mai crescută a tinerilor. Că doar „prea multe fete riscă să rămână nesemesuite şi relaţia se rupe. Pentru o relaţie sănătoasă, cumpăraţi cartela vodafone!”

Da, sunt învechită. Nu pot înţelege nevoia asta aberantă de comunicare superficială şi fără substanţă a tinerilor din ziua de azi, aşa cum nu înţeleg nici nevoia de relaţii multiple şi „prieteni” cărora să le spui şi de câte ori ai fost la toaletă şi ce ai mâncat aseară, sau cât de performant este la pat noul tău iubit plin de muschi. Dar ce înţelegere să aştepţi de la o babă mucegăită?

10 comentarii

Din categoria Cotidian

Bună dimineaţa!

Aveam 12 ani când l-am ascultat prima dată pe Jose Carreras cu această minunată piesă. Într-o duminică de vară, la una din emisiunile lui Alexandru Bocăneţ, s-a strecurat printre şlagărele româneşti şi acest om micuţ cu o voce de aur. Nu-l ascultasem până atunci şi nici genul de muzică nu avea loc în preocupările mele de copil crescut la ţară. Atunci, în acea duminică de vară, la un televizor alb-negru am plâns prima dată când omul acesta mic cu voce mare mi-a adus în suflet „Una furtiva lagrima”. Peste ani am aflat ca are o boală necruţătoare şi mi-a tremurat inima pentru el, am cunoscut trioul tenorilor formidabili, i-am iubit pe toţi, dar Carreras a rămas în adâncul sufletului meu ca prima dragoste. Cu drag pentru voi, de buna dimineaţa într-o zi mohorâtă de marţi, Hose Carreras

 

 

4 comentarii

Din categoria Uncategorized

Parfum de vacanţă cu tei

78557-0-flori_de_teiAnul acesta parfumul cu miere de aur al teilor îmi amestecă şi-mi ameţeşte gândurile. Mi le trimite înapoi pe o băncuţă de lemn sub teii adolescentei ce visa cu ochii deschişi la viitor, apoi le aduce brusc înapoi sub soarele prea cald de început de iunie ce a înnebunit toţi teii Bucureştiului.

Dacă iubesc ceva în acest oraş, parfumul teilor e acel ceva. Acoperă cu mireasma lor îmbătătoare toate miesmele de canal murdar. Parcă te înalţă şi-ţi lasă iluzia că poţi zbura. Agăţat de ciorchinii aurii ce râd graseind în soare, poţi întinde aripile să zbori într-o lume de vis în care toate dorinţele se împlinesc. Din când în când, capriciile vremii aruncă câte un nor furios ce-şi plânge lacrimile peste floarea care astfel înviorată să-şi verse apoi tot parfumul ca din fântâna cu apă vie.

Teiul balconului meu a mai îmbătrânit cu un an. Sătul de mâini haine ce l-au tot jupuit de creanga parfumată, înfloreşte acum aproape de cer. Îşi înalţă semeţ trunchiul drept şi îşi deschide coroana brusc, încărcat de ciorchini de aur fin. Trebuie să pui mâna streaşină la ochi să nu te orbească înaltul cerului şi strălucirea razelor, privindu-l. E tot un cer insorit. Flori fine suflate din praf de zâne zâmbesc de sub fiecare frunză adunând pe câteva crengi tot aurul soarelui.

Toată nebunia florilor de tei vine cu parfum de vacanţă de vară. „A venit vacanţa, cu trenul din Franţa….” şi aduce în fiecare an promisiunea jocurilor neobosite, a focului de tabără aprins în prag de seară, a poveştilor spuse la lumina lui până noaptea târziu şi a porumbului cu dinţi de lapte copt în spuză. „Flori, fete, filme sau băieţi? Ce alegi?” Sufletu-mi alege copilăria. Se iau de mână şi merg să-şi unească tâmplele ca neauzite, să poată găsi întrebarea încuietoare pentru restul uliţii rămasă cuminte în aşteptare înfrigurată pe băncuţa de la poartă. Târziu în noapte, când stelele cern peste ochi praf de moş Ene iar Tania s-a săturat să chinuie lăbuţele pisicilor, răsună încet cântec de tabără cu vis de dragoste curată peste ani, ca un dor neînţeles şi încă nelămurit.

