Povestea unui şantier

Am lucrat cândva într-un şantier naval. Unul mare, cunoscut peste tot în lume la vremea respectivă, undeva aproape de Porţile de Fier, la Turnu Severin. A fost o experientă de viaţă şi anii petrecuţi acolo după revoluţie mi-au format într-o mare măsură caracterul.

 Erau  acolo cam 3000 de salariaţi şi nu era perioada de glorie a şantierului. Auzeam colegii mei mai în vârstă spunând că pe vremea comunismului, atunci când ruşii îşi făceau barjele în România,  au fost şi 4500 de salariati. Dacă stau să mă gândesc bine era o localitate în sine. Toată lumea cunoştea pe toată lumea, fiecare era mândru de ceea ce făcea şi cei mai buni meseriaşi acolo se găseau.

Nu e uşor să lucrezi în condiţii extreme şi să construieşti nave în aer liber. Vara, în zilele caniculare, la nivelul tablei se măsurau în jur de 68 de grade Celsius. Şi erau muncitori care sudau, polizau, sau vopseau  în tancuri în astfel de condiţii. Iarna, când gerul muşca din tine şi la gura sobei, lor le îngheţau toate extremităţile muncind pe tabla îngheţată, fără nici o sursă de încălzire. Halele erau neîncâlzite şi chiar dacă ar fi avut surse de căldură aceasta s-ar fi pierdut pe uşile uriaşe ce erau mai tot timpul deschise să permită bucăţilor asamblate în interior să-şi continue drumul către cală. Se încălzeau bieţii muncitori cum puteau, cu câte o sticlă de alcool de la magazinul de peste drum. Unii erau băuţi încă de la primele ore ale dimineţii. Ajunsese ca starea aceea de amorţeală să fie starea lor de randament maxim şi de cele mai multe ori, atunci când nu puneau în pericol viaţa nimănui, şefii închideau ochii. Erau totuşi cei mai buni meseriaşi.

Revoluţia a venit şi acolo cu schimbări. Că doar venise rândul proletariatului, dictatura muncitorilor care nu mai aveau nevoie de şefi şi directori care să le spună ce să facă. La scară mai mică s-a întâmplat ce s-a întâmplat pretutindeni în ţară în acele zile. Nişte băieţi, destul de slab pregătiţi dar cu ambiţii mari s-au erijat în reprezentanţii muncitorilor. Au scos pe poartă cu surle şi trâmbiţe vechea conducere „comunistă” şi s-au pus ei în funcţie, cu acordul masei de muncitori.

Nu a durat mult nebunia. Ajunşi acolo unde habar nu aveau ce să facă au fost o pradă uşoară pentru băieţi cu adevărat şmecheri şi deştepţi. Au încheiat contracte neperformante pentru care au luat credite bancare uriaşe, au făcut nave pe care le-au livrat înainte de a fi achitate integral şi când să tragă pe cineva la răspundere să ceară despăgubiri conform contractului, s-au văzut neputincioşi în faţa unor cutii poştale goale pe undeva prin insulele Feroe.

A fost o perioadă extrem de grea, oamenii nu-şi mai primeau salariile, creditorii îşi cereau banii, din ce în ce mai mulţi şomeri ieşeau pe poarta şantierului. Intrau în colaps. Abia atunci au realizat salariaţii că dacă nu e cineva priceput la conducere, să ştie să gestioneze banii şi să încheie contracte bune, nu pot face nimic. Drept urmare, s-au dus cu jalba în proţap şi au implorat vechea conducere să se întoarcă.

După ce s-a întors vechiul director pe post de manager de data asta, lucrurile au început uşor, uşor să reintre în normal. S-au găsit parteneri buni, au început să facă tancuri petroliere pentru olandezi şi pentru nemţi, s-a construit o secţie de ambarcaţiuni din fibra de sticlă revoluţionară la vremea aceea, comenzile curgeau, oamenii primeau salarii mărite periodic cu rata inflaţiei, primeau prime de sărbători, erau mulţumiţi. Condiţiile de muncă nu erau mult diferite de anii 50-60. La fel se lucra, în frig sau căldură excesivă, doar unele utilaje performante aminteau de secolul în care ne aflam.

Nimeni nu se plângea însă de condiţii vitrege. Veşnic la poarta societăţii erau câteva zeci de persoane în căutare de loc de muncă, primeam sute de cv-uri, oamenii aşteptau răbdători să prindă un loc de muncă în şantier. În momentul în care o navă era gata şi strălucea cu vopsea nouă în soare aşteptând să fie lansată la apă era sărbătoare. Plutea în aer o mândrie cum rar întâlneşti la alte profesii, un soi de îngâmfare şi mulţumire care îţi umplea şi ţie, privitorului, inima de bucurie. Ochii tuturor oamenilor acelora ce trudeau din greu străluceau spunându-ţi : vezi ce suntem noi în stare să facem?

Toată noaptea lucrau să pună la punct lansarea în cele mai mici detalii. Nava era ridicată la înălţimea corespunzătoare, traversele erau bine unse cu seu, ca plecarea să-i fie lină, fiecare muncitor îşi cunoştea locul şi ordinea în care trebuia să acţioneze şi să dea drumul pârghiilor. Dimineaţa, porţile purtau steaguri tricolore, catargul navei la fel, zeci de steguleţe erau înşirate peste tot şi de pe cala plină până ieri de zgomot şi agitaţie, mai rămânea doar înfrigurarea. Toate lansările la care am asistat au fost făcute până în ora 8 dimineaţa. Atunci era momentul optim ca navele să înceapă cu dreptul călătoria lor către mările şi oceanele lumii. Când nava pleca în lunecare lină către apă, toată lumea uita să respire. Nu vă închipuiţi cum e să priveşti un tanc de 7000 de tone dedwait, cu oameni pe punte cum alunecă uşor şi ajunge să sărute plescăind apa Dunării. Parcă şi vântul se oprea şi aveai impresia că sticla aceea ce şampanie spartă de peretele vasului e cea care îi dă avânt.

