Arhive lunare: Iulie 2013

Când pasiunea devine artă

O să vă povestesc în seara asta despre doi oameni foarte dragi sufletului meu. Doi oameni a căror poveste de viaţă ar putea fi un exemplu de reuşită pentru toţi tinerii din România. Oameni datorită cărora nu voi spune niciodată că mi-e ruşine că sunt româncă şi care au avut o mare contribuţie la devenirea mea peste timp. covoare5_RzV

Amandoi au lucrat în învăţământ. Amândoi au plecat de jos, ea din lunca Dunării din Dolj, el tot din luncă, dar ceva mai sus, din Mehedinţi. Domnul Nadu învăţător, un om de o probitate morală cum rar întâlneşti, calm, blând, perfecţionist. Doamna Nadu, profesoară de biologie, una din femeile pe care vrei să le alegi drept model în viaţă. Aprigă- ca orice olteancă care se respectă- pasionată, sensibilă, femeie în adevăratul sens al cuvântului. O familie frumoasă în care dragostea şi respectul între parteneri au rezistat în aceeaşi frumoasă formulă peste ani. Revoluţia i-a prins în oraş, la catedră pe amandoi. Nu au putut spune că perioada comunistă i-a făcut să sufere. De fiecare dată când le călcam pragul găseam în casa lor o oază de linişte, frumuseţe, bunătate, bunăstare. Omul muncitor nu a fost niciodată sărac.

Aveau mereu casa plină de copii. Aproape toţi copiii din Bechet de vârsta mea care au învăţat de-a lungul timpului în orăşelul de pe malul Dunării le-au trecut măcar o dată pragul. Şi nu numai ei.  Veşnic cu zâmbetul pe buze, au ajutat pe oricine le-a cerut sprijinul, fără să refuze vreodată. Şi acum când merg acasă şi îi vizitez îmi povestesc cu plăcere de toţi elevii dumnealor, despre realizările fiecăruia, de copii care nu le-au fost elevi, dar la îndrumarea cărora au pus umărul de-a lungul timpului. Sunt două enciclopedii vii de care nu-ţi vine să te desparţi. După revoluţie, pentru că noua societate permitea, ca să-şi rotunjească veniturile au deschis o masă cu produse alimentare conservate pe piaţă. Spiritul antreprenorial a ieşit firesc la lumină, ca şi cum nu ar fi făcut nimic altceva tot restul vieţii.

La un moment dat au decis că viaţa la oraş nu mai corespunde visurilor domniilor lor. Şi au revenit acasă, la Bechet. Şi-au ridicat casă prin forţe proprii şi şi-au deschis iniţial o brutărie la parterul casei. Brutăria a prins foarte bine, afacerea s-a amortizat repede, aşa că, împreună cu fiul cel mare s-au gândit că dacă brutăria cere făină, merită să construiască şi o moară. S-au asociat cu fratele doamnei Nadu şi au ridicat moara, tot prin muncă proprie susţinută. Nu cred că s-a pus o cărămidă fără ca domnul Nadu sau fiul său Octavian să nu pună mâna. Pe vremea aceea brutăria lor făcea cea mai bună făină din toată partea de sud a judeţului Dolj şi nu ştiu dacă nu depăşea graniţele judeţului.

Succesul nu li s-a urcat la cap. Dincolo de munca ce le ocupa din ce în ce mai mult timp, au rămas aceeaşi oameni calzi şi deschişi, dispuşi tot timpul să-ţi arate ce au realizat, cum funcţionează, cu ce probleme se confruntă, cum le depăşesc cu zâmbetul pe buze pe fiecare. Oamenii din localitate îi priveau cu oarecare reţinere. Unii admirativ, alţii cu invidie. Ei au mers în continuare pe drumul lor, fără să aplece urechea la niciuna din bârfe. Şi bine au făcut. Au considerat la un moment dat că e cazul să intre în politică, că au un cuvânt de spus. Aşa că s-au înscris într-unul din partidele de dreapta, cu care domnul Nadu a şi câştigat primăria oraşului. Lucrul era destul de neobişnuit în „satul” de câmpie în care „veneticii” trebuia să susţină probe serioase ca să poată fi acceptaţi în comunitate. Aici a fost oarecum şi mâna doamnei, care bătăioasă fiind a ştiut totdeauna să fie extrem de convingătoare.

Apoi şi-au zis că e timpul să se ocupe şi de proiectele de suflet. Avea doamna Nadu un vis vechi, să reînvie tradiţia ţesutului şi a covoarelor olteneşti atât de viu colorate şi frumoase, aşa cum învăţase dumneaei să ţeasă încă de fată. Şi au început timid, cu un război de ţesut şi multă pasiune. Cum covorului oltenesc îi stă bine la vedere, a mers cu ele la expoziţii în ţară, şi-a deschis un stand la Muzeul Satului în Bucureşti, a spus povestea lor oricui  era dispus să asculte şi… a crescut. Şi-au făcut şi un site http://www.artalasat.ro/  ca să se poată promova mai bine. Au început să vină comenzi, multe din străinătate, şi-au mai cumpărat o casă unde au amenajat un atelier mare dotat cu 4 războaie verticale şi unul orizontal, în stil tradiţional şi modern în acelaşi timp. Au angajat fete care au învăţat şi lucrează cu plăcere covoarele alese cu motive tradiţionale olteneşti pentru domnii de peste hotare.

Drumurile mele acasă sunt destul de rare, fiind şi eu prinsă în vârtejul traiului de zi cu zi într-o societate nebună. Am ajuns din nou acum câţiva ani şi bineinţeles am trecut să-i văd. Am găsit aceiaşi oameni activi, ca argintul viu, primitori, dispuşi să povestească. Mi-au vorbit cu mândrie de  fetele ce lucrează în atelier, de modele şi fata care le creează, despre lână, vopsele naturale, culori, clienţi, expoziţii, copilele care învaţă acolo meşteşugurile tradiţionale, planuri de viitor. Totdeauna există planuri frumoase de viitor care nu sunt lăsate să aştepte. În fiecare zi, puţin câte puţin, se mai pune o piatră la temelia realizării lor. Toate piedicile ivite sunt depăşite cu aceeaşi tenacitate a omului care ştie sigur unde vrea să ajungă şi ce vrea să realizeze. Aşa cum odinioară povesteau despre elevii şi realizările acestora, povestesc acum despre copii domniilor lor -covoarele şi costumul popular oltenesc. Exigenţa naşte calitate şi calitatea se vinde oriunde şi oricând. Aveau acum doi ani clienţi din toate colţurile lumii, oameni care s-au îndrăgostit de arta lor în expoziţiile de profil şi au vrut neapărat să aibă în casă măcar o minune din aceea.

Dacă vreodată aveţi drum prin localităţile din sudul judeţului Dolj şi treceţi la un moment dat prin Bechet, opriţi-vă câteva minute şi întrebaţi de familia Nadu şi de Arta la Sat. Veţi găsi doi oameni calzi şi primitori care vă vor duce într-o lume de vis a satului românesc autentic, vă vor povesti la un pahar de vin despre tradiţii demult uitate de restul lumii, pe care doar cei mai în vârstă le păstrează cu sfinţenie, de oamenii locului cu sufletul lor cald şi firea iute. S-ar putea să nu aveţi norocul să-i prindeţi pe amândoi acasă. Eu de câte ori vorbesc cu tata şi-l întreb ce mai face tanti Neta îmi răspunde invariabil, cu admiraţie  ” Ce să facă, taică, nu i se mai încălzeşte cămaşa în fund! E tot timpul pe drumuri cu covoarele ei! Ba la Bucureşti, ba în străinătate, da unde nu se duce! Nu se usucă cămaşa pe ea, ce mai! Dacă-ţi spun!”

covor 081

covor 068

covor 065

atelier_549

Covor_oltenesc_in_lucru

Anunțuri

12 comentarii

Din categoria jurnal

Poveste cu tâlc

Bună ziua, prieteni, oriunde v-aţi afla!

