Instituţiile groazei

Am avut în timpul liceului ocazia să cunosc îndeaproape copii instituţionalizaţi. Politica demografică promovată de comunişti pe vremea aceea a dus la multe abandonuri familiale, copii născuţi de nevoie apoi daţi în grija statului pentru că nimeni nu voia să se ocupe de ei, sau familiile din care proveneau erau atât de numeroase încât o gură în plus ar fi dus la infometarea tuturor celorlalte. Azilurile pentru copii erau adevărate închisori în care cine intra era marcat pe viaţă. Lângă liceul meu funcţiona un astfel de aşezământ, ba unii din elevii liceului erau locuitori ai stabilimentului. Trăiau din mila profesorilor şi a bucătăreselor de la cantina noastră şi învăţau pe rupte. Să poată avea şansa să plece din mediul în care trăiau. Nici măcar unul din cei cazaţi acolo nu vorbea de rău părinţii rămaşi prin cine ştie ce sate rătăcite pe teritoriul ţării, deşi mulţi erau abandonaţi de ani întregi şi nimeni nu se mai interesa de soarta lor. Dacă vorbeai cu ei, toţi aveau părinţi foarte blânzi şi buni, bogaţi, care vor veni cel târziu săptămâna viitoare să-i ia acasă.

Înţelegerea mea era limitată pe vremea aceea. Nu puteam să cred ceea ce spuneau când eu îi vedeam slabi, dezbrăcaţi şi murdari în timp ce-mi povesteau cum au primit ei duminica trecută ciocolată şi prăjituri din cele mai fine. Mi se păreau doar nişte mincinoşi notorii şi îi evitam. Târziu mi-am dat seama că acesta era modul lor de a putea rezista în jungla în care trăiau. Îşi creau o lume proprie, în care credeau, o lume în care evadau de câte ori erau flămânzi sau le era frig, de câte ori erau bătuţi, de câte ori simţeau nevoia să şteargă diferenţele dintre ei şi cei crescuţi de părinţi atenţi şi poate iubitori acasă. Mulţi colegi aveau părinţi duri, inflexibili si restrictivi, pe care trebuiau să-i respecte indiferent cum se purtau, sau tocmai de aceea. Foarte mulţi trăiam în căminele şcolare, departe de familii aproape tot anul, cu gândul şi speranţa că în vacanţă ne vom întoarce totuşi acasă. Aveam un „acasă” la care ei doar puteau visa. Şi visau frumos, idilic, aşa cum doar copiii o pot face.

Orfelinatul era rece şi cenuşiu. O clădire imensă, îngrădită cu plasă groasă de sârmă, cu gratii la toate ferestrele aliniate cuminţi si întunecate ca porţile iadului. Ţi-era teamă să treci pe lângă el când începea să se însereze. Curţile aveau momente în care erau pline de copii de toate vârsele, majoritatea încălţaţi în toiul verii cu bocanci de iarnă luaţi direct pe piciorul gol ce se iţea slab şi murdar de sub pantaloni prea mari pentru vârsta lor, suflecaţi bine şi prinşi în talie cu cine ştie ce sfoară. Toţi cei mici, fără excepţie, aveau feţele murdare, cu dâre de lacrimi şterse cu dosul palmei şi muci ce atârnau liberi până când de gard se apropia câte un trecător ce ar fi putut să le dea ceva şi erau repede şterşi cu mâneca. Stăteau cu mânuţele prinse de plasa de sârmă a gardului, privind cu jind în curtea liceului unde în pauze noi mai ronţăiam un biscuit sau o bucată de napolitană în aşteptarea prânzului de la cantină. Aveau ochi strălucitori, cu gene lungi, umede şi cu privire pierdută, fără speranţă. Toate acestea sunt amănunte care mi-au rămas înfipte în creier, chiar dacă atunci nu înţelegeam prea bine ce se întâmplă cu ei. Simţeam doar nevoia să plâng când mă apropiam de gard, motiv pentru care şi evitam această apropiere. Doar în zilele de mare dor de casă, stăteam pe geamul camerei de cămin şi priveam cum stăteau veşnic agăţaţi de gardul despărţitor, chiar şi în zilele reci de toamnă ploioasă.