Din păcate, în aparatul de conducere au rămas şi mulţi din acei care nu ar fi trebuit să rămână, iar influenţa lor s-a simţit.  Înţelepciunea populară spune că omul când îmbătrâneşte se prosteşte. La fel s-a întâmplat şi aici. S-au făcut multe lucruri ce nu ar fi trebuit făcute, dar în mare treaba a mers până i-au ajuns din urmă datoriile lăsate de vechea conducere. Când procesul cu cumpărătorii fantomă s-a terminat şi statul a cerut impozite restante de 6 milioane de euro, tăvălugul distrugerii a intrat şi în stupul acela atât de organizat în aparenţă. Ca pretutindeni în România s-a forţat privatizarea. Erau la modă privatizările peste noapte cu investitori dubioşi care erau în căutare de câştiguri facile prin dezmembrare şi vânzare la fier vechi. Vă sună cunoscut scenariul, nu?

De unii au scăpat, muncitorii prinzându-se şi dându-i la propriu pe poartă afară, cu coada între picioare. A venit însă la un moment dat un fiu al locului, un tânăr fugit încă de pe băncile liceului în străinătate, trăitor în America, ce s-a întors cu bani mulţi şi a început să cumpere bucată cu bucată tot ce mergea în oraş. Deşi toţi vedeau că fabricile cumpărate de respectivul sunt puse pe butuci bucată cu bucată, au închis ochii şi şi-au zis că lor nu o să li se întâmple aşa ceva. Era doar ca şi copilul lor, fost coleg de liceu cu copiii multora din salariaţi!

Acum şantierul despre care vă povestesc este el însuşi doar o poveste. Îşi mai aduc aminte de el armatorii ale căror nave încă cutreieră lumea cărând mărfuri sau făcând croaziere de lux. Muncitorii au plecat rând pe rând în şomaj, trişti şi nesiguri pe viitorul lor, halele şi magaziile s-au golit, sute de camioane pântecoase cărând zi şi noapte tot ce s-a putut vinde la fier vechi pentru supravieţuirea de moment şi îmbuibarea patronatului. Noua conducere adusă de patron şi-a îndeplinit obiectivele. Din ce-a fost odată mândria locuitorilor acelui oraş a rămas doar o ruină tristă în care câteva zeci de salariaţi mai strâng ce se mai poate strânge pentru bunăstarea „investitorului strategic”, urmând să stingă lumina când ies pe poartă.

Cândva îşi vor aduce aminte să povestească nepoţilor lor cum construiau ei tancuri de mii de tone pe care le lansau la apă în dimineţi cu soare blând, aşa cum mi-am amintit eu să vă povestesc azi, după ce am văzut cu strângere de inimă, la Galaţi, lansarea la apă a navei World Diamond năşită de Principesa Margareta. Multe au fost bune în ţara aceasta şi puţini le-au luat cu inima curată, pentru a duce mai departe tradiţia unei industrii de succes. Din păcate, românii nu fac parte din cei puţini şi serioşi.

 

 

Anunțuri

9 comentarii

Din categoria Cotidian

9 răspunsuri la „Povestea unui şantier

  1. Din păcate, ultima propoziţie e cumplit de adevărată!

    Apreciază

  2. Totul este adevarat si dureros.

    Apreciază

  3. bursucel

    Ei, Lucia… peștele de la cap se împute! Urâtă mai e expresia asta… dar tare adevărată! Știu o groază de români serioși, doar că nu știu cum naiba se întâmplă că rar sunt de găsit pe-acolo pe unde se iau deciziile…

    Apreciază

  4. La fel s-a intamplat cu Fortus, societatea metalurgica la care lucrat tata timp de 29 de ani…A fost dat afara prin ordonanta in 2009 si nici acum nu si-a primit banii…A incercat sa isi gaseasca de lucru in alte parti, dar nu l-au mai primit pentru ca nu mai este in floarea tineretii…

    Apreciază

    • Da, din păcate este o dramă pe care nimeni nu o bagă în seamă. Tinerii absolvenţi nu-şi găsesc de lucru pentru că nu au experienţă şi atunci când se angajează de cele mai multe ori nu fac ceea ce au învăţat. Ce trecuţi de 40 de ani, odată rămaşi fără serviciu, cu greu se mai pot angaja undeva. Sunt consideraţi prea bătrâni de o societate strâmbă şi bolnavă de moarte. Singurii avantajaţi în ţara asta sunt pensionarii şi asistaţii social. La cei care încă muncesc sau vor să muncească nu se gandeşte nimeni, aşa cum nimeni nu s-a gândit că se distruge o industrie care ne asigura independenţa financiară.

      Apreciază

  5. Să știi că tatăl meu a lucrat toată viața-n șantierul naval din Galați, deci înțeleg perfect sentimentul pe care-l ai atunci când vezi lansarea unei nave la apă.
    (…)
    Prefer să rămân cu amintiri frumoase și să admit, fără să-mi devină indiferent, că țara asta trece prin transformări, că urmează rute demente, etc.
    Îți propun, așadar, să ne povestești mai multe despre lansare…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s