Eu nu prea particip la tot felul de actiuni pe aici, în primul rând că încă sunt novice în folosirea wordpress, în al doilea rând că nu prea am timp şi nu în ultimul rând că nu prea-mi place să mă înregimentez. Am şi eu latura mea rebelă, ce vreţi… Drept urmare, azi că tot e miercurea fără cuvinte şi eu cam stau mută de vreo două zile, de când canicula m-a pus la pat, zic să vă împărtăşesc o poveste cu tâlc primită pe mail. Să vă mai înveselesc un pic, dacă altfel aveţi parte decât de imagini. Rog pe cei ce respectă miercurea fără cuvinte să nu se supere pe mine. Mie chiar imi plac fotografiile postate, doar că uneori prea mă mănâncă limba. 🙂

„Era odata un rege care vroia sa merga la pescuit.

Isi chema metereologul si-l intreba cum va fi vremea pentru orele urmatoare.

Acesta il asigura ca va fi timp frumos. Ca atare, regele se pregati de drum si, pentru ca locul in care urma sa pescuiasca era langa castelul in care statea vara regina, isi puse vesmintele cele mai bune.

In drum spre balta, se intalni cu un taran care, dandu-si seama ce avea de gand, ii zise:

– Majestate, e mai bine sa te intorci caci va ploua cu galeata!

– Imposibil, specialistul mi-a zis ca va fi vreme buna!

La naiba, cum poate un om simplu sa stie mai mult decat specialistul meu pe care-l platesc atat de bine, gandi regele si isi continua drumul, fara grija. Dar, intr-adevar, ploua cu galeata… Ajuns la castelul reginei, aceasta se distra vazandu-l ca un soarece murat. Convins de stiinta taranului, regele isi destitui metereologul si-l chema la palat pe taran pentru a-l pune in functie. Taranul se scuza :

– Majestate, nu pot. Sunt un om simplu, fara carte. Nu ma pricep la vreme. Stiu doar ca magarul meu daca are urechile pleostite va ploua…

Si, de atunci, in functiile cele mai bine retribuite se angajeaza magari.”

 

Hai să aveţi o zi minunată, că tot s-a mai răcorit afară!

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

De luni dimineaţa

Buna dimineaţa, dragilor, oriunde v-aţi afla! Cică azi musai să vă ascundeţi de caniculă că arde! Nu plecaţi de acasă decât dacă aveţi neapărat nevoie, dacă plecaţi luaţi-vă umbrela sau pălăria de soare şi apa după voi. Căutaţi locuri umbroase, că-i ruşine să cădeţi pe stradă.

Şi pentru ca articolul meu de aseară a deranjat anumiţi oameni care consideră că nu se face să-i vorbeşti de rău tocmai pe ai tăi, în dimineaţa asta vă spun doar că există cu siguranţă şi români cu care mă mândresc. Arată aşa şi e doar un mic exemplu!

1002845_557097911015530_1094533085_n

Nu contează bogăţia sau sărăcia, contează că sunt oameni care nu stau cu mâna întinsă şi nu visează la cai verzi pe pereţi aşteptând ca alţii să le dea de mâncare!

Hai să avem o săptămână frumoasă şi rodnică!

7 comentarii

Din categoria Uncategorized

C-aşa-i românul!

Mă chinui de mult timp să vorbesc despre impresiile lăsate de excursia la peştera Sfântului Andrei, în Dobrogea. M-am întors de acolo cu sentimente contradictorii şi de săptămâni întregi nu reuseşc să-mi adun ideile să povestesc.

Azi, din lipsă de inspiraţie am privit un soi de „reality show” pe una din televiziunile de profil. Un soi de schimb de experienţă între familii din diverse zone ale ţării. În episodul prezentat azi mamele care au făcut schimb s-au nimerit să fie una din Bacău, una dintr-un sat dobrogean. Diferenţa de mentalitate şi de condiţii de trai a fost frapantă. La Bacău oamenii trăiau într-un apartament de bloc, cochet aranjat, civilizat şi mai ales extrem de curat. Familia din Dobrogea trăia în condiţii greu de imaginat, într-o casă insalubră, lipită cu pământ, într-o mizerie de nedescris şi într-o sărăcie lucie. În bătătura plină de noroi nici măcar un petec de grădină nu se zărea, cu atât mai puţin un animal sau o pasăre. Ambele mămici erau casnice, doar bărbaţii întreţinând familiile. Cel din Bacău lucra în străinătate şi avea grijă să asigure celor dragi tot ce au nevoie, celălalt lucra cu ziua câştigând cel mult 40 de lei pe zi pe care îl cheltuia cu nevasta mai mult pe ţigări şi distracţie, decât pentru strictul necesar creşterii copiilor. În mijlocul acestei promiscuităţi, două fetiţe ca nişte îngeraşi blonzi, suportau cu stoicism şi resemnare traiul de zi cu zi.

V-aţi aştepta să vă spun despre nişte părinţi învinşi de soartă, cu umeri lăsaţi şi capul plecat. O să vă surprind. Nici pe departe vorba de aşa ceva. Deşi nu aveau nici ce pune pe masă, minciuna şi mândria făceau casă bună cu mizeria din jur. Copiii dormeau în camera în care se gătea, făceau curat în locul mamei, prea ocupată să stea la televizor prinsă cu cine ştie ce telenovele, mâncarea era de obicei salam cu pâine sau margarină pe pâine cu ceai, hainele murdare erau adunate grămadă sub biroul pe care trona un computer cu ecran LCD, soba cu plită mică abia se ţinea dar în fiecare seară se adunau o droaie de prieteni să joace cărţi şi să bea bere, să asculte manele şi să se distreze până noaptea târziu. Bieţii copii trebuiau să adoarmă în acele condiţii, în fum de tigări de la zece adulţi, lumină, miros de băutură şi înjurături. Regulamentul mamei m-a dat pe spate. Descria cu lux de amănunte activităţi casnice pe care ea le îndeplinea doar de două ori pe an, sau chiar deloc, pentru că le făcea soţul în locul ei. Care soţ nu îndrăznea să iese din cuvântul prea iubitei sale neveste. Ajunsă la Bacău, într-un loc unde pentru una ca ea era raiul pe pământ, a început cu criticile. Că nu-i plăcea cum erau aşezate hainele mamei de schimb, că baia e prea mică, că frigiderul e prea plin. Nu a gătit nimic cât a stat acolo, în schimb s-a dus la un salon de înfrumuseţare. Tot lucruri de care să te minunezi. Doar chelului tichie de mărgăritar îi trebuia.

Mi-am adus aminte de imposibilitatea mea de a vorbi despre acest ţinut în care am întâlnit mânăstiri sclipitoare, curate şi cochete, cu călugări gospodari şi bine hrăniţi şi satele în care sărăcia este cuvântul de ordine oriunde întorci ochii. Porţile mânăstirilor erau înţesate de ţigani cu mâna întinsă , izgoniţi cu bâta de paznici puşi special să apere turiştii aducători de daruri în biserică. Nu sunt adepta pomenii date unor ţigani doar pentru că sunt flămânzi, dar nici cu mâna întisă a preoţimii nu mă împac. În general nu dau bani, iar de mâncare ofer doar celor care au neapărat nevoie, nu unora care în putere fiind, nu vor să meargă să muncească.