Unul din băieţii ce studiau la liceul meu, unul din cei mai talentaţi şi conştiincioşi băieţi pe care i-am intâlnit în liceu, s-a infiltrat uşor în grupul nostru. Venea şi ajuta la cantină şi în schimb primea o porţie de mâncare caldă şi pentru acasă. Nu ne-a spus niciodată pentru cine este mânacarea. Ne-a povestit însă despre camerele imense şi reci în care dormeau câte 30 de băieţi de vârste diferite, de întuneric, umezeală, pedagogi duri, lacrimi nocturne şi bătăi încasate pentru ele, mâncare puţină şi proastă şi bătălia pentru bucata de pâine neagră de zi cu zi. Te simţeai oarecum vinovat pentru că tu mai aveai în dulap de acasă o bucată de cârnat, un cozonac sau o bucată de azmă coaptă în cuptor de mama. Povestea simplu, de parcă nu-l afectau cele ce li se întamplau ci totul era normal să se întâmple aşa, nu altfel.  De multe ori, în nopţile reci de iarnă în care comuniştii ne lăsau fără căldură şi încercam să ne acoperim până peste cap cu plăpumile groase pline de câlţi ca să ne încălzim, visam că sunt desculţă pe piatra rece a uneia din camerele de orfelinat. Mă trezeam speriată,  tremurând şi nu mai adormeam până la ora 6 când ni se dădea deşteptarea. La casa de copii deşteptarea era la ora 5. La ora şase, cât noi ne aşteptam rândul la baie, îi vedeai adunaţi şi încolonaţi toţi în curtea interioară, indiferent de vreme, făcând gimnastică de înviorare sub îndrumarea unor adulţi morocănoşi. Minte sănătoasă în corp sănătos, nu?

Nu aş fi abordat acest subiect dacă aseară, pe una din televiziunile pe care nu le privesc de obicei, nu m-ar fi impresionat până la lacrimi povestea unei fete care a trait pe propria piele această experientă în anii ’90. Numele sunt prea puţin importante. O poveste comună, până la un moment dat cu un tată abuziv, beţiv şi violent, mulţi copii şi o mamă traumatizată şi bolnavă care pentru a-şi îngriji şi apăra copiii a muncit până a căzut lată la propriu, doborâtă de epuizare şi cancer. Copiii mici rămaşi singuri au fost luaţi de poliţie la sesizarea vecinilor şi instituţionalizaţi. Un fapt banal în esenţă, dureros şi cu traume pe viaţă pentru protagonişti.

Nu ne putem imagina măcar ce tratamente inumane au trebuit să îndure aceşti copii aflaţi in definitiv în grija statului. Câte bătăi şi umilinţe au suportat, câtă foame au indurat, cât s-au luptat pentru o bucată de pâine. Copii subnutriţi de 10-12 ani obligaţi să muncească cu ziua prin sat la câmp pentru o coajă de pâine pe care să nu le-o fure colegii mai mari şi mai puternici. Copilărie distrusă, trăită în întuneric, fără nici o rază de speranţă.  Când auzi pe cineva povestind că ani întregi după revenirea acasă nu mânca decât pâine goală şi mult timp după aceea încă mai simtea nevoia să ascundă mâncarea între haine, să nu-i fie furată te gândeşti la Mizerabilii lui Hugo, nicidecum la tineri care au copilărit în acelaşi timp cu copiii tăi. Nimeni nu a cerut explicaţii foştilor angajaţi ai acestor case ale groazei. Nimeni nu i-a întrebat de ce s-au purtat ca nişte brute cu cei de care trebuia să aibă grijă. Poate aveau şi ei acasă copii, sau fraţi mai mici, poate îşi aduceau aminte că au fost şi ei odată copii care au crescut cu mamă şi cu tată în căsuţa părintească. Nu toţi am avut de toate, copilăria multora din noi a fost marcată de sărăcie şi lipsuri, puţini au fost totuşi aceia carora le-a lipsit căldura unui cămin. Atunci de unde pornirile acestea sadice?