Trece viaţa ca o clipă… Toate sunt doar praf de amintire adusă la viaţă în fiecare an de parfum auriu de floare ireală de tei. Mă ameţeşte şi mă duce în vârtejul anilor pierduţi înapoi în copilărie când la umbra boltei bunicilor adunam şi puneam la uscat pentru iarnă florile parfumate. Zile întregi casa întregă plutea într-o aromă suavă de miere aurie coaptă-n soare. Apoi, în miezul iernii, când crivăţul făcea lemnele să trosnească în sobă şi troienea zăpada pe după casă, înviam în apă fierbinte pentru câteva minute vacanţa tânără cu soare proaspat de iunie.

Da, în mod cert parfumul ce pluteşte de câteva zile în aer mi-a furat gândurile. Se vor întoarce obosite după ce toată mierea lui se va fi topind. Parcă n-aş vrea totuşi… Mi-ar plăcea să rămân acolo, în vacanţa verilor aurite sub tei înfloriţi şi foc de tabără cu vise frumoase.

5 comentarii

Din categoria jurnal

Homosexualilor nostri

Doamne, urâte vremuri mai trăim.

Priveam zilele trecute  imaginile de la cele două marşuri din Bucureşti. Cel pentru normalitate şi cel pentru drepturile homosexualilor. S-a creat un obicei tâmpit, o refulare aiurită fără obiect, doar pentru a copia idioţenii occidentale.

La noi toată lumea se plânge că nu are drepturi. Tiganii nu au drepturi, ungurii la fel, homosexualii s-au trezit si ei cu drepturile încălcate. Oare? V-a încălcat cineva dreptul la liberă alegere şi la intimitate, sau voi vă expuneţi hidos oprobiului public? Până la celebrele parade pline de exhibiţionişti (care între noi fie vorba, nici măcar nu vă reprezintă) nu am auzit pe nimeni să manifeste împotriva homosexualilor pe străzile noastre. Mă îndoiesc sincer că voi vă doriţi să purtaţi hainele alea oribile pe stradă doar ca să vă arătaţi apartenenţa la o anumită minoritate sexuală. Prin astfel de parade nu ceilalţi vă declasează, voi înşivă arătaţi o lipsă crasă de respect de sine. Sunteţi ca târfuliţele alea care nu ştiu cum să mai atragă privirile asupra lor şi apar fără chiloţi unde nici cu gândul nu gândeşti. Apoi ţipaţi că nu vi se recunosc drepturile. Care drept nu vi se recunoaşte? Acela de a atinge culmea ridicolului?

Vreţi să aveţi dreptul să vă căsătoriţi legal? Asta mă îndoiesc. În primul rând că puţini din voi ştiu ce înseamnă fidelitatea. Apoi nici măcar voi nu aţi suporta să fiţi priviţi drept ciudaţii blocului, cartierului sau satului. Vreţi să puteţi înfia copii? Nu cred. Copiii cuplului vostru ar fi nedreptăţiţi, marginalizaţi şi bruscaţi în comunitate. Şi nu e vorba neapărat de educaţia de acasă a agresorilor, ci de instinctul primar care la copii este încă foarte bine dezvoltat şi care le dictează să elimine dintre ei verigile slabe. Copiii sunt răi, extrem de răi, aţi simţit-o probabil pe propria piele şi din nou nu cred ca sunt mulţi dintre voi care să supună un copil nevinovat uni astfel de chin. În esenţă deci, paradele acelea de prost gust sunt fără obiect. Doar ca să fiţi şi voi „în trend”, la modă.

