Casa-3

Aşa cum după orice furtună iese totdeauna soarele şi pentru căsuţa noastră a urmat o perioadă de linişte. Parcă lucrurile intraseră în normal şi pentru familia asta atât de încercată de soartă. Irina creştea veselă şi cuminte, ca orice copil sănătos înconjurat de dragoste, baba, fidelă menirii ei de ţărancă făcuse din grădina casei un rai roditor şi îmbelşugat. Până şi Marcel începuse să râdă din când în când privind la giumbuşlucurile pe care năzdrăvana lui mică le făcea special pentru el.

Are copilaşul acesta crescut fără căldura maternă un dar aparte. Simte supărarea omului şi ştie cum să facă să-i abată gândul de la necazuri ca, până la urmă, să râdă cu poftă şi s-o ia în braţe. Nu se ţine prea bine pe picioruşe. Merge şovăind, cu mânuţele întinse înainte şi când simte că se dezechilibrează se lasa uşurel în funduleţ ca să continue apoi drumul în forţă, de-a buşlea. Bate recorduri peste recorduri la mers în genunchi şi-i place s-o necăjească pe biata babă care cu greu o poate prinde. O păcăleşte şi râde graseind de sub masa pe care şi-o alege drept adăpost vremelnic. Baba trebuie să se aplece şi-o face cu greu şi durere de şale săraca, oftând. Atuncă Irinuca se-nneacă de râs, cu gropiţe în obrajii rumeni şi soare în ochii mari şi castanii  ai mamei ei.

– Stai să vezi ce-ţi fac, năzdrăvană mică! De asta-mi eşti? Îţi râzi tu de o babă necăjită şi neputincioasă ca mine! Vai, vai… Stai că te prind acuşica! Dar când întinde mâna, micuţa ţâşneşte pe lângă ea, cu viteza dată de vigoarea copilăriei. Na, că a scăpat şi de data asta! Greu îi lasă babei câteva ore libere, să-şi termine treburile care se aglomerează ca la orice casă de gospodar.

Marcel vine uneori la prânz acasă. Îi place să mănânce cu fetiţa pe genunchi şi din când în când să împartă dumicatul de mâncare cu ea. Irina stă cuminte şi serioasă la el în braţe şi mănâncă liniştită tot ce-i dă tătucul. Îl idolatrizează. În momentele de linişte nu se desprinde de el şi e în stare să se joace minute în şir cu degeţelele în barba lui stufoasă, gângurind şi vorbind pe limba ei, fără să se plictisească.  El o soarbe din ochi şi îi face toate poftele. În zilele de sărbătoare o îmbracă frumos, cu rochiţă învoaltă şi pantofiori de lac, o pune în cârcă şi pleacă aşa cu ea să privească caii pe hipodrom. Irinuca iubeşte caii. Se agită şi-i urmăreşte cu privirea când trec în zbor pe lângă ea, ţipă şi râde cu poftă când simte aerul împins de trupurile cabrate sub jochei. După ce se termină cursa pleacă amândoi să ia masa la bunici.

Bunicul Ion lăcrămează la poartă când îi vede. Îi aşteaptă de fiecare dată în poartă, până îi zăreşte apărând în colţul străzii, de parcă s-ar teme că odată nu or să mai apară. Că o să-i piardă aşa cum a pierdut-o pe Adela, lumina ochilor lui. A fost unica lui fată, aşa cum Irinuca e unica nepoată. Cei doi băieţi – Mihai şi George – i-au dăruit doar nepoţi, patru la număr. Îi iubeşte şi pe ei, doar sunt nepoţii lui, dar nu ca pe mezina asta care-i face toată casa fericită când apare. Bătrâna lui nu ştie ce să mai facă duminica, când îi vine nepoata la masă. Atunci, pentru câteva ore, tot amarul lor dispare. Rămâne doar bucuria curată dată de un râs graseiat de copil. Îi spune poveşti cu feţi frumoşi şi zâne bune, o ridică la cer şi ea râde de acolo de sus cu ochii scânteind, cerându-i de fiecare dată să o mai ridice o dată şi încă o dată.