Am întâlnit puţine case răsărite, puţine grădini îngrijite, uliţe desfundate. Într-unul din satele prin care am trecut am văzut ce nu credeam că o să apuc să văd vreodată în România anului 2013: case de pământ, de cel mult 3/3m, acoperite cu stuf şi cu un gemuleţ de 30/30 cm, undeva sub acoperiş, opac, destinat clar luminării fără succes a unicei încăperi. Pretutindeni copii aproape goi, zdrenţuiţi, murdari şi neîngrijiţi. La doar câţiva km podgorii bine îngrijite pline de rod se lăfăiau în soare, pe malul Dunării era plin de pescari sau tineri ieşiţi la scăldat. La poarta mânăstirii Dervent un fermier din zonă vindea caise, înconjurat de o liotă de copii tuciurii cu nuferi în mână care alergau după turişti în speranţa că vor reuşi să-şi vândă nuferii sau măcar să primească ceva de mâncare. Priveau cu ochi strălucitori la caisele ţăranului şi salivau de poftă, dar nu îndrăzneau să se apropie prea tare. I-am întrebat de ce nu se duc acasă, să mănânce. Ne-au spus că părinţii lor sunt la muncă şi nu au nimic de mâncare. Da, părinţii lor munceau cu paharul în cârciumă, fără să le pese de ceea le li se întâmplă odraslelor din dotare.

Şi am realizat deodată că aşa suntem noi ca naţie. Indiferent ce am ascunde sub preş, suntem buni de dat indicaţii de strâmbat din nas, de făcut morală altora. Trăim din ajutoare sociale, din alocaţiile copiilor, din ce ne dau de pomană străinii sau statul, dar nu mişcăm de jos un pai pentru a ne face traiul mai bun. Suntem bolnavi de o automulţumire patologică, de parcă în mizeria noastră am fi buricul pământului. Avem televizoare color şi computere de ultimă generaţie, fără să avem habar să le folosim, doar pentru că aşa este la modă. Stăm pe scaune desfundate, mâncăm din vase murdare, ne ducem la wc în fundul curţii, nu avem apă curentă, nu avem nici măcar un puţ în curte dar ştim să ne dăm cu părerea despre cei care au. Că auuu ei, dar sunt prea strâmte, prea înguste, prea de neînţeles şi au făcut doar pentru ei, acolo, nu şi-au mişcat fundul şi-n „gospodăria” de care noi suntem atât de mândri să ne facă şi nouă acolo: o baie cu piscină, o bucătărie în care bucatele să se pregătească singure, o sală de masaj… E adevărat că nu avem, dar nici strictul necesar nu ne trebuie, că nu ne încurcăm noi cu nimicuri din astea. Ne pricepem cu toţii la politică, la fotbal, la orice alţii fac cu adevărat. Ştim să-i punem pe ceilalţi  la punct şi să-i arătăm cu degetul când greşesc, fără să ne dăm seama că noi viciem până şi aerul pe care îl respirăm. Ne condamnăm copiii să trăiască fără copilărie şi le tăiem şansa oricărui viitor,  dar pretindem că-i iubim şi că trebuie să se simtă obligaţi să ne ajute de cum se ridică mai sus de piciorul mesei.  Suntem rupţi în fund dar mândri nevoie mare şi ni se pare că totul ni se cuvine, că toţi cei din jurul nostru sunt obligaţi să ne înmoaie posmagii în lapte, că altfel nu-i mâncăm domne! Uite aşa, de-ai dracu!

 

41 comentarii

Din categoria Cotidian

Vine toamna

Azi nu o să vă dau bună dimineaţa. Azi o să intru fără să salut, cu sufletul în genunchi. M-am trezit cu el aşa, trist şi plâns şi nu reuşesc să-l fac să se ridice să mergem mai departe. Drumul meu de dimineaţă s-a întâlnit cu toamna. A venit sus, pe creştet de plopi, în vârtej de vânt furios şi înalt. Resemnaţi, plopii şi-au lepădat frunzele bătrâne pe alei. Ele au zburat puţin nedumerite şi s-au abandonat covor galben şi trist la picioarele trecătorilor. Sufletu-mi în genunchi, s-a întins lângă ele, să foşnească uscat sub paşii trecătorilor grăbiţi. Plânge pentru fiecare frunză abandonată în moarte, ca pentru zilele lui înmormântate deja. În fiecare frunză e o zi trecută fără rost. Luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, duminică, ianuarie, februarie, martie…. iulie acum, anul trecut, toţi anii din urmă plini de zile ca fruzele moarte pe alei.

M-am întâlnit în dimineaţa asta cu toamna care mi-a luat sufletul şi mi-a lăsat zădărnicia. Mi-a lăsat strigătul mut al neputinţei şi al sentimentului zbaterii în zadar. Am tendinţa să închid ochii şi să mă abandonez valului ce mă va duce la fund. Aşa că în dimineaţa asta nu o să vă salut, ci o să vă abandonez vieţii şi ultimelor zvâcniri ale verii, pe voi cei tineri cu sufletele semeţe şi încrezătoare. Pentru mine a venit toamna. Mă duc să-mi renegociez sufletul…

 

7 comentarii

Din categoria jurnal

Insomnie

Bună seara, insomniaci!

A fost o lună de muncă atât de lungă, că s-a terminat chiar în ultimele secunde ale zilei de ieri, 25 iulie. Aveţi şi voi sentimentul că timpul zboară pe lângă voi şi nu puteţi face nimic să-l opriţi? E ca şi cum un jucător excelent de baseball l-ar fi aruncat cu putere în lovitura vieţii lui. Ne zboară pe lângă urechi, fără să ne dăm seama decât după ce a trecut şi l-am auzit şuierând. În epoca vitezei până şi viaţa noastră se grăbeşe să treacă. Eu mi-aş fi dorit ca a mea să prindă cel mult viteza unui melc, nu pe cea de supersonic.

Am avut o zi grea şi lungă, dar am răzbit-o. Am terminat la timp toate raportările şi după nopţi întregi de insomnie forţată, acum chiar mi-a fugit şi somnul de tot. În timp ce calculam azi cu ochii dureros deschişi şi mintea aiurea, mi s-a făcut aşa un dor de muzică românească… De trubaduri cu chitara şi recitatori desăvârşiţi, de artă în adevăratul sens al cuvântului. Ce ziceţi, îmi ţineţi un pic companie pe acorduri de chitară în seara asta? Dau un ceai cu gheaţă (sau o bere rece pentru doritori) pe terasa mea luminată discret, am pus perne moi pe scaunele comode, puteţi întinde picioarele, închide ochii, puteţi visa, putem să tăcem  împreună. Ba chiar mai mult, în seara asta aveţi voie să redeveniţi tineri! Aduc artişti de valoare, promit!

Ce ziceţi, e frumos în noaptea asta pe terasa mea?

P.S. Pasaj adăugat de dimineată

Ştiu că eram cam incoerentă aseară, oboseala- bat-o vina. Sunt datoare cu o lamurire. Mi se întâmplă în ultimul timp să treacă zi după zi doar pentru muncă. Ieri de exemplu,  nici să mănânc nu am avut timp. De dimineaţa până noaptea târziu, doar muncesc, ca un roboţel căruia i-au cam obosit bateriile. Mi-e dor de mine, de un timp al meu în care să mai fac şi ce-mi place. Trec zilele, lunile, anii în zbor şi nu mai ştiu unde s-au dus. De aici senzaţia de comprimare, de fugă nebună. Aş vrea să pot opri măcar câteva ore în loc, să pot simţi şi eu că am trăit în anii aştia care nu ştiu când au trecut.

Şi aş vrea să pot dormi măcar o săptămână pe săturate! 🙂

6 comentarii

Din categoria Camera cu melodii

Buna dimineaţa de miercuri!