Am trăit suficient de mult să întâlnesc în drumul meu tot felul de oameni. Am fost colegă la un moment dat cu un homosexual. Un om bun -prost de bun, chiar. Arăta normal, se purta normal, era modest, zâmbitor şi săritor. De câte ori putea ajuta pe oricine, fără excepţie şi orice sarcină primea o ducea la îndeplinire cu zâmbetul pe buze. Îi cam plăcea bârfa, dar de, nimeni nu-i perfect, nu? Tuturor ne place un pic de bârfă. Cele mai bune reţete culinare de la el le-am aflat. Un om ca toţi oamenii buni. In toată firma nu era nimeni care să fie deranjat de acest baiat, dincontră. Toată lumea îl iubea pentru că avea cel putin un cuvânt frumos pentru fiecare şi era mereu cu zâmbetul pe buze.  Nu-l văd ieşind în stradă îmbrăcat ca ultima curvă de pe centură încercând să iasă grotesc în evidenţă.

Homosexuali au existat dintotdeauna. Doar pe mici perioade de timp, datorită stigmatului pus de societate s-au ascuns, au întemeiat familii, au făcut copii şi au făcut mii de femei nefericite. Sinceră să fiu, nu aş vrea să simt ce-au simţit pe pielea lor acele femei. Mi se pare culmea  ipocriziei să înşeli un om/o comunitate în halul acesta. Poţi accepta mult mai uşor să ştii că vecinul sau colegul  este homosexual, să-l accepţi şi să-l respecţi în măsura în care eşti respectată decât să cazi în capcana de a crede că este disponibil şi mai rău să ajungi să te căsătoreşti cu el. Spre deosebire de bărbaţi, femeile cu alte înclinaţii sexuale rămân de obicei necăsătorite.

Trăim în secolul XXI. Nimic nu ar trebui să ne mai mire. Omenirea a evoluat, s-au făcut primii paşi în cosmos, se zboară cu avioane supersonice, se străbat ţări cu trenuri de mare viteză. Ar trebui să ajungem să ne înţelegem şi să ne respectăm unii pe ceilalţi în limita bunului simţ.

Aşa că, semenii noştri homosexuali, nu vă mai expuneţi singuri ironiilor şi răutăţilor celorlalţi. Aveţi parte de aceleaşi drepturi ca orice cetăţean de rând al acestei ţări. Puteţi face orice şcoală doriţi, puteţi practica orice meserie, puteţi accede la orice funcţie visaţi fără ca nimeni să se lege de orientarea voastră sexuală. Şi toate astea nu le-aţi obţinut mărşăluind îmbrăcaţi în cocote pe străzi chiar dacă nu erau înscrise expres în Constituţia ţării ci învăţând, muncind, comportându-vă normal. Aveţi cluburile voastre exclusiviste, grupurile voastre în care oamenii de rând nu au loc, nu încercaţi să vă autoizolaţi mai tare strigând că sunteţi nedreptăţiţi. Nu vor exista niciodată locuri de muncă doar pentru homosexuali, nu veţi reuşi să influenţaţi pe nimeni să-şi schimbe orientarea sexuală de dragul vostru sau de teamă că va fi catalogat homofob.

E treaba fiecăruia  ce face şi cum alege să trăiască. Respectaţi-ne intimitatea şi preferinţele aşa cum pretindeţi să fiţi respectaţi. Şi nu cereţi să fiţi respectaţi atunci când nici măcar voi nu o faceţi. Iar dacă există printre voi idioţi care cred că acest Cernea vă vrea binele, vă înşelaţi amarnic. Nici măcar Becali cu părerile lui ultraortodoxe nu v-a făcut atâta rău cât v-a făcut acest tâmpit sub pretext că vă apără drepturile.

Aţi pornit pe un drum plini de spini din care nu veţi culege decât ceea ce semănaţi. Extremişti vor exista în continuare, ca şi voi, sunt de când lumea. Fie că sunt împinşi de indoctrinări religioase, de neştiinţă, de incultură şi intoleranţă, fie că sunt speriaţi de ceea ce nu înţeleg, vă vor arăta cu degetul şi se vor teme de voi. Violenţa  şi intoleranţa lor vin mai ales din teamă. Nu înţeleg mecanismul prin care mintea voastră e croită altfel decât a lor şi se tem de homosexualitate ca de o viroză incurabilă. Se tem că le veţi îmbolnăvi copiii, că nu vor mai avea urmaşi, că neamul li se va stinge în veci. Sunt temeri normale de oameni normali. Nu e cazul să le tot daţi apă la moară, au şi aşa destulă.

