Amintiri ce dor

Uneori, soarele ce aureşte cu razele sale florile din găleţile florăreselor într-o piaţă, o rază ce se joacă şăgalnică în fereastra unei case ce mi-a fost cândva adăpost, trezesc în mine timpuri ce s-ar dori uitate. Revăd oameni demult plecaţi spre o lume mai bună şi mi se face atât de dor că mi se taie respiraţia.  Ca o străfulgerare mă duc cu ani în urmă, în aceleaşi zile, la aceleaşi ore când viaţa era altfel şi eu am fost fericită acolo.  Trăiesc cu senzaţia că cineva mi-a smuls cu forţa o bucată din mine pe care nu am cum s-o mai recuperez.

Trecem prin viaţă fără să ne gândim la scurgerea ei. Creştem, ne jucăm, învăţăm, citim, visăm, iubim… şi le lăsăm pe toate să treacă fără să realizăm pe moment cât de mult au însemnat unele din aceste etape în dezvoltarea noastră. Pierdem clipe preţioase, pierdem iubiri, vieţi. Adunăm alte clipe, iubim din nou. Nu ne dăm seamă că la fiecare pierdere, cu fiecare plecare, o bucăţică din noi rămâne agăţată în timp, legată de ceea ce ne-a definit ca oameni. Ar fi minunat să putem face timpul să se întoarcă măcar din când în când, să mai putem avea ce am iubit odată.

In graba noastră către nicăieri nu realizăm că rămânem din ce în ce mai goi şi mai singuri. Rând pe rând, toţi cei dragi ne părăsesc, voit sau nu. Ne încurajăm singuri şi mergem mai departe căutând o nouă dragoste, o nouă pasiune, ceva care să ne facă să uităm ce-am pierdut. Şi mergem mai departe. Abia târziu, când o zi cu soare aureşte la fel florile pieţelor trecutul revine cu toate trăirile atât de intens, că umerii îţi cad, picioarele îţi tremură şi-ţi doreşti să poţi îngenunchia şi plânge acolo, în mijlocul străzii.  Ai vrea să poţi alerga înapoi, să ştergi cu buretele tot ce a fost „după” şi s-o iei de la capat. De acolo de unde aripa ta s-a frânt. Durerea e incomesurabilă  tocmai pentru că ştii că timpul nu se va mai întoarce, locurile nu-ţi mai aparţin iar cei ce-au fost odată sufletul acolo au dispărut demult. Aripa nu va mai fi niciodată la fel, indiferent cât de curat s-ar vindeca rana.

Nimic nu se întoarce pentru că drumul vieţii nu are decât un sens şi acela te duce înainte, spre un capăt  de care eşti conştient şi de care te temi pentru că dincolo de el nimeni nu poate spune ce este. Cei dragi pleacă de fiecare dată fără ca tu să-ţi dai seamaşi poate nu apuci nici să-ţi iei la revedere de la ei. Eu am promis cândva unei fiinţe minunate că o voi conduce pe ultimul drum indiferent unde m-aş afla. Viaţa m-a împiedicat să-mi respect cuvântul.

De câte ori nu suntem obligaţi să ne încălcăm promisiunile? Peste timp regretele ard şi toate părerile de rău din lume nu mai pot să-ţi aducă alinare. O parte din sufletul tău se rupe şi rămâne în urmă încercând să spună sufletului dus ceea ce tu nu ai mai apucat să spui. Că l-ai iubit, că viaţa ta e împlinită şi pentru că el – suflet pribeag – a făcut parte din ea, că ai fi fost mai sărac dacă nu l-ai fi cunoscut.

Nimic din ce trebuie să spunem nu spunem la timp. Ni se pare normal ca ceilalţi să intuiască ceea ce simţim, sau pur şi simplu ne este greu să ne exprimăm sentimentele. Vremea trece, anii nu se mai întorc, viaţa e limitată şi ne trezim singuri într-o zi în care nu mai putem face nimic să amânăm inevitabilul.

Am fost cândva, într-o vară, veselă şi fericită şi pentru că atunci a intrat în viaţa mea o femeie minunată. Veselă, plină de viaţă, optimistă. Ţintuită la pat de o boală nemiloasă,  îţi lăsa impresia că tu eşti de fapt cel bolnav, nu ea. O femeie cu o poftă de viaţă demnă de invidiat, o comoară plină cu sfaturi de aur, veşnic cu o glumă pe buze şi cu un zâmbet şăgalnic în colţul ochilor de culoarea castanei coapte. Un umăr pe care ştiai că poţi plânge şi te va susţine cu siguranţă, chiar dacă propriul corp nu şi-l putea susţine. Un suflet care a pierdut rând pe rând tot ce-a iubit şi s-a încăpăţânat să rămână optimist. Un adevărat model de viaţă. Puteai sta lângă ea ore în şir şi să nu simţi cum trece timpul. Îţi mulţumesc pentru că ai existat în viaţa mea, Bunico. Te rog să mă ierţi că nu mi-am putut onora promisiunea.

Am învăţat în timp să nu las nici o clipă din viaţă să treacă fără să le spun celor dragi ce înseamnă pentru mine. Într-o zi vor pleca pe drumul fără întoarcere şi vreau să ştie cât de mult îi iubesc. Am învăţat că orice ai ajunge în viaţă şi oricâte bunuri materiale ai deţine, nimic nu va putea înlocui un suflet drag pierdut şi o căsuţă modestă în care ai fost cu adevărat fericit.

 

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria jurnal

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s