Bună dimineaţa, dragii mei, oriunde v-aţi afla!

E abia miercuri, mijlocul saptămânii şi pentru mine e o zi de muncă susţinută pentru că se apropie cu paşi repezi ziua de maine de care sunt legaţi toţi contabilii. Nu pot să mă apuc de lucru însă, până nu-mi beau cafeaua cu voi. Luaţi ceşcuţa cu lichidul magic aburind, ţigara- dacă fumaţi şi hai pe terasa inimii mele, la umbră, să ne trezim împreună. Azi v-am pregătit muzică bună, o să vedeţi! 🙂

Dacă e miercuri, e Natasha St Piere

Ce ziceţi, v-aţi încărcat bateriile? Hai la muncă acum că nu ne plăteşte nimeni să tragem mâţa de coadă! O zi minunată vă doresc, plină de succese! (? Sau erau succesuri, aşa cum ne-a învăţat frumos una din reprezentantele noastre extrem de active la Bruxelles? Naiba ştie, cu atâtea minţi luminate în ţara asta, nici nu mai ştii cum să vorbeşti…)

11 comentarii

Din categoria Cotidian

De insomnie, azi Chris Rea

Scrie un comentariu

Din categoria Camera cu melodii

De insomnie

V-a fost vreodată teamă să adormiţi? Pe mine mă încearcă de multe ori o teamă organică seara când obosită fiind, mă întind în pat, închid ochii şi aştept să vină somnul. În locul lui apar coşmaruri vechi, frânturi de viaţă trăită cu durere ce nu aş vrea să mi le mai aduc aminte, oameni pe care aş vrea să-i pot uita. Nu ştiu câţi ani de linişte îmi vor trebui să pot scăpa de trecut. Atunci când somnul refuză să-mi închidă pleoapele obosite şi mintea o ia razna, îmi redeschid computerul şi pun muzică. Muzică de odinioară, ascultată în momente fericite, cu care încerc să alung tot ce-a fost urât în viaţa mea şi încă doare. O să-mi construiesc un colţ cu muzică, după modelul lui Călin şi vă invit în seara asta sa-mi ţineţi companie.

 

11 comentarii

Din categoria Camera cu melodii

Prăjitură tăvălită

Duminica asta a fost numai bună pentru bucătăreală. Răcoroasă şi întunecată, ca o veritabilă duminică de toamnă, ideală pentru cuptorul încins şi miros de vanilie şi blat copt. Cum eu sunt o împătimită a tot ce înseamnă mâncare bună, normal că nu am lăsat-o să treacă fără să pregătesc ceva dulce. Zilele trecute băiatul meu a avut poftă de o negresă. A mers la patiserie şi şi-a cumpărat o bucată de blat cu cacao, presărată cu puţină nucă de cocos. Bunicel, nu zic nu. Mi-a adus însă aminte că aş putea face reţete mult mai bune. Aşa că am profitat de ocazie şi am experimentat un blat nou la o prăjitură veche şi iubită în familia mea. Ce a ieşit? O nebunie.

Vi-l împărtăşesc şi vouă, cu menţiunea că eu niciodată nu respect un reţetar anume în bucătărie. La mine aceeaşi mâncare poate avea gusturi diferite, în funcţie de starea şi inspiraţia ce mă domină pe moment. Reţeta de acum este improvizată pe loc, că de, doar aşa evoluăm.

Pentru blat aveţi nevoie de: 5 ouă potrivite ca mărime (reci dacă se poate), 17 linguri de zahăr, 10 linguri de lapte, 15 linguri de ulei, 17 linguri de făină albă, zahăr vanilat(sau vanilie baton, dacă aveţi), un praf de copt.

Pentru glazura de cacao: 300 gr zahăr, 300 ml lapte, un praf de sare, 5 linguri pline de cacao de calitate superioară, o jumătate de pachet de unt, esenţă de rom, sau migdale, după preferinţe. De fapt, mie niciodată nu-mi ajunge glazura pentru tot blatul… puteţi face mai multă, sa fiţi siguri că e suficientă. Mai aveţi nevoie de nucă măcinată sau doar nucă de cocos.

Să trecem la preparare. Nu ia mult, dar trebuie atenţie şi muncă susţinută o perioadă. Trebuie să pui suflet şi să ai încredere în tine, altfel blaturile astea te simt şi nu-ţi reusesc. Parcă îţi râd în nas.

Pregătiţi toate ingredientele de la început, să le aveţi la îndemână. Aduceţi şi mixerul, să aveţi o lingură de lemn neapărat lângă voi, două boluri mari, unul pentru albuş, celălalt pentru gălbenuş. Spargeţi ouăle şi separaţi cu grijă albuşul de gălbenuş. Spun cu grijă pentru că un firicel de gălbenuş scăpat în bezea nu o va lăsa să crească în veci. Dăm bolul cu albuş la o parte pentru o vreme şi ne ocupăm iniţial de gălbenuş. Trebuie lucrat repede, pentru că albuşul nu trebuie să se încălzească prea tare să-şi piardă din proprietăţi. Frecăm spumă gălbenuşurile cu 7 linguri de zahăr. Când zahărul începe să se topească începem să adăugăm uleiul în fir subţire, ca la maioneză, frecând energic în continuare. Compoziţia chiar trebuie să se lege, ca maioneza. Nu vă speriaţi dacă mai rămâne zahăr netopit pe fund, o să se topească cu siguranţă până la final. O să tot repet asta pentru că mulţi bucătari recomandă să freci până se topeşte zahărul. Nu e decât o pierdere de vreme şi oboseală în plus. Când aţi terminat cu uleiul şi compoziţia de gălbenuşuri este legată şi crescută frumos, se adaugă laptele rece, vanilia şi praful de copt frecând în continuare. Nu vă speriaţi că devine o ciorbă, e normal. Când ingredientele de mai sus sunt omogenizate, adăugaţi făina în ploaie. Amestecaţi-o să se încorporeze toată şi lăsaţi coca astfel obţinută deoparte pentru că vine rândul albuşurilor. Se foloseşte mixerul pentru bezeaua de albuş. Se bat bine albuşurile până bezeaua stă ţeapănă şi nu a mai rămas nici măcar un firicel de albuş moale. Adică, atunci când răstorni bolul să nu cadă nimic. Se adaugă zahărul rămas şi se bate din nou până ajunge la forma iniţială. Când bezeaua e gata se toarnă peste compozitia cu gălbenuş şi se răstoarnă cu grijă, de jos în sus, până tot albuşul se încorporează frumos, fără să se lase. Trebuie să aveţi răbdare, nu durează o veşnicie. Cel mai bine folosiţi o spatulă subţire, sau o furculiţă mare ca să amestecaţi mai bine. Pregătiţi o tavă mare de aragaz, o tapetaţi cu hartie de copt, cu un pic de ulei, presăraţi cu făină, turnaţi compoziţia în tavă, nivelaţi şi puneţi la cuptor pentru aproximativ o jumătate de oră. Nu vă spun de temperatură sau timp sigur, pentru că fiecare îşi cunoaşte cuptorul. Eu nu am un cuptor performant la care să pot seta temperatura de la început, totdeauna las focul un pic mai moale şi prăjitura mai mult la cuptor pentru că altfel se arde pe fundul tăvii.