Despre cealalta manifestare ce să mai spun? În numele „credinţei” au fost arse pe rug femei bănuite a fi vrăjitoare, au fost schingiuiţi oameni pentru mult mai puţin de atât. Până şi biblioteci de o inestimabilă valoare au fost aruncate în flăcări, doar pentru că un cleric cu mintea rătăcită le-a considerat erezii la vremea respectivă. Ignoranţa naşte monştri. Aşa a fost şi aşa va fi, indiferent cât de evoluaţi ne vom crede la un moment dat în istorie. A alimenta cu bună ştiinţă astfel de manifestări, nu înseamnă tot o mare dovadă de prostie?

Hai să lăsăm lucrurile cum sunt. Omenirea funcţionează tocmai pentru că respectă anumite legi ancestrale. Ce-ar fi să nu mai încercăm să ne autodistrugem pentru că aşa vor unii sau alţii? E alegerea fiecăruia ce face cu viaţa lui şi cum aleargă către moarte. Gândiţi-vă doar că o lume a homosexualilor ar rezista o singură generaţie. Una singură. Viitorul nu se modelează din plastilină.

17 comentarii

Din categoria Cotidian

Vin apele, premierulee!

De zile întregi o bună parte din Europa se luptă cu inundaţii fără precedent în ultima sută de ani. Oamenii privesc cu groază cum apa le distruge munca de o viaţă, oraşe înfloritoare zac sub tone de apă şi mâl, din case nu au mai rămas decât etajele, din copaci doar coroanele chinuite. Natura a dezlănţuit potopul şi nu dă semne că ar vrea să se oprească. Sute de hectare de culturi agricole sunt compromise, infrastructură distrusă, poduri avariate, casele se vor prăbuşi înainte de vreme dacă apa va mai măcina mult la temelia lor. Mii de familii evacuate, zeci de mii de sinistraţi, câţiva morţi, oameni dispăruţi, animale înfometate sau duse de ape. Peisaj apocaliptic acoperă Europa de Vest de aproape două săptămâni.

Vin apele, premierule! La ei oamenii s-au mobilizat şi guvernele au alocat bani pentru ridicarea de diguri rezistente care să nu afecteze prea mult oraşele cheie. Diguri modulare ce se asamblează rapid şi pe o temelie solidă ţin sute de tone de apă furioasă în frâu. Autorităţile lor au luat măsuri din timp, au adăpostit populaţia, au evacuat localităţi întregi din calea apelor, muncesc la consolidarea barajelor şi monitorizează permanent nivelul în continuă creştere al fluviului. S-a înfuriat Dunărea. De la origini până în Ungaria a lăsat jale şi a făcut prăpăd în calea ei. Nimic nu i-a scăpat. Nimic din ceea ce oamenii nu au reuşit să pună la adăpost. Vine furioasă şi tulbure, hotărâtă să distrugă totul în cale. Se apropie de noi la fel de înverşunată

Vin apele, premierule! Mai sunt doar câteva ore până nivelul Dunării va atinge nivelul maxim la intrarea în ţară. Şi nu e singura ameninţare. De zile întregi plouă cumplit în toate zonele ţării. Avem sate în care oamenii au rămas fără nimic din cauza grindinii căzute. Nu a rămas o frunză în copaci şi câmpurile arată ca după bomba atomică. Nordul ţării şi Moldova sunt din nou sub ape în timp ce  Dunărea nici măcar nu a apucat să ajungă în ţară!

Nimic nu mai stă în calea naturii dezlănţuite, premierule. Am avut păduri pe care protejaţii voştri le-au tăiat lăsând din munţi întregi doar stânca goală. Am avut diguri care au îmbătrânit şi nimeni nu a mai pus umărul să le refacă. Am avut de toate, nu mai avem nimic. În sate au rămas doar bătrâni uitaţi de lume şi copii aşteptând cu dor să le vină părinţii plecaţi prin tări străine să facă bani de-o pâine. Au rămas doar beţivii şi bolnavii, premierule. Toţi aşteaptă neputincioşi şi neştiutori ce le va aduce ziua de mâine.Bătrâni sprijiniţi în toiag îşi plâng cu lacrimi amare puţinul de l-au agonisit o viaţă. Câmpiile mănoase odată sunt măturate de ape furioase ce duc cu ele la vale tot ce-au reuşit amărâţii să semene după luni întregi de secetă.