Seara, în drum spre casă adoarme în bratele tatălui. Acesta îi aşează uşurel capul pe umeri şi cu povara scumpă comod aşezată se întoarce la căsuţa lui primitoare.  O aşează în pătuţ şi o priveşte cum doarme până i se închid şi lui ochii. Uneori prin privirea lui trece câte un nor. Atunci şi aduce aminte de râsul Adelei şi de mâinile ei moi ce-i mângâiau părul şi-i masau tâmplele când era obosit.Îi este tot timpul dor de ea, mai ales noaptea, când perna goală de lângă capul lui îi primeşte cu răceală mâna şi plapuma îl apasă cât pentru doi.

Se trezeşte în fiecare dimineaţă şi aşteaptă câteva minute până să deschidă ochii, sperând că-i va auzi pasul uşor prin casă şi cântecul fredonat  în timp ce pregăteşte micul dejun. O priveşte cu ochii minţii învârtindu-se în bucătărie în capot de bumbac, cu papuci în picioarele desculţe… Deschide cu greu ochii şi se întoarce la realitate oftând. Atunci parcă ochii i se umezesc de roua caldă a lacrimilor. Le ascunde repede şi iese grăbit să-şi facă de lucru. Să uite şi să meargă mai departe. Nu ar renunţa însă în veci la unicele momente pe care le mai petrece cu iubirea vieţii lui, între vis şi realitate, dimineaţa. Secretul acesta e doar al lui şi.al ei şi îl păstrează cu sfinţenie. E oaza din care îşi adună zilnic putere.

Astfel trec zilele liniştite, una câte una. Marcel a ajuns conductor de tren. A cărat mai întâi grâu de la depozitele din Bărăgan. Îl ducea la Constanţa de unde pleca apoi pe mare cine ştie unde în lumea asta mare. De vreo lună face curse de Ploieşti. Aduce păcură. Salariul e mai mare şi se descurcă binişor. În zilele în care nu pleacă în cursă vine la prânz acasă, poate spune că e fericit.

Astă vară a dus-o pe Irina la fotograf. I-a pus fotografia pe bord, în locomotivă. O priveşte de câte ori îi vine dor de ea şi zâmbeşte văzând cu ochii minţii mânuţele întinse spre el. Colegii încearcă să-l facă să-şi găsească alta nevastă. Îi vorbesc pe rând când de una, când de altă văduvă rămasă neconsolată. Nu-l tentează. Să aducă el mamă vitregă pentru Irinuca, lumina ochilor lui? Să ştie că o altă femeie o ceartă, când el ar pune-o sub un clopot de sticlă dacă s-ar putea? Niciodată! Râd de el că nu s-a mai bărbierit de un an şi arată ca un pustnic din mijlocul pădurii, cu barba lui stufoasă şi neîngrijită. Care-i treaba lor? La început se supara, ba chiar l-a pocnit pe unul odată când i s-a părut că a sărit calul. Acum le răspunde râzând şi merge mai departe. S-a obişnuit cu micile lor răutăţi.

Acalmia aceasta însă se pare că este liniştea dinaintea furtunii.

Nemţii şi-au ales conducător un nebun. Unul Hitler, un isteric lătrător care urlă cât îl ţin plămânii invocând naţiunea pură. În primăvară a invadat Praga, acum a intrat în Polonia. Europa se revoltă, se pare că Anglia şi Franţa nu vor sta cu mâinile în sân. Lumea e însetată de sânge. Câţiva ani de pace sunt prea mult pentru o omenire nesătulă, plină de nebuni ajunşi la putere. În Asia,  Japonia a intrat în China de anul trecut. De la rasa galbenă, de acolo din lumea lor îndepărtată, la ce să te aştepţi? Parcă nu ne-ar fi păsat atât de tare. Când spui China vorbeşti ca de tărâmurile din poveşti pe care ai senzaţia că nu le-a văzut nimeni niciodată. Polonia însă, e aici, gard în gard cu noi şi nu mai e de glumă. Iar la noi e încă ţara nimănui.  Nori negri se adună pe lume şi veşti îngrijorătoare se aud din toate părţile. Oamenii se agită şi sorb cu nerăbdare şi teamă ştirile zilnice care devin din ce în ce mai alarmante. Sub soarele cald al unei toamne frumoase şi liniştite lumea e un stup prea plin, gata să roiască.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Casa

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s