Buunn. Cât timp se coace blatul la cuptor, punem pe foc glazura. Punem zahărul într-o crăticioară, adăugăm laptele deasupra, un praf de sare şi mestecăm în ea continuu, până ajunge la punctul de fierbere. Trebuie avut grijă că se umflă şi curge pe aragaz dacă nu e urmărită. Tare neastâmpărată o face laptele ăsta, dar o îngroaşă mai bine ca apa. Când ajunge la punctul de fierbere, se reduce focul şi se adaugă cacaua, cernută. Se amestecă întruna, până se încorporează toată şi în continuare se fierbe până se îngroaşă ca o smântână lichidă pentru frişcă. Când cacaua este fiartă şi au dispărut toate cocoloaşele, se opreşte focul, se pune esenţa de rom şi untul tăiat bucăţi. Se amestecă din nou ca să se încorporeze şi untul şi e gata, o lăsăm să se răcorească să o putem folosi. Din când în încd îi mai spargem crusta formată când începe să se răcească.

Scoatem blatul din cuptor când este frumos rumenit şi a trecut testul scobitorii şi până se răcoresc luăm o pauză de cafea, sau suc, după preferinţe. Trebuie să se întoarcă de la moară înainte de a le porţiona, cu zicea bunica mea când nu ne lăsa să rupe azima caldă abia scoasă din cuptor.  Am terminat cafeaua, sucul, povestea, ne reapucăm de lucru. Tăiem blatul în pătrăţele, după cât de mari vrem să rămână bucăţile de prăjitură şi mai ales după câtă răbdare avem. Lucrăm cu blatul şi glazura călduţe. Dacă glazura s-a răcit prea tare între timp, se mai încălzeşte un pic, să rămână lichidă, altfel nu reuşiţi să acoperiţi cu ea nici jumătate din prăjitură. Fiecare cubuleţ de prăjitură se înmoaie pe fiecare parte în glazură, apoi se tăvăleşte prin nucă. Iese extraordinar de bună în nucă măcinată – de-a noastră, neaoşă, dar sincer şi cu nucă de cocos e un deliciu. Cu răbdare, le însiropăm şi le acoperim pe toate, le lăsăm să se răcească şi le servim alături de un suc rece, sau de o limonadă cu mentă. E o prăjitură de efect, spornică şi delicioasă cu care veţi reuşi să cuceriţi toată familia sau musafirii. Poftă mare!

prajitura tavalita in nuca 16

7 comentarii

Din categoria RETETE CULINARE

Din reţetele copilăriei- Saramură de pui

Am fost în vara asta într-o excursie- pelerinaj la peştera Sfântului Andrei. O excursie de o jumatate de zi, am plecat dimineaţa devreme şi ne-am întors seara devreme. Întâmplarea a făcut să stau pe banchetă cu o doamnă în vârstă, care a copilărit în Oltenia şi care mi-a povestit aproape cu revoltă despre experienţele ei culinare pe meleaguri olteneşti la verii ei. În perioada aceea, imediat după război, sunt convinsă că oamenii erau foarte săraci. Când mi-a povestit însă de o nuntă la care a participat şi la care s-a servit doar o zeamă lungă de pasăre, pe care oltenii o sorbeau cu ciuşcă din farfurie, mi-am adus aminte zâmbind de saramura de pui de acasă, pe care întradevăr nu o întâlneşti în altă parte a ţării. Şi deşi am început vorbind despre excursie, o să vă povestesc de fapt acest minunat fel de mâncare pe care vă invit cu căldură să-l încercaţi într-o după-amiază caldă de vară, cu masa pusă la umbră în curte, cu mămăligă şi o cană aburindă cu vin de ţară (ideal ar fi zaibărul tatei, dar merge şi orice altceva aveţi la îndemână) . Vă asigur că nu o să regretaţi.

Reţeta e simplă şi cu atât mai gustoasă. Ai nevoie de un pui de ţară, sau de pulpe de pui dacă nu aveţi pe nimeni la ţară şi găsiţi puiul doar în comerţ. Câteva roşii potrivite, doi ardei graşi, câţiva ardei iuţi, usturoi, sare, cimbru, un pic de ulei, un pic de piper dacă vă place zeama mai condimentată şi niţeluş timp să pregătiţi un fel de mâncare după care familia dumneavoastră se va linge pe degete.

Spălaţi bine puiul, porţionaţi-l şi puneţi-l la prăjit pe flacără mică, în tigaie încinsă cu puţin ulei. Presăraţi sare şi lăsaţi carnea să se rumenească frumos pe toate părţile. Între timp curăţaţi usturoiul, zdrobiţi-l bine cu sare, puneţi-l într-o oală încăpătoare, adăugaţi apă peste el şi puneţi oala la îndemână pe aragaz. E nevoie de suficientă apă, pentru că saramura are nevoie de zeamă frumuşică, nu cum se fac la restaurant saramurile seci. Ardeii şi roşiile le puteţi coace pe o plită sau le puteţi toca cubuleţe şi folosi ca atare în saramură. Oricum veţi proceda, va ieşi delicioasă. Nu uitaţi de carne! Întoarceţi-o să se rumenească bine pe toate părţile. Nu îndepărtaţi pielea, e unul din elementele care dau savoare mâncării. Puteţi să nu o mâncaţi dacă ţineţi neapărat la siluetă. Când carnea s-a rumenit uniform, aruncaţi-o pur şi simplu să sfârâie în apa cu usturoi din oala gata pregătită. Puneţi oala pe foc, adăugaţi roşiile şi ardeii tocaţi cubulete (coapte sau nu), potriviţi de sare, piper, neapărat cimbru şi daţi câteva clocote, astfel încât gusturile şi aromele să se intrepătrundă şi să dea savoare saramurii. Nu-i nevoie să fiarbă prea mult dacă carnea este bine prăjită. Gustaţi, potriviţi de sare şi piper.  Dacă vă place mai usturoiat, puteţi lăsa usturoiul la sfârşit, să nu fiarbă odată cu celelalte ingrediente. Eu, fiind un om cu fiere sensibilă, prefer usturoiul opărit bine. Ardeiul iute îl adăugaţi în funcţie de preferinţe. Eu nu-l pun niciodată de la început în saramură, nici la cea de pui, nici la cea de peşte, pentru că nu toată lumea mănâncă iute. Îl coc şi-l las separat, fiecare fiind liber să-l folosească sau nu. La sfârşit, pentru decor, presăraţi puţin pătrunjel tocat mărunt. Sau frunzuliţe proaspete de cimbru că tot e vară şi aroma folosită e cea de cimbru.

Când aţi pus saramura la fiert, puneţi şi ceaunul de mămăligă, astfel încât, atunci când saramura e gata şi mămăliga să fie bună de răsturnat. Nu vă mai rămâne decât să aşezaţi frumos masa şi să-i chemaţi pe toţi cei dragi pe lângă ea. Eu mai adaug câte ceva când am pe masă mămăligă… câte o bucată de brânză veche de capră ascunsă bine în mămăliga fierbinte, să se înmoaie şi să-şi lase gustul, sau frecată cu un pic de unt, mămăligă şi smântână. Pentru desert, neapărat laptele pus la fiert în ceaunul din care tocmai aţi răsturnat mămăliga. Masa este gata şi credeţi-mă, veţi dori şi a doua porţie. Poftă mare!

P.S. Dacă vi se pare că felul de mâncare propus este prea greu cu puiul fript în tigaie, puteţi sacrifica ceva timp în plus, să faceţi focul sub grătar şi să pregătiţi saramura cu pui fript la grătar. Este cu atât mai bună!

