Cine ne învaţă să murim?

1008455_517074148358844_1234655606_o

Ne naştem fără s-o cerem. Venim pe lume goi şi singuri, neajutoraţi şi fără experienţă. Dacă avem noroc, părinţii se vor ocupa de noi în primii ani de viaţă. Ne vor ajuta să învăţăm să mergem, să mâncăm, să vorbim, eventual ne vor iubi şi ne vor veghea măcar startul în viaţă. Creştem şi începem să înţelegem lumea din jur. Începem uşor, uşor să păşim singuri pe drumul vieţii. Şovăitor la început, cu încredere pentru un timp, cu speranţă de cele mai multe ori. Trecem de multe ori pe lângă oameni ca noi, întâmplător sau nu ne legăm vieţile de ale lor şi drumurile noastre curg împreuna o perioadă. Iubim şi începem să visăm. Ne dorim o viaţă frumoasă împreună, vrem să-l facem fericit pe cel de lângă noi, să avem copii, să clădim ceva pentru eternitate.

Frumos şi misterios cuvânt… „eternitate”. Ne place poate pentru că nu avem idee ce înseamnă, nu vom atinge niciodată capătul lui. Nici măcar nu ne apropiem de el de fapt. Totul în viaţă e limitat, doar mintea noastră joacă feste şi ne dă iluzii care ne fac să mergem mai departe. Iluzia fericirii, a speranţei, a stabilităţii, a urmaşilor. Totul e iluzie.

Aduci copii pe lume convins fiind că astfel vei continua să trăieşti prin ei şi prin copiii lor la nesfârşit. De fapt te minţi singur, pentru că nimeni nu va mai trăi în locul tău. Tot ce ai pierdut în viaţă, pierdut rămâne.  Toate trenurile care au trecut prin gara ta fără să oprească sau fără să apuci să te urci în ele nu se vor mai întoarce şi niciunul din urmaşii tăi nu va mai aştepta acelaşi tren pe acelaşi peron de gară având grijă să nu piardă garnitura ce-a trecut pentru tine cândva. Fiecare aşteaptă trenul lui în gara proprie, pe un peron pustiu. Copiii tăi vor pierde trenurile proprii, sau dimpotrivă, vor urca în ele lăsându-te bătrân, trist şi singur să aştepţi la capătul tunelului ultimul tău tren. Totdeauna singur.

Toţi am fost tineri cândva. Am visat frumos, am iubit cu măsura proprie, aşteptând de la celălalt să ne răsplătească cu aceeaşi măsură.  Ne-a emoţionat un tril de ciocârlie, o floare, un apus de soare. I-am dăruit omului iubit toate stelele cerului, toate gândurile, toate visele, tot sufletul nostru. Iar el, omul iubit, ne-a mulţumit şi ne-a întors dragostea cu măsura proprie, care de cele mai multe ori a ştiut doar să primească, nu să şi dăruiască la fel.

Aşa se întâmplă de obicei. Unul dăruieşte, celălalt primeşte. Legea nescrisă a vieţii spune că trebuie să existe un echilibru în toate. Nu putem iubi toţi la fel, nu putem primi toţi la fel. Suntem făcuţi ca ying şi yang, unul alb, celălalt negru, unul să iubească celălalt să se lase iubit. Rar se întâlnesc doi oameni care să-şi dăruiască unul celuilalt tot ce înseamnă fiinţa. Aceia sunt aleşii lui Dumnezeu. Până şi ei trăiesc însă singuri în dragostea lor, izolându-se voit de restul lumii, egoişti, păstrând doar pentru ei tot ceea ce au avut de dăruit. De obicei nu supravieţuiesc unul celuilalt, cel dus înainte lăsând în urmă atât de mare golul, încât cel rămas nu mai are unde-şi întinde aripile să zboare şi se lasă la rândul lui înghiţit de hău.

Noi ceilalţi, muritorii de rând rămânem doar singuri cu durerea noastră. Când cel de lângă noi întinde aripile către alte orizonturi, luând cu el tot praful nostru de stele ne lasă cu aripile frânte, fără vise şi lumină şi ia cu el speranţa oricărui început. Închidem ochii şi totul dispare în jur. Rămânem singuri cu prăpastia de lângă noi şi încercăm să ne adunăm puterile, să ne strângem aripile pe lângă noi ca să nu ne încurce la mers, ridicăm ochii secaţi de lacrimi şi cu degete însângerate urcăm peretele abrupt, să ne urmăm drumul până la capăt.

Rămas singur, tu, cel cu aripile frânte mai iei pauză din când în când, îţi mai lingi rănile încă deschise şi privind în jur constaţi că universului nu-i pasă de rănile tale. Lumea râde la fel, soarele răsare la aceeaşi oră, valul mării sărută ţărmul, vântul se joacă prin frunze, oamenii zâmbesc şi trăiesc ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În urma ta alţi răniţi închid ochii şi se lasă să cadă în prăpastie simplu, fără ţipăt, prea obosiţi de drum. Îi invidiezi, ei ştiu măcar să moară frumos. Pe tine nu te-a învăţat nimeni să mori. Te chinui să ajungi la capătul unui drum care nu ştii unde duce. Orbecăi prin tuneluri întunecate şi te laşi orbit de lumina la ieşirea din ele, fără să vezi nimic în jur. Eşti singur pe drumul tău al cărui capăt se simte, pe care îl doreşti dar de care te temi ca de un nou început. 

Ne naştem fără s-o cerem, trecem prin viaţă într-o singurătate de urlet de lup şi ajungem la capăt la fel de singuri şi de goi, cu sufletul însângerat şi aripile frânte. Nimeni nu ne învaţă pe drumul vieţii cum să ajungem la capăt, cum să murim frumos. Fiecare se chinuie singur să găsească finalul care să-l scoată din anonimat şi odată ajuns acolo constată că nimănui nu i-a păsat de viaţa lui pentru că nu a ştiut alături de cine să-şi întindă aripile să zboare.

Eu mi-aş fi dorit să ştiu păstra lângă mine omul alături de care să zbor până la capăt. Să-i pese cuiva de zborul meu, să ştiu că nu am trăit degeaba. Am ajuns aproape de capăt însă, alături de cei mulţi şi singuri, fără umbră pe pământ. Simt capătul drumului cum se apropie vertiginos şi încă nu am găsit pe nimeni să mă înveţe să mor.

 

Anunțuri

12 comentarii

Din categoria jurnal

12 răspunsuri la „Cine ne învaţă să murim?

  1. Sper nici să nu găseşti pe cineva care să te înveţe acest lucru în următorii 25 de ani. Dup’aia, mai discutăm. Faci o cerere şi vedem ce rezoluţie îi dăm.

    Apreciază

  2. A muri nu se învaţă, ci doar se întîmplă…

    Apreciază

    • Da, aşa este. Parcă ai vrea totuşi să ştii ce te aşteaptă şi să nu realizezi într-o zi că nimănui nu-i pasă dacă mai exişti sau nu.

      Apreciază

      • Inevitabil, fiecare dintre noi va fi uitat, după o anumită perioadă de timp. Desigur, perioada aceea de timp poate fi de ordinul miilor, sutelor de ani sau a minutelor, dar odată ce ai trecut „dincolo” nici nu-ţi mai pasă. Iar ce e „dincolo” – dacă e ceva – va vedea fiecare la timpul potrivit.

        Eu întotdeauna am fost de părere că e mai important să-i oferi cuiva drag un colţ de pîine, un adăpost fie el temporar, un umăr de sprijin atunci cînd încă respiră. Dacă n-ai făcut astea atunci, degeaba mai arunci găleţi de bani pe pomeni, acatiste şi alte cele, în speranţa de-a fi iertat pentru egoismul ţi răutatea-ţi de dinainte de trecerea-i. Mai bine ajută pe altul care încă-i acolo lîngă tine şi e în nevoie.

        Ai deschis un subiect delicat şi nu cred că-i pot face faţă acum.

        Apreciază

        • Sunt de acord cu tine. Imprăştie bunătate în jurul tău cât eşti în viaţă. După aceea totul e praf în vânt. Dureros nu e după ce treci dincolo totuşi, ci când încă aici fiind, realizezi că nimănui nu-i pasă de sentimentele şi trăirile tale, chiar dacă tu ai dăruit totul. E grea trecerea de unul singur, nu destinaţia.
          În folclor este o doină… „Omul bun şi pomul copt” care redă simplu şi inţelept exact ceea ce am spus eu.

          Sper s-o poţi asculta. 🙂
          Subiectul este cu adevărat vast şi delicat şi îţi trebuie o anumită stare să îl poţi aborda.

          Apreciază

        • Observ cu strîngere de inimă că din ce în ce mai des ne bazăm pe presupuneri şi emitem judecăţi drastice la adresa celorlalţi, fie că-i cunoaştem de o viaţă sau de un sfert de oră. Uneori o facem public, alteori doar în sinea noastră. Şi tocmai atunci e mai rău, pentru că ajungem să trăim cu impresii greşite, formate pe propriile noastre presupuneri şi nu pe adevăr.

          Ce am vrut să spun cu asta? Că se poate întîmpla ca altora chiar să le pese de tine dar din varii motive să nu-şi poată exterioriza acele sentimente, cel puţin nu la timpul potrivit. Şi judecîndu-i după aparenţe, ne facem singuri rău, iar emiţînd în jur aceste judecăţi, le putem facem rău şi lor.

          Într-un paragraf spui de cei ce-şi dăruiesc unul-altuia însăşi fiinţa. Am cunoscut aşa oameni. Mai mult de atît, mi-au fost buni prieteni, vecini în blocul de vizavi, cu cîţiva ani în urmă. El era născut în aceeaşi zi ca mine, 19 iulie, dar cu trei ani mai tînăr. Ea s-a îmbolnăvit şi a murit de cancer, într-o toamnă tîrzie. În ajun de Crăciun, el s-a dus după ea, cu inima ruptă-n două în mîini, ca să n-o lase singură.

          În timpul cît ea era bolnavă, el m-a rugat să trec pe acolo, însă n-am putut – i-aş putea spune foarte bine egoism, însă eram convins că ea se va „duce” şi mi-am dorit s-o păstrez în amintire aşa plină de viaţă şi zîmbitoare cum o cunoscusem, nu ca pe o umbră tristă şi urîtă. Ea n-a ştiut asta, a ştiut doar că am refuzat să vin şi probabil că a durut-o foarte tare şi pe el în aceeaşi măsură. Niciunul dintre ei nu mai poate şti acum că de atunci, pentru mine nu mai există nici ziua mea şi nici Crăciunul…

          Apreciază

        • Greşeala a fost a ta şi trăieşti cu regretul că ai făcut-o. Nu poţi evita astfel de judecăţi dacă nu îţi explici comportamentul. Da, am întâlnit şi eu astfel de cupluri. Bunicii mei au fost la fel şi s-au stins uşor, unul după celălalt, Mamaie neputând merge mai departe de una singură. La mine rănile sunt vechi şi adânci şi crede-mă sunt zile în care amărăciunea e mai mare decât poate încape într-o inimă de om.
          Nu poţi pretinde oamenilor să citească direct în sufletul tău, e adevărat. Axioma e valabilă pentru toţi. Însă când tu dai tot şi încerci să faci doar bine, iar ceilalţi doar primesc şi dacă o dată nu poţi da, sau pretinzi şi tu înţelegere, te părăsesc şi nu mai vor să ştie de tine, e o mare durere şi eu despre asta vorbesc.

          Apreciază

        • Da, ştiu şi eu cum e simţirea în sens unic şi amărăciunea zilelor şi nopţilor în singurătate. Am învăţat să trec şi peste asta, fiindcă mai mult mă interesează să am eu conştiinţa curată făcînd ceea ce pot pentru alţii, decît cît e a celorlalţi de încărcată neputînd să dea înapoi aşa cum au primit. Şi nici măcar nu aştept vreodată să primesc ceva înapoi, fiindcă aşa e mai uşor: nu există dezamăgire unde nu există aşteptări.

          Apreciază

        • Ai şi tu dreptate…

          Apreciază

  3. Cuvânta

    Ne ai pe noi, chiar daca nu-ti suntem suficienti mereu. Suntem si noi pe aici, impartim o emotie, cateva secunde impreuna, tot e ceva, nu?

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s