Ia-ţi cartela vodafone!

Recunosc public, sunt o babă înapoiată.

Am crescut în epoca în care telefonul cântărea o tonă şi stătea agăţat cuminte pe perete. Avea cablu fix şi dacă voiai să vorbeşti trebuia să-i bagi fise. Generaţia mea nu s-a bucurat de beneficiile aduse de telefoanele mobile, computere, tablete şi tot ce scoate mai nou tehnologia în zilele noastre. Aveam colegi care nu aveau nici măcar televizor alb negru în casă. Ascultam piese de teatru radiofonic lipiţi cu urechea de aparatele Pacific mari cât un dulap de haine şi aşteptam cu nerăbdare să ne vină rândul pe lista de la bibliotecă să putem împrumuta şi citi Cireşarii. Visam împreună cu eroii cărţii pe cărări de munte, prin peşteri şi cine ştie ce târg de ţară, la o dragoste cu fluturi în stomac şi plimbări sub clar de lună mână în mână cu cel mai frumos şi mai inteligent băiat, cu care purtam în gând discuţii savante despre cuaternar, flori de mină, constelaţii, civilizaţii dispărute sau mai ştiu eu ce lucruri prozaice.

Adolescenţa ne-a fost marcată de căminele în care ne făceam veacul ca elevi de liceu. Ieşeam în oraş doar cu bilet de voie de la dirigintă sau de la pedagoga căminului, neapărat în uniformă şi cu numărul matricol pe mână, la vedere. Ne întorceam la oră fixă, altfel portarul nu ne lăsa sub nici o formă să intrăm înainte de a se prezenta la poartă profesorul de serviciu care să consemneze scăderea notei la purtare pentru indisciplină. Ne culcam la oră fixă, învăţam pe rupte şi devoram filme siropoase indiene în săli de cinematograf arhipline. Ca să vorbim la telefon trebuia să ne luăm bilet de ordine la poştă şi să aşteptăm cuminţi până se elibera o cabină telefonică şi centralista ne făcea legătura acasă. Aşteptam cu nerăbdare dimineţile în care, odată cu trezirea brutală la ora 6, pedagoga ne aducea şi corespondenţa lăsată de poştaş cu o zi înainte.

Da, dragii mei, închipuiţi-vă că scriam de mână! Cu stilouri chinezeşti cu peniţă subţire, cumpărate pe sub mână cu câte 100 de lei de la speculanţii ce vindeau marfă de contrabandă în piaţă. Aveam plicuri de toate culorile, formele, aromele, cu hârtie de calitate în aceeaşi culoare, cu parfum fin de trandafiri sau zmeură, în funcţie de preferinţe. Şi pe astea le procuram tot pe sub mână de la debitele de tutun sau chioşcurile de ziare unde reuşeam să facem câte o vânzătoare să ne placă suficient de mult.

Să scrii o scrisoare nu este un lucru uşor. Necesită pregătire – să-ţi cureţi masa (doar visam la pupitre şi birouri pe vremea aceea, scriam şi ne făceam temele pe unica masă din cameră unde colegele doar ce mâncaseră mai devreme), să-ţi umpli stiloul cu cerneală, să cureţi bine peniţa să nu cumva să pătezi hârtia, să ai sugativa la îndemână, să-ţi aduni gândurile, să ai grijă să ţii rândul drept… Ohoooo, nu te apucai să scrii aşa, oricând şi oricum. Trebuia să găseşti formula potrivită şi originală de adresare, altfel  îţi scădea stima de sine când vedeai că celălalt este mai inspirat şi mai original ca tine. Scriam cuvintele întregi, rotund, puneam virgulele la locul lor şi cratimele unde trebuie.  Încheiam frumos, luându-ne la revedere, datând şi semnând scrisoarea. Exersam săptămâni în şir până reuşeam să găsim o semnătură cât mai originală şi mai frumoasă. De sărbători trimiteam şi primeam felicitări frumoase, cu sclipici sau fără, cu flori, animăluţe şi feţe bucălate de copii. Când eram în tabără anunţam prin câte o vedere cu imagini din locul de care ne bucuram şi promiteam amănunte la întoarcere.