P.P.S. La noi, la olteni, saramura nu se mănâncă cu lingura. Se soarbe din ardei românesc (iute) pârporit pe plită. Când eram copii, alegea mama o ceapă mare, o tăia în două şi ne făcea linguri de saramură din foi de ceapă. Niciodată nu ajungea o singură ceapă la o masă, că mai de fiecare dată când luai saramură, îţi venea să muşti şi din ceapă. Hai, gata acum, că v-am făcut destul să salivaţi şi eu prea am căzut în butoiul cu melancolii. Vă las să mâncaţi în voie şi să-mi povestiţi şi mie cum vi s-a părut saramura mea oltenească 🙂

phpThumb_generated_thumbnailjpg

 

13 comentarii

Din categoria RETETE CULINARE

Mulţumesc

Mă tot chinui de ieri să găsesc cuvintele potrivite pentru a le răspunde prietenilor mei ce m-au surprins cum nu se putea mai frumos, nominalizându-mă la premiul “Împreună, pentru o zi de mâine mai frumoasă“. Mulţumesc din suflet  Dianei, lui Dan şi minunatei lor gări Gară Pentru Doi , Contesei de Chou-Fleur  La Fee Blanche şi tuturor prietenilor mei de aici. V-am mai spus că nu sunt obişnuită să primesc laude şi felicitări, cu atât mai puţin mulţumiri şi nu prea ştiu să-mi găsesc cuvintele în astfel de cazuri. Trebuie să ştiţi însă că-mi umpleţi inima de bucurie de fiecare dată. Şi mai trebuie să spun că nu cred să fi făcut vreodată o alegere mai înţeleaptă ca cea a creării acestui blog. Am întâlnit aici oameni minunaţi, prieteni adevăraţi care m-au susţinut de dincolo de ecran fără să mă cunoască, când nimeni din cei în care aveam încredere nu a făcut-o . Pentru tot sprijinul pe care mi l-aţi dat, pentru încurajări şi pentru că existaţi, vă mulţumesc. Şi vă iubesc, de dincolo de ecran pe voi toţi, familia mea virtuală 🙂 Nu o să fac nominalizări, pentru că uitând pe cineva, l-aş nedreptăţi. Tuturor vă mulţumesc din suflet.

Scrie un comentariu

Din categoria jurnal

Totuşi, Păunescu

,,Si, daca o sa tinem minte,
Probabil, cînd o fi sa mor,
Am sa va caut în morminte,
Pe-un numar de interior.”

A fost o vreme în care libertatea atât de prost înţeleasă acum era doar un vis pe care nici nu îndrăzneai să-l visezi. O vreme în care valorile erau altele, tinereţea, idealurile erau altele. Pe vremea aceea ca să socializăm ieşeam duminica în parc, sau ne jucam în uliţă cu ceilalţi copii de vârsta noastră. Nu aveam net, computere, tablete de ultimă generaţie, nu aveam nici măcar televiziune color la care să privim duminica emisiunile lui Bocăneţ şi episodul săptămânal din Dallas. Pe vremea aceea campionatele de gimnastică erau evenimente pe care nu le-am fi ratat în ruptul capului, aşa cum era şi festivalul de la Mamaia sau Cerbul de aur de la Braşov. De concertele marilor formaţii în vogă auzeam doar din vorbă în vorbă, şoptit, în câte o seară târzie în care eram cu adevărat siguri că nu ne aude nimeni străin. Ascultam la petreceri private Abba şi AC/DC, Bonnie M, Elvis Presley, Beatles  pe discuri de vinil pe care le cumpăram pe sub mână cu 150-200 lei bucata de la cel mai controversat personaj din localitate, un om cu care nu prea era indicat să ai de a face, pentru că el avea de a face prea mult cu securitatea.

Aveam puţine momente în care ne simţeam cu adevărat liberi, deşi aparent, libertatea nu ne era cu nimic îngrădită. În vremea aceea a apărut Păunescu cu al său Cenaclu. Ca o flacără arzând totul în jur, tumultos, exploziv, plin de vitalitate. A adunat în jurul lui toţi rebelii ţării, le-a dat un ţel, o posibilitate de a-şi descărca energiile prin artă iar nouă, celor ce-l aşteptam în faţa difuzorului din perete în fiecare joi şi aşteptam cuminţi aproape fără să răsuflăm să se termine transmisiunea posibilitatea să visăm cu ochii deschişi. Fenomenul a luat amploare aproape peste noapte. De la un spectacol oarecare ce reunea mai toţi interpreţii de folk a devenit un adevărat torent. Pretutindeni pe unde ajungea în ţară umplea stadioane şi niciunul din realele talente locale nu era lăsat pe dinafară. Ascultam colinde bătrâneşti în epoca în care ateismul era în floare şi noi nu mai aveam măcar un Moş Crăciun. Îl surghiuniseră şi aduseseră în loc un Moş Gerilă răutăcios de pe stepa Siberiei. Ascultam ,,Noi suntem Români”, ,,Tu Ardeal” şi ,,Basarabie iubită” pe vremea în care nimeni nu îndrăznea să rostească cu voce tare numele acesta sfânt. Cu fiecare spectacol se adunau tot mai mulţi fani şi în scurt timp evenimentul devenise deja mişcare naţională. Era aşteptat cu nerăbdare, artiştii nu aveau răgaz nici să respire, drumul le devenise casă. Tineretul era atât de însetat de viaţă şi libertate, încât spectacolele Cenaclului deveniseră un mod de refulare a tuturor frustrărilor adunate peste ani. O revoltă.

Am avut fericita ocazie să merg la unul din ultimele concerte susţinute de această mişcare în epoca comunistă. A fost cea mai intensă experienţă a adolescenţei mele. Doar ce trecusem de treapta a doua la liceu – pe vremea aceea se dădeau examene, nu glumă, nu treceam ca acum ca gâsca prin apă prin liceu- când Cenaclul a poposit pe stadionul din Turnu Severin. Dacă puteţi închide ochii să vă imaginaţi  câteva mii de tineri veniţi cam din toate zonele ţării umplând până la refuz unul din cele mai mari stadioane din ţară la vremea aceea, mulţime fremătând, mustind de viaţă, de tinereţe, de fericire, veţi simţi o mică parte din ce am simţit noi în acea seară de vis. Mii de piepturi în care bătea aceeaşi inimă de român de care Păunescu ne făcea să fim mândri, mii de glasuri care se ridicau cântând alături de artiştii de pe scenă cântecele ce deveniseră între timp hituri. Pe scenă, de la bătrâni la copii  erau ascultaţi şi aplaudaţi cu frenezie, pe stadion publicul râdea sau plângea trăind şi simţind fiecare vers ca pe o rană proaspăt deschisă. Miezul nopţii ne-a prins pe toţi cântând pe stadion. Torţe luminau întunericul ca-n noaptea de înviere şi nimeni nu se dădea dus. În vremea în care dacă erai  întâlnit după ora 23 pe stradă erai oprit şi legitimat de miliţie, din mii de piepturi se ridicau urale, palmele nu aveau suficientă energie să suporte atâtea aplauze şi autorităţile erau depăşite de situaţie. A fost noaptea cea mai lungă într-un orăşel de provincie în care nopţile începeau prea devreme şi se terminau la ziua, cu regularitate, de fiecare dată. După acest spectacol, nu a mai urmat decât unul singur, în care o tribună s-a prăbuşit, câţiva tineri au fost grav răniţi, s-a vorbit de morţi…. şi Cenaclul a fost interzis. Am reintrat în bezna ce a ţinut de atunci încă mulţi ani.