Autorităţile noastre se culcă pe-o ureche, liniştindu-ne cu faptul că oricum la intrare în ţară Dunărea va avea un debit mai mic decât cel atins în aprilie. Nimeni nu mai ia în calcul şi apele noastre, de parcă în afară de Dunăre ţara asta ar fi pustie ca Sahara. Unde s-or vărsa şi Cerna, Jiul, Oltul, Moldova şi unde s-o duce toată apa afluenţilor lor şi a tuturor  viiturilor din ultimele zile, numai voi veţi şti de staţi aşa liniştiţi. De la ultimele inundaţii digurile au rămas rupte şi doar câţiva saci de nisip prăpădiţi stau acum în calea furiei crescânde a naturii. Din loc în loc, cu forţe proprii oamenii încearcă să se apere. Nu va fi însă suficient. De la intrarea în ţară până la vărsarea în mare e drum lung şi numai hazardul ştie unde va găsi apa un punct vulnerabil. Atunci să te ţii.

Vin apele, premierule! Vin peste o ţară săracă şi sărăcită de voi şi-ai voştri. Peste oameni din ce în ce mai flămânzi şi mai goi sufleteşte. Ştim că voi aveţi acum treburi mai importante, arzătoare chiar – cum ar fi problema homosexualilor şi pericolul pe care ei îl reprezintă pentru familia tradiţională creştină. Sau vă doare că încă nu aţi stabilit câţi şefi va avea o regiune şi în câte regiuni să împărţiţi ţara ca să-şi ia fiecare câte o bucăţică suficient de mare. Ştim şi că nu puteţi dormi de grija soartei găinarului de Becali care se pare că va înfunda ani buni puşcăria dacă nu găsiţi mai repede o soluţie să-l scoateţi de acolo. Ştim, premierule şi că sunteţi obligaţi să-l scoateţi din puşcărie, altfel mulţi dintre voi îi veţi împărţăşi soarta şi îi veţi ţine companie după gratii şi voi sunteţi prea sensibili şi prea putrezi ca să puteţi supravieţui regimului de penitenciar.

Ştim totul, premierule, dar vin apele şi în furia lor vor duce cu ele şi ultimele resurse de hrană ale unui popor şi aşa flămând. Atunci să nu spui că nu te-am avertizat. Pe Ungureanu l-aţi mazilit pentru că în plină iarnă a îndrăznit să ceară populaţiei să ajute armata la dezăpezire.  A meritat-o pentru că o ţară nu se conduce cu aroganţă mai ales când încă nu ai învăţat bine lecţia democraţiei. Dar nu aţi învăţat-o nici voi, premierule. Nici voi nu veţi putea da vina pe cei ce stau în cârciumă, încălţaţi cu cizme de cauciuc şi aşteaptă să vină altcineva să le dea apa afară din case. Pentru că ăia sunt electoratul vostru. De asta v-au votat, să le salvaţi sărăcia de fiecare dată ca să vă voteze şi la alegerile viitoare. Şi ei sunt sfinţi, nu puteţi să daţi vina tocmai pe cei ce v-au sprijinit.

Sunteţi obligaţi să vă treziţi. Să puneţi capul la contribuţie şi osul la muncă să apăraţi puţinul ce v-ar putea totuşi salva din rahatul în care vă afundaţi şi ne afundaţi pe zi ce trece. Pentru că atunci când amărâţii pe care îi plângeţi şi cărora le măriţi ajutoarele sociale nu vor mai avea ce mânca, vă vor bate în poartă şi nu vă va fi deloc uşor. Aşa că, măcar acum, în al doisprezecelea ceas, treziţi-vă dracului că vin apele, premieruuleee!