Am ascultat cu groază povestea unor copii fără copilărie. Copii bătuţi până la leşin de îngrijitori psihopaţi, înfometaţi, obligaţi să lupte pentru fiecare bucată de pâine.Martori îngroziţi şi neputincioşi la atrocităţi greu de imaginat, a căror tăcere era întreţinută cu bătăi şi groază. Orfani omorâţi în bătaie şi îngropaţi ca nişte animale în fundul grădinii, la ceas de noapte. Suflete pentru care nu a aprins nimeni o lumânare, nu a vărsat o lacrimă, pentru care moartea a venit ca o uşurare şi pe care doar ochii îngroziţi ai martorilor muţi şi-i mai aduc aminte.  Le va face cineva dreptate vreodată acestor suflete rătăcite? Îngrijitorii lor, cei care i-au chinuit cu atâta sadism pot închide ochii liniştiţi noaptea? Îşi pot odihni cu sufletul împăcat capetele pe pernă?

Anii ’90 au venit cu ajutoare din strainătate, ajutoare care au ajuns pretutindeni, numai la copiii care aveau nevoie de ele, nu. S-a furat totul, de la mancare până la îmbrăcăminte şi medicamente. Raţiunea celor care se angajau pe acele posturi nu era aşa cum v-aţi fi închipuit un loc de muncă şi dragostea pentru copii, ci un mod facil de a-şi înşuşi bunuri care nu le aparţineau. Au trecut ani mulţi, acele „cămine” de copii au fost înlocuite cu unele care le dau cât de cât iluzia că stau într-o casă. Poate că îngrijitorii de atunci s-au specializat şi au în continuare în grijă alte suflete  nevinovate. Îi testează cineva psihologic pe aceşti angajaţi pe care statul îi plăteşte din munca noastră, a tuturor, ca să aibă grijă de partea cea mai necăjită a viitorului ţării? Copiii instituţionalizaţi nu au cerut să se nască. Au apărut aduşi pe lume de părinţi iresponsabili, sau şi-au pierdut părinţii în împrejurări tragice. Cine îi întreabă cum se simt? Şi mai ales, cine face dreptate pentru cei care nu mai sunt?

Anunțuri

4 comentarii

Din categoria Cotidian

4 răspunsuri la „Instituţiile groazei

  1. Ştii care e paradoxul ? (de fapt este impropriu spus paradox, oricum e un soi de ciudăţenie). Majoritatea celor ieşiţi din aceste case de copii au devenit oameni adevăraţi, oameni credincioşi unui set de valori cu mult superioare plozilor de bani gata.

    Apreciază

    • Da, asa este. Pentru ca ei au cunoscut iadul si au evadat in lumea aia idilica pe care au tinut sa o construiasca dupa aceea. Toti vor ca urmasii lor sa nu mai treaca prin ce au trecut ei. Asta nu schimba cu nimic copilaria lor distrusa, lacrimile de durere la aducerea aminte, noptile cu cosmaruri.
      Am intalnit multi adulti crescuti acolo si absolut toti au familii frumoase, cu copii multi de care sunt mandri si pentru care muncesc zi lumina.Niciunul nu-si condamna parintii, ii respecta poate mai mult decat ii respectam noi pe ai nostri, tocmai pentru ca ei stiu ce inseamna sa cresti fara parinti. E trist.

      Apreciază

  2. incaunipocrit

    Reblogged this on Playground.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s