O scrisoare de dragoste era o sărbătoare. O scriam cu emoţie, cu mâna tremurândă şi inima plină de chipul iubit şi aşteptam răspunsul cu înfrigurare în fiecare dimineaţă. Poşta nu era instant ca acum. Trebuia să aştepţi minim două zile ca să ajungă scrisoarea ta la destinaţie, alte minim două ca să primeşti răspunsul. Nu ne plângeam niciunul că suntem ignoraţi dacă o săptămână nu ne scria că ne iubeşte. Şi scria clar, întreg, „te iubesc”, nu „t.i.” ca să se încadreze în numărul de caractere permise pentru un sms. Construiam totuşi relaţii de durată, bazate pe dragoste, respect reciproc şi dor mult. Cuplurile formate în perioada aceea erau mult mai solide, pentru că aveau marele avantaj al trecerii testului timpului şi al aşteptării. Prieteniile durau ani întregi până să se concretizeze într-o căsătorie.

Acum tehnologia a evoluat. Scrisoarea a devenit doar obiect oficial, prin care statul îţi anuntă că ai datorii de plătit, sau firmele de utilităţi îţi trimit facturile bine umflate la preţ. Din când în când câte un aspirant la un fotoliu de parlamentar sau demnitar local îţi mai trimite urări de bine, ca nu cumva să uiţi să pui ştampila pe el la viitoarele alegeri. Şi cam atât. Avem telefoane mici pe care le purtăm după noi până şi la toaletă. Nu unul singur, pentru că reţelele de telefonie sunt multe şi prietenii noştri împrăştiaţi peste tot. Tnerii nu mai comunică normal, nu se mai strigă unul pe celălalt când vor să iasă la plimbare, ci îşi trimit sms „coae, k plm fc? mg la o br?” Scrisorile de dragoste au fost înlocuite de zeci, sute de mesaje zilnice în care „pisi” e întrebată de zeci de ori pe zi ” k fc?” şi i se spune frumos ” t.i” şi „m.d.d.t.” iar dacă nu primeşte cel puţin un sms pe oră face crize de nervi, devine geloasă şi caută alt amorez. Îşi plânge amarul la alte colege de suferinţă -cel puţin jumătate de cartier la număr, spunându-le cât de „dobi” e „nesimţitul” „ft, îmi bag p.la în el, să se dc s-o ft pe mă-sa”. Mai nou, companiile de telefonie au început să se bată între ele încercând să mulţumească setea de comunicare din ce în ce mai crescută a tinerilor. Că doar „prea multe fete riscă să rămână nesemesuite şi relaţia se rupe. Pentru o relaţie sănătoasă, cumpăraţi cartela vodafone!”

Da, sunt învechită. Nu pot înţelege nevoia asta aberantă de comunicare superficială şi fără substanţă a tinerilor din ziua de azi, aşa cum nu înţeleg nici nevoia de relaţii multiple şi „prieteni” cărora să le spui şi de câte ori ai fost la toaletă şi ce ai mâncat aseară, sau cât de performant este la pat noul tău iubit plin de muschi. Dar ce înţelegere să aştepţi de la o babă mucegăită?

Anunțuri

10 comentarii

Din categoria Cotidian

10 răspunsuri la „Ia-ţi cartela vodafone!

  1. Atât de adevărat. Zic eu, o altă babă.

    Apreciază

  2. Alin Fazakas

    nu ca sa imi fac publicitate 🙂 dar consider ca se incadreaza aici : http://alinfazakas.wordpress.com/2013/04/04/se-apropie-sfarsitul-nu-al-lumii-ci-al-inteligentei/

    Apreciază

  3. Am mai scris asta astăzi într-un comentariu dar încă nu-mi revin din uimire : printre știri cu Becali și divorțul Elenei Udrea și alte lucruri ce țin prima pagină a știrilor s-a strecurat și una care m-a lăsat mască. În ultimul an, 780 de fetițe cu vârste cuprinse între 12 și 14 ani au devenit mame. Se pare deci că această comunicare mult, mult mai facilă este și una deosebit de fertilă, nu ?
    Ceva s-a stricat rău. Dar rău tare. Și nu doar avansul tehnicii cred eu să fie de vină. Superficialitatea se regăsește în absolut orice.

    Apreciază

    • Da, ai dreptate. Din păcate accesul asta atât de facil la informaţie şi o libertate mult prea mare acordată copiilor au făcut din societate una exagerat de superficială. Nici părinţii nu mai sunt cum erau odată, nu mai au timp să-şi educe copiii, să stea de vorbă cu ei, să-i apropie. Lasă totul în grija şcolii care e demult depăşită de situaţie. Ca să nu mai spun că tot felul de deviaţi sunt liberi să facă ce vor, fără să-i ia nimeni la întrebări până nu există reclamaţii peste reclamaţii scrise şi parafate la poliţie.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s