4 comentarii

Din categoria Cotidian

Amintiri ce dor

Uneori, soarele ce aureşte cu razele sale florile din găleţile florăreselor într-o piaţă, o rază ce se joacă şăgalnică în fereastra unei case ce mi-a fost cândva adăpost, trezesc în mine timpuri ce s-ar dori uitate. Revăd oameni demult plecaţi spre o lume mai bună şi mi se face atât de dor că mi se taie respiraţia.  Ca o străfulgerare mă duc cu ani în urmă, în aceleaşi zile, la aceleaşi ore când viaţa era altfel şi eu am fost fericită acolo.  Trăiesc cu senzaţia că cineva mi-a smuls cu forţa o bucată din mine pe care nu am cum s-o mai recuperez.

Trecem prin viaţă fără să ne gândim la scurgerea ei. Creştem, ne jucăm, învăţăm, citim, visăm, iubim… şi le lăsăm pe toate să treacă fără să realizăm pe moment cât de mult au însemnat unele din aceste etape în dezvoltarea noastră. Pierdem clipe preţioase, pierdem iubiri, vieţi. Adunăm alte clipe, iubim din nou. Nu ne dăm seamă că la fiecare pierdere, cu fiecare plecare, o bucăţică din noi rămâne agăţată în timp, legată de ceea ce ne-a definit ca oameni. Ar fi minunat să putem face timpul să se întoarcă măcar din când în când, să mai putem avea ce am iubit odată.

In graba noastră către nicăieri nu realizăm că rămânem din ce în ce mai goi şi mai singuri. Rând pe rând, toţi cei dragi ne părăsesc, voit sau nu. Ne încurajăm singuri şi mergem mai departe căutând o nouă dragoste, o nouă pasiune, ceva care să ne facă să uităm ce-am pierdut. Şi mergem mai departe. Abia târziu, când o zi cu soare aureşte la fel florile pieţelor trecutul revine cu toate trăirile atât de intens, că umerii îţi cad, picioarele îţi tremură şi-ţi doreşti să poţi îngenunchia şi plânge acolo, în mijlocul străzii.  Ai vrea să poţi alerga înapoi, să ştergi cu buretele tot ce a fost „după” şi s-o iei de la capat. De acolo de unde aripa ta s-a frânt. Durerea e incomesurabilă  tocmai pentru că ştii că timpul nu se va mai întoarce, locurile nu-ţi mai aparţin iar cei ce-au fost odată sufletul acolo au dispărut demult. Aripa nu va mai fi niciodată la fel, indiferent cât de curat s-ar vindeca rana.

Nimic nu se întoarce pentru că drumul vieţii nu are decât un sens şi acela te duce înainte, spre un capăt  de care eşti conştient şi de care te temi pentru că dincolo de el nimeni nu poate spune ce este. Cei dragi pleacă de fiecare dată fără ca tu să-ţi dai seamaşi poate nu apuci nici să-ţi iei la revedere de la ei. Eu am promis cândva unei fiinţe minunate că o voi conduce pe ultimul drum indiferent unde m-aş afla. Viaţa m-a împiedicat să-mi respect cuvântul.

De câte ori nu suntem obligaţi să ne încălcăm promisiunile? Peste timp regretele ard şi toate părerile de rău din lume nu mai pot să-ţi aducă alinare. O parte din sufletul tău se rupe şi rămâne în urmă încercând să spună sufletului dus ceea ce tu nu ai mai apucat să spui. Că l-ai iubit, că viaţa ta e împlinită şi pentru că el – suflet pribeag – a făcut parte din ea, că ai fi fost mai sărac dacă nu l-ai fi cunoscut.

Nimic din ce trebuie să spunem nu spunem la timp. Ni se pare normal ca ceilalţi să intuiască ceea ce simţim, sau pur şi simplu ne este greu să ne exprimăm sentimentele. Vremea trece, anii nu se mai întorc, viaţa e limitată şi ne trezim singuri într-o zi în care nu mai putem face nimic să amânăm inevitabilul.