Păunescu a fost interzis cu totul. Nu a mai avut voie să publice, să iasă în public, să participe la nici un fel de manifestare unde se adunau mai mult de 50 de persoane. Intrase în dizgraţie.Nu ştiu cum a suportat omul Adrian Păunescu această închisoare a spiritului. Presupun că uşor nu i-a fost, el fiind un caracter de-a dreptul vulcanic, care avea nevoie de auditoriu, de spaţii deschise, de zbor. A continuat să scrie şi au existat şi la vremea aceea editori care au riscat să-l publice. Cărţile lui se vindeau pe sub mână şi costa o avere să le achiziţionezi. De ,,Iubiţi-vă pe tunuri” se vorbea doar în şoaptă ca de postul de radio Europa Liberă pe care îl ascultai doar cu pereţii capitonaţi cu perne, ca nimeni să nu te ştie. Târziu, după revoluţie, în 1990 am stat la coadă pentru această carte o jumătate de zi. Nu am prins-o, s-a epuizat ca pâinea caldă, instantaneu. Anii care au urmat i-au adus zile bune şi zile rele. A încercat să resusciteze Cenaclul de odinioară, dar nu a mai găsit nimic din energia tinerilor de atunci. Mulţi din cei care îi stăteau la picioare  pe vremea în care era în vogă, pe care i-a ridicat şi i-a făcut cunoscuţi, au început să-l denigreze. Spiritul lui nu se mai potrivea cu interesele momentului. Clipa lui de glorie apusese. Iar el, vulcanul, se încăpăţâna să arunce lavă pe aceeaşi parte a craterului. Nu şi-a schimbat nici convingerile, nici discursul. A militat pentru reîntregire, pentru Basarabia, pentru neamul lui. A ars ca o flacără pe rugul naţionalismului.

A fost un om care a crezut într-o societate perfectă. O societate în care toată lumea e egală, într-un comunism idealizat, aşa cum îl visase probabil Marx. Şi a luptat pentru convingerile sale cu toate armele din dotare. A fost admirat şi urât în aceeaşi măsură. Caracterul lui năvalnic i-a făcut mulţi duşmani. Ca om a fost greu de suportat. Nebunia lui a fost de cele mai multe ori greşit înţeleasă. Veşnic îndrăgostit a trădat toate femeile ce şi-au legat la un moment dat destinul de al lui. Avea nevoie de dragoste ca de aer şi o căuta pretutindeni, veşnic alta, veşnic nouă, niciodată la fel. Mulţi l-au hulit până au pus pământ pe el. Nu puţini au fost cei care şi-au arătat nimicnicia caracterului împroşcându-l cu noroi şi după moarte. Au fost însă mult mai mulţi cei care l-au regretat. A trăit şi a murit ca un adevărat OM. A ars în întregime până la ultima suflare şi a lăsat în urmă o operă monumentală. Poezii ce vor dura peste timp şi care vor încălzi multe inimi şi mult după ce noi, cei ce i-am fost contemporani, nu vom mai fi. Va veni o vreme în care doar poezia va vorbi pentru el.

Azi ar fi împlinit 70 de ani. Nu i-a apucat, inima lui în care au încăput toate durerile şi bucuriile lumii nu a rezistat atât. Nu ştiu dacă acum e alături de îngeri sau nu, dacă şi-a creat un alt cenaclu în cer alături de Tatiana Stepa, cea care cu vocea ei de înger i-a stat alături şi când a fost adulat şi când a fost hulit şi care i-a cântat ca nimeni alta piesele, ştiu doar că îi voi citi totdeauna cu plăcere poezia şi că sunt mândră pentru că soarta a făcut să-mi fie contemporan. Dincolo de viaţa lui controversată rămâne modelul unei întregi generaţii pentru că, nu-i aşa… totuşi există iubire!

 

 

6 comentarii

Din categoria jurnal

Gradina Raiului- Cheile Nerei-Beuşniţa

Se spune că în România este tărâmul Maicii Domnului. Şi se mai spune că aici este leagănul civilizaţiei, de aici plecând toate neamurile lumii. Nu ştiu cât de adevărate sunt aceste afirmaţii, ştiu că există în această ţară locuri de o frumuseţe ireală, pe care dacă le vezi nu-ţi mai vine să le părăseşti. Locuri încărcate de legendă şi poveşti, în care te simţi alt om. Un om mai bun, cu sufletul uşor, mai aproape de Dumnezeu.

Parcul Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa se află în Caraş Severin, la adăpostul munţilor Aninei cu munţii Locvei. Apele repezi de munte au săpat în stâncă chei a căror frumuseţe este greu de egalat, iar clima uşor mediteraneană din zonă a favorizat dezvoltarea vegetaţiei ce împletită cu cascadele, tunelurile, podurile naturale create în joacă de forţele naturii dau zonei aerul unei adevărate grădini a Edenului. Şi cine ştie, poate că aici a creat Dumnezeu lumea. Văzând aceste locuri, nimic nu ţi se mai pare exagerat.

Să străbaţi cheile Nerei nu este treabă chiar pentru oricine. Îţi trebuie o oarecare pregătire fizică, dotare, ambiţie, rezistenţă şi mai ales o mare dragoste pentru natură. Dacă eşti turist de ocazie, care se dă jos din maşină doar ca să tragă aer în piept de două ori, să fumeze o ţigară şi să aprindă focul sub grătar, mai bine te abţii. Asta faci în orice margine de pădure sau camping amenajat. Trebuie să ai muntele în sânge dacă vrei să te aventurezi pe un astfel de traseu. Dinspre Sasca Romană se ajunge relativ uşor până la lacul Ochiul Beiului. Dinspre Oraviţa-Potoc, drumul e mai prost, nu poţi merge cu maşina prea departe în pădure. Acesta nu este un inconvenient pentru niciun iubitor de natură. Traseul se străbate oricum pe jos, sau cu bicicleta dacă sunteţi amatori de rafting. Odată intrat în adâncul pădurii pacea şi frumuseţea ce te înconjoară îţi taie răsuflarea. Trebuie să-ţi acorzi timp să te poţi obişnui cu umbra schipitoare, cu muşchiul reavăn şi vegetaţia luxuriantă. Trebuie să stai pe loc câteva minute, să respiri adânc şi să-ţi încarci bateriile şi ochii cu toată frumuseţea din jur. Pentru mine pădurea a reprezentat totdeauna o oază de frumuseţe. Fluturi pictaţi în toate culorile curcubeului, greierii din iarbă, ciripitul păsăilor, freamătul frunzelor, susurul apei, mai şoptit, sau mai nervos în funcţie de drumul pe care reuşeşte să şi-l croiască, înaltul cerului şi pacea care te cuprinde te face să te întrebi dacă trăieşti şi vezi cu ochii tăi acele minunăţii, sau este doar un vis frumos după ce ai auzit la gura sobei povestea pădurii de alabastru.   Sunt porţiuni unde cheile se îngustează atât de mult că este obligatoriu să mergi prin apa repede de munte mai departe. Zona este împânzită de izvoare care ies vesele să vadă lumina zilei unde nu te aştepţi şi care trimit la vale pâraie cu apă limpede şi rece precum cristalul aburit. Fiecare „izbuc” duce cu el o legendă. Poveşti cu surse pierdute în negura timpurilor pe care localnicii abia aşteaptă să ţi le povestească şi astăzi. Şi chiar merită să-i asculţi povestind pentru că nimic nu poate explica atâta frumuseţe ca o poveste.

Zona este presărată cu cascade spectaculoase şi poieniţe în care simţi nevoia să respiri cât mai puţin, ca nu cumva să tulburi tăcerea. Ai senzaţia că ai putea trezi cu respiraţia ta duhul locurilor şi de supărare îţi va lua graiul. Oricum îl pierzi de la intrarea în parc până trezirea din vis. La confluenţa râului Beu cu râul Beuşniţa, într-o poieniţă străjuită de copaci ce mângâie cu ramurile cerul, un lac de o frumuseţe uluitoare. Cu limpezimea lui de cleştar albastru-verde, deschide ochilor tăi poarta spre adâncul neştiut al pământului. E lacul Ochiul Beiului. Apa lui nu îngheaţă nici în cele mai reci ierni, fiind alimentată de izoare subterane pe care chiar le poţi vedea dacă priveşti atent în apă. Poţi vedea şi păstrăvii de pe fund şi pietrele netezite de vreme şi celălalt capăt al pământului dacă te străduieşti. Se spune că pe vremuri, pe când ţara era sub stăpânire otomană, Paşa avea un băiat de o frumuseţe răpitoare, care mergând la vânătoare prin codrii Caraşului s-a îndrăgostit nebuneşte de o păstoriţă. Fata a răspuns dragostei lui şi amândoi au hotărât să se căsătorească în taină, în mijlocul codrului. Numai că Paşa a aflat şi s-a hotărât să le zădărnicească planurile. Pe când fata, îmbrăcată în rochie de mireasă se îndrepta către locul de întâlnire, a fost ucisă de trimişii paşei. În locul în care aceasta şi-a dat ultima suflare, râul Beuşniţa s-a transformat într-o cascadă sub forma unul văl de mireasă, care în susurul ei spunea povestea odioasei crime. Băiatul a aşteptat ce a aşteptat la locul ştiut, până şoaptele cascadei au ajuns la el şi i-au spus despre moartea iubitei, A plâns bietul prinţ până i-au secat lacrimile. Neputând suporta gândul că nu o va mai vedea pe fata iubită s-a sinucis,  iar lacrimile sale s-au adunat şi au creat lacul limpede şi albastru ca ochii lui. Plânge şi acum, se pare, de aceea apa ochiului este veşnic limpede şi curată. Apele lacului se sărută cu apele Beuşniţei,  fiind împlinit astfel destinul tinerilor însurăţei, dincolo de moarte.

Unul din izbucuri, Bigăr pe numele lui, în curgerea lui svâcnită către Nera a creat se pare cea mai frumoasă cascadă din lume, după cum se pare că a fost aleasă de una din revistele de profil americane. Şi cu americanii nu te joci în astfel de lucruri, aşa că trebuie să fim mândri cu adevărat. Cascada Bigăr, este de fapt o cădere lină de apă, ca o perdea de mătase transparenţă, ca firul de borangic ţesut de tărăncile veacului trecut în nopţi geroase de iarnă ce îmbracă o stâncă rotunjită de vreme şi aninată deasupra albiei pârâului parcă prin cine ştie ce forţă nevăzută a naturii. Astepţi din moment în moment s-o vezi clătinându-se şi totuşi rămâne stabilă, îmbrăcată toată în muşchi verde şi învelită cu grijă de susurul de apă. Vizitatorii pot admira miracolul, în toată splendoarea lui,  de pe un podeţ de lemn destul de bine întreţinut. De vrei să faci tot traseul trebuie să fii atent. Semnele s-au mai învechit, coarda s-a rupt din loc în loc. Experienţa merită însă tot efortul depus şi odată ajuns acolo, cu siguranţă vei veni şi a doua oară.

Tin să menţionez faptul că fotografiile nu-mi aparţin, nu sunt atât de profesionistă încât să pot  surprinde atâta frumuseţe cu un simplu aparat. Aparţin altor pasionaţi de drumeţii şi mi-am permis să le ataşez doar pentru a-mi întări spusele de mai sus.

ochiul-beiului Izvorul Bigar -Parcul National Beusnita-Cheile Nerei poza-3884_1 cascada-Cheile-Nerei cascada-beusnitei cascada-beusnita 17123_40268_8 17123_40268_7 98 37 Cheile-Nerei-Beusnita-

 

Mă chinui să scriu acest articol de când a apărut isteria cu descoperirea celei mai frumoase cascade în ţara noastră. Mulţi habar nu au avut că în munţii noştri există  râu care se numeşte Nera şi care a format în curgerea sa către cazanele Dunării chei de o rară frumuseţe, cu atât mai puţin că parcul este protejat prin lege. Ca pretutindeni în drumul lor, „turiştii” de ocazie lasă în urmă tone de gunoi şi strică echilibrul perfect al naturii. Pe unde drumul este accesibil tuturor vizitatorilor întâlneşti presărate dovezi ale trecerii lor vremelnice prin acest colţ de rai. De când a aflat tot ţugulanul român că aici s-ar găsi cea mai frumoasă cascadă din lume se tot bate monedă pe faptul că nu s-a investit nimic de mulţi ani în amenajarea parcului pentru vizitatori, statul român pierzând astfel o grămadă de bani de la potenţialii turişti. Dacă ar fi singura pierdere a statului român, aş înţelege atâta publicitate, având în vedere situaţia dezastruoasă din ţară, insă… Susţin cu tărie că locurile acestea minunate trebuie ferite de invazia cohortelor de vizitatori. Sunt state în lume care au interzis prin lege turismul masiv în zone protejate tocmai pentru a putea păstra intactă frumuseţea acelor locuri. Nu sunt necesare investiţii prea mari în zonă, ţara asta are atât de multe locuri frumoase de văzut, încât ar fi păcat să ne batem joc de ele atrăgând tot felul de oameni care nu înţeleg importanţa păstrării intacte a mediului şi a echilibrului natural al zonei. Avem exemplul nefericit al micro-hidrocentralelor construite pe albia râului Sâmbăta, unde o zonă de o sălbăticie şi frumuseţe uimitoare cu flora şi fauna aferente au fost distruse prin lucrări efectuate în albia minoră a râului. Locuri unice în ţară au dispărut pentru totdeauna din cauza lăcomiei unor oameni şi a politicienilor care închid ochii la tot ce se întâmplă ilogic şi ilegal în ţara asta, contra unui „onorariu” consistent. Hai să nu ne jucăm de-a promovatul mai mult decât este cazul. Parcul naţional Cheile Nerei-Beuşniţa este destul de promovat de turiştii care au ajuns în zonă şi de site-ul oficial pe care îl găsiţi cu uşurinţă la o simplă căutare pe net.

15 comentarii

Din categoria jurnal

Un milionar strivit de tren

Am scris de-a lungul timpului de multe ori despre modul în care înţeleg jurnaliştii de azi să îşi facă meseria mai ales în televiziune. Ne plac titlurile bombastice şi facem din orice ştire banală, una de importanţă naţională, aşa cum am făcut din toţi escrocii „oameni de afaceri” prosperi. Ni se picură obsesiv ideea că, dacă vrei să reuşeşti în ziua de azi ori eşti manelist, ori cocalar,  înşeli sau faci afaceri necurate cu statul. Oricum, numai prin muncă cinstită nu. Poate nu ar trebui să mă mai mire nimic într-o ţară în care premierul a făcut deja atâtea greşeli cu zâmbetul pe buze, încât pare o adevărată idioţenie să le ceri altora să respecte nişte reguli de bun simt.

Breaking news dimineaţă pe una din televiziunile de stiri! „Un milionar a fost strivit de tren!” De parcă banii dau cuiva o armură fermecată care îl fereşte pe respectivul până şi de moarte. Întâmplările de genul acesta sunt astfel prezentate de parcă ar fi o mare minune şi cine ştie ce pisică neagră i-o fi trecut bietului milionar calea în dimineaţa de ieri, de i s-a putut întâmpla o asemenea nenorocire, ba să şi mai moară în urma impactului cu ditamai monstru de locomotivă. Ce contează că idiotul a depăşit o coloană de maşini care aşteptau cuminţi la trecerea de nivel peste calea ferată, că bariera era coborâtă, dar el a forţat-o sau că trenul era mult prea aproape şi nu mai avea când să-l evite? Păi de ce nu l-a evitat, domnule, de ce nu l-a evitat? De ce nu s-au inventat trenurile cu aripi care să zboare înfricoşate când pe şine se află un astfel de dulău fioros care are numai drepturi şi nici o obligaţie? Aşa cum toţi se dau la o parte din faţa cocalarului cu maşină bengoasă în trafic să se dea la o parte şi trