Cine ne învaţă să murim?

Ne naştem fără s-o cerem. Venim pe lume goi şi singuri, neajutoraţi şi fără experienţă. Dacă avem noroc, părinţii se vor ocupa de noi în primii ani de viaţă. Ne vor ajuta să învăţăm să mergem, să mâncăm, să vorbim, eventual ne vor iubi şi ne vor veghea măcar startul în viaţă. Creştem şi începem să înţelegem lumea din jur. Începem uşor, uşor să păşim singuri pe drumul vieţii. Şovăitor la început, cu încredere pentru un timp, cu speranţă de cele mai multe ori. Trecem de multe ori pe lângă oameni ca noi, întâmplător sau nu ne legăm vieţile de ale lor şi drumurile noastre curg împreuna o perioadă. Iubim şi începem să visăm. Ne dorim o viaţă frumoasă împreună, vrem să-l facem fericit pe cel de lângă noi, să avem copii, să clădim ceva pentru eternitate.

Frumos şi misterios cuvânt… „eternitate”. Ne place poate pentru că nu avem idee ce înseamnă, nu vom atinge niciodată capătul lui. Nici măcar nu ne apropiem de el de fapt. Totul în viaţă e limitat, doar mintea noastră joacă feste şi ne dă iluzii care ne fac să mergem mai departe. Iluzia fericirii, a speranţei, a stabilităţii, a urmaşilor. Totul e iluzie.

Aduci copii pe lume convins fiind că astfel vei continua să trăieşti prin ei şi prin copiii lor la nesfârşit. De fapt te minţi singur, pentru că nimeni nu va mai trăi în locul tău. Tot ce ai pierdut în viaţă, pierdut rămâne.  Toate trenurile care au trecut prin gara ta fără să oprească sau fără să apuci să te urci în ele nu se vor mai întoarce şi niciunul din urmaşii tăi nu va mai aştepta acelaşi tren pe acelaşi peron de gară având grijă să nu piardă garnitura ce-a trecut pentru tine cândva. Fiecare aşteaptă trenul lui în gara proprie, pe un peron pustiu. Copiii tăi vor pierde trenurile proprii, sau dimpotrivă, vor urca în ele lăsându-te bătrân, trist şi singur să aştepţi la capătul tunelului ultimul tău tren. Totdeauna singur.

Toţi am fost tineri cândva. Am visat frumos, am iubit cu măsura proprie, aşteptând de la celălalt să ne răsplătească cu aceeaşi măsură.  Ne-a emoţionat un tril de ciocârlie, o floare, un apus de soare. I-am dăruit omului iubit toate stelele cerului, toate gândurile, toate visele, tot sufletul nostru. Iar el, omul iubit, ne-a mulţumit şi ne-a întors dragostea cu măsura proprie, care de cele mai multe ori a ştiut doar să primească, nu să şi dăruiască la fel.

Aşa se întâmplă de obicei. Unul dăruieşte, celălalt primeşte. Legea nescrisă a vieţii spune că trebuie să existe un echilibru în toate. Nu putem iubi toţi la fel, nu putem primi toţi la fel. Suntem făcuţi ca ying şi yang, unul alb, celălalt negru, unul să iubească celălalt să se lase iubit. Rar se întâlnesc doi oameni care să-şi dăruiască unul celuilalt tot ce înseamnă fiinţa. Aceia sunt aleşii lui Dumnezeu. Până şi ei trăiesc însă singuri în dragostea lor, izolându-se voit de restul lumii, egoişti, păstrând doar pentru ei tot ceea ce au avut de dăruit. De obicei nu supravieţuiesc unul celuilalt, cel dus înainte lăsând în urmă atât de mare golul, încât cel rămas nu mai are unde-şi întinde aripile să zboare şi se lasă la rândul lui înghiţit de hău.

Noi ceilalţi, muritorii de rând rămânem doar singuri cu durerea noastră. Când cel de lângă noi întinde aripile către alte orizonturi, luând cu el tot praful nostru de stele ne lasă cu aripile frânte, fără vise şi lumină şi ia cu el speranţa oricărui început. Închidem ochii şi totul dispare în jur. Rămânem singuri cu prăpastia de lângă noi şi încercăm să ne adunăm puterile, să ne strângem aripile pe lângă noi ca să nu ne încurce la mers, ridicăm ochii secaţi de lacrimi şi cu degete însângerate urcăm peretele abrupt, să ne urmăm drumul până la capăt.

Rămas singur, tu, cel cu aripile frânte mai iei pauză din când în când, îţi mai lingi rănile încă deschise şi privind în jur constaţi că universului nu-i pasă de rănile tale. Lumea râde la fel, soarele răsare la aceeaşi oră, valul mării sărută ţărmul, vântul se joacă prin frunze, oamenii zâmbesc şi trăiesc ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În urma ta alţi răniţi închid ochii şi se lasă să cadă în prăpastie simplu, fără ţipăt, prea obosiţi de drum. Îi invidiezi, ei ştiu măcar să moară frumos. Pe tine nu te-a învăţat nimeni să mori. Te chinui să ajungi la capătul unui drum care nu ştii unde duce. Orbecăi prin tuneluri întunecate şi te laşi orbit de lumina la ieşirea din ele, fără să vezi nimic în jur. Eşti singur pe drumul tău al cărui capăt se simte, pe care îl doreşti dar de care te temi ca de un nou început. 

Ne naştem fără s-o cerem, trecem prin viaţă într-o singurătate de urlet de lup şi ajungem la capăt la fel de singuri şi de goi, cu sufletul însângerat şi aripile frânte. Nimeni nu ne învaţă pe drumul vieţii cum să ajungem la capăt, cum să murim frumos. Fiecare se chinuie singur să găsească finalul care să-l scoată din anonimat şi odată ajuns acolo constată că nimănui nu i-a păsat de viaţa lui pentru că nu a ştiut alături de cine să-şi întindă aripile să zboare.

Eu mi-aş fi dorit să ştiu păstra lângă mine omul alături de care să zbor până la capăt. Să-i pese cuiva de zborul meu, să ştiu că nu am trăit degeaba. Am ajuns aproape de capăt însă, alături de cei mulţi şi singuri, fără umbră pe pământ. Simt capătul drumului cum se apropie vertiginos şi încă nu am găsit pe nimeni să mă înveţe să mor.