Am fost cândva, într-o vară, veselă şi fericită şi pentru că atunci a intrat în viaţa mea o femeie minunată. Veselă, plină de viaţă, optimistă. Ţintuită la pat de o boală nemiloasă,  îţi lăsa impresia că tu eşti de fapt cel bolnav, nu ea. O femeie cu o poftă de viaţă demnă de invidiat, o comoară plină cu sfaturi de aur, veşnic cu o glumă pe buze şi cu un zâmbet şăgalnic în colţul ochilor de culoarea castanei coapte. Un umăr pe care ştiai că poţi plânge şi te va susţine cu siguranţă, chiar dacă propriul corp nu şi-l putea susţine. Un suflet care a pierdut rând pe rând tot ce-a iubit şi s-a încăpăţânat să rămână optimist. Un adevărat model de viaţă. Puteai sta lângă ea ore în şir şi să nu simţi cum trece timpul. Îţi mulţumesc pentru că ai existat în viaţa mea, Bunico. Te rog să mă ierţi că nu mi-am putut onora promisiunea.

Am învăţat în timp să nu las nici o clipă din viaţă să treacă fără să le spun celor dragi ce înseamnă pentru mine. Într-o zi vor pleca pe drumul fără întoarcere şi vreau să ştie cât de mult îi iubesc. Am învăţat că orice ai ajunge în viaţă şi oricâte bunuri materiale ai deţine, nimic nu va putea înlocui un suflet drag pierdut şi o căsuţă modestă în care ai fost cu adevărat fericit.

 

Scrie un comentariu

Din categoria jurnal

Unde începe si unde se termina egalitatea în drepturi

După o perioadă cam lungă de acomodare, mulţii noştri parlamentari au ajuns la concluzia că trebuie să mai si muncească pe banii pe care îi incasează cu generozitate din taxele şi impozitele noastre. Şi cum pentru un parlament atât de potent nu prea există legi pe măsură, bineînţeles că s-au apucat direct de Constituţie. Cea veche – ştie toată lumea – era depăşită. Trebuie s-o amendăm, s-o îmbunătăţim, să ne mai băgăm puţin cu picioarele în ea.

Drept urmare, în timp ce aşteptăm cu sufletul la gură să se voteze legea amnistiei generale propusă de Mădălin Voicu (cine altcineva putea propune o asemenea lege?) hai să ne apucăm voiniceşte de articolele Constituţiei, că acum vine timpul vacanţelor şi nu-i aşa, vacanţele parlamentare sunt multe şi lungi şi ar fi păcat să fie perturbate de indivizi nemulţumiţi de activitatea parlamentului. Că nemulţumiţi sunt grămadă, aţi văzut cu toţii.

Bun… „trecem la lucru şi cu ce începem?” se întrebară ai noştri ca brazii. Păi să fentăm un pic primul articol că aici arde – încă nu ştim în ce ape se scaldă ungurii şi câtă susţinere au „sus” şi să începem cu egalitatea în drepturi. Hai să zicem şi noi că acceptăm homosexualii, că tot ne bat poponarii ăia de la Bruxelles la cap. Să le garantăm egalitatea prin constituţie. Apoi, staţi fraţilor, că nu-i chiar aşa, zice un vaşnic deputat pe numele lui Nicolicea. Ştim că e vorba de drepturi fundamentale, de acord, dar mama mă-sii, sunt fundamentale doar dacă spunem noi! In limita legii e totul! Păi dacă o să vină ăştia să ne ceară să-i lăsăm să se insoare unul cu altul şi pe urmă mai adoptă şi copii?- sare un alt demnitar psd.ist. Ne trezim că suntem obligaţi să-i lăsăm şi ne punem biserica în cap. Ori asta nu are cum să se întâmple, enoriaşi sunt mai mulţi decât homosexuali şi de acolo vin voturile. Şi apoi, dacă îi lăsăm să se căsătorească ăştia o să se înmulţească de ajung majoritari în câţiva ani. Că homosexualitatea se ia, dragii mei, dacă nu ştiaţi. E molipsitoare!

Aşa s-au hotărât aleşii la ceas de seară,  la următorul articol din constituţie. Definiţia căsătoriei. Care a devenit „unirea liber consimţită dintre un bărbat şi o femeie.” Pentru că trebuie să le dăm ăstora în cap de la început. Să ştie cine-i şeful. Aşa a trecut o obositoare zi de lucru în parlamentul României. Păi voi credeţi că e uşor să te prefaci că faci pe placul alora cu bani, ca pe urmă s-o întorci ca la Ploieşti tot în avantajul tău? Domne, trebuie să fii dotat pentru a ocupa o astfel de funcţie. Degeaba se cred unii deştepţi şi critică. Ei habar nu au câtă muncă îţi trebuie şi ce inteligenţă superioară trebuie să ai ca să fii în stare să ignori adevăratele probleme ale ţării şi să te ocupi de găinării cu asemenea artă. Eu una recunosc, o asemenea perseverenţă în prostie mă depăşeşte.

Nu ştiu dacă să râd sau să plâng. Să spun şi eu ca toţi ceilalţi „ne merităm soarta?” Parcă nu-mi vine. Ce vină am eu şi cei ca mine că poporul (sau doar furtul grosolan) a trimis în parlament doar escroci şi incompetenţi? Poate doar vina  acceptării tacite a tuturor măgăriilor pe care o mână de profitori ni le bagă zilnic pe gât. O fi vreo coincidenţă faptul că aceste aprinse dezbateri se petrec într-un moment atât de delicat încât doar o scânteie e suficientă să arunce în aer tot butoiul de pulbere pe care stăm? Anunţul FMI de încetare a colaborării cu noi a tăiat cea mai groasă creangă de sub picioarele guvernului. În curând nu vor mai putea acoperi nici măcar o mică parte din cheltuielile bugetare după ce tocmai se măriseră ajutoarele sociale şi  reîntregiseră pensiile. Pentru ca, nu-i aşa, Ponta et.co sunt firmă serioasă, se ţin de promisiuni electorale fără acoperire. Sau se vrea mascarea scumpirii gazelor din toamnă cu 160% după semnarea unui acord umilitor, fără nici o obiecţiune, de către premierul Ponta?

Se poate să fie câte puţin din toate, iar aleşii să fie chiar atât de inconştienţi pe cât se arată şi să încerce să-şi scape întâi pielea acum când procurorii au început să aresteze din ei pe capete. Stiu şi singuri că dacă sunt luaţi la bani mărunţi  ajung toţi la răcoare. Şi deja e prea multă înghesuială în puşcării, nu mai fac bieţii oameni faţă. De ce să mărim pedepsele pentru infracţiuni „minore” precum corupţie, mită, folosirea banului public în interes personal, furtul din vistieria statului şi să nu-i amnistiem pe toţi cei condamnaţi deja? De ce să plătească, săracii, pentru că au fost ambiţioşi şi au ajuns sus dând din coate? Păi dacă ăştia plătesc va veni şi rândul celorlalţi şi tocmai asta nu e de dorit. Ar rămâne ţara neguvernată, când toţi miniştri şi parlamentarii ar ajunge după gratii.

Nu contează că pe lângă ai lor scapă şi o grămadă de deţinuţi de drept comun. Nu contează nici că noi, cei rămaşi afară trăim veşnic cu frica în sân că putem întâlni în drumul nostru un psihopat tocmai amnistiat sau scos pentru buna purtare înainte de termen, care să ne tranşeze şi să ne arunce în cine ştie ce canal. Sau că suntem atât de săraci încât România a avut în ultimul trimestru o falsă creştere economică generată de scăderea drastică a puterii de cumpărare. Contează să ne facem că muncim şi că acordăm drepturi pe care de fapt nu le acordăm.

Unde începe şi unde se termină egalitatea în drepturi? La poarta închisorii unde va rămâne cine ştie ce bătrână condamnată că s-a certat cu neamurile pe un petec de pământ dar vor ieşi nepătaţi toţi escrocii? Sau la portile Constituţiei care reglementează interzicerea discriminării şi încalcă cu nonşalantă aceleaşi drepturi acordate mai devreme pentru că majoritatea se teme de ceea ce nu cunoaşte? Drepturile noastre, ale oamenilor normali, heterosexuali sau nu, plătitori de taxe şi impozite, susţinători din ce în ce mai palizi ai unui stat pe moarte, unde sunt? Cine ne garantează că toate drepturile înscrise în Constituţie ne vor fi respectate? Sau unii suntem mai egali ca alţii că de, e normal să fie egalitate dar numai între dulăi, nu şi pentru căţeii!?

7 comentarii

iunie 6, 2013 · 10:05 pm