Un tramvai numit „Dorinţă”

Am urcat demult într-un tramvai ce mi-a promis că mă va duce la capătul împlinit al vieţii mele. Călătoresc de atunci fără oprire, uneori urc pe munţi abrupţi şi goi, alteori cobor rapid ca într-un mountain russe, cu stomacul în gât şi ochi larg deschişi. Nu am oprit niciodată deşi uneori simt nevoia să cobor să-mi întind picioarele şi să mă odihnesc. Uneori încetineşte şi-mi lasă impresia că suntem aproape de destinaţie, ca apoi, în momentul în care pun piciorul pe treaptă să cobor în staţie, să o ia la goană cu mai mare viteză, ca şi cum s-ar teme să oprească.

Au trecut ani buni de când am urcat… S-au slăbit unele suruburi, s-au aburit geamurile, tabla a mai ruginit pe ici pe colo…. Ne-au bătut ploi şi ne-au nins zăpezi imaculate, ne-au amăgit fete morgane cu păr lung şi voce suavă plină de promisiuni. Scaunele nu mai sunt la locul lor, le-am desprins unul câte unul şi mi-am făcut pat când oasele-mi prea bătrâne au cerut odihnă. Pe unele le-am pus pe foc în nopţile geroase şi întunecate, când orice speranţă pălea. Mi-era teamă ca gerul cumplit să nu mi le omoare, să fiu nevoită apoi să călătoresc singură, fără speranţă mai departe. În plafon mi-am decupat fereastră să pot privi cerul şi nopţile cu stele. Trebuie să fiu atentă, pentru că atunci când cade câte o stea îmi moare o speranţă. Trebuie să-mi trimit gândul repede s-o prindă înainte de a se zdrobi de pământ şi s-o agaţe la loc cu grijă. Atunci speranţa mea renaşte ca pasărea Phoenix din propria-i cenusă şi-mi zâmbeşte cu ochi strălucitori, mai vii ca niciodată.

E tare greu când plouă. Număr picăturile de apă ce-mi plouă în suflet îmbibându-l de lacrimi până la ţipăt. Mi-e frig pe dinăuntru atunci. Un frig pătrunzător, ce-mi dă frisoane şi arde cu flăcările iadului ochii. Încerc să mă acopăr cu plapuma de vise ţesute în nopţile lungi de nesomn ale anilor pe care i-am petrecut singură în tramvaiul cu speranţe. S-a învechit şi ea, multe din vise au murit şi au lăsat în loc câte un gol mare. La început am cârpit în locul visului mort un alt vis proaspăt, însă de la un timp nici un vis nou nu vrea să se mai lase prins în ţesătura ce-mi ţinea cândva de cald. Încerc să mă ghemuiesc cu genunchii la gură şi să mă acopăr aşa, cu puţinul rămas. Visele rămase libere bâzâie nestingherite în jurul meu, fără să prindă contur, sâcâitoare ca ţânţarii apelor, vara.

Trec uneori pe lângă mine tramvaie noi, cu aer condiţionat, vopsite frumos în culori vii, de la geamurile cărora îmi zâmbesc feţe necunoscute. Ascund fericire în ochi şi speranţe multe în păr. Zboară pe lângă noi, pline de tinereţe şi prospeţime şi simt în plex zguduitura atunci când tramvaiul meu bătrân e izbit furios de aerul împins de viteza trecerii lor. Aş deschide usa şi aş coborî din mers să pot urca şi eu într-unul din tramvaiele noi, însă nu opreşte niciunul pentru bătrâni ca mine. În ele nu are loc decât tinereţea.

Am obosit de când somnul a plecat. Sătul de drumul nesfârşit şi alungat de grijile nenumărate ce au năvălit într-o primăvară pe geamurile larg deschise, a prins odată cerul înalt cu lună plină şi dus a fost. L-am implorat să se întoarcă, l-am rugat în genunchi, dar nici măcar nu a întors capul. Nici la revedere nu mi-a spus când a plecat, m-a lăsat aşa, obosită, pradă grijilor nenumărate şi a temerilor vechi. Mi-s pleoapele grele şi ochii încep să îmbătrânească. Zăresc din ce în ce mai greu stelele care stau să cadă şi gândul mi-l trimit adeseori pe lângă ele, lăsând speranţele să-mi moară. Tramvaiul merge însă înainte, pe traiectoria prestabilită, urcând pe culmi alături de nori sau coborând în ceaţa densă a văilor, neobosit, către din ce în ce mai incerta mea destinaţie. E singurul care o cunoaşte. Aş vrea să mă pot întinde să aţipesc puţin până cobor. Vreo câteva milenii mi-ar fi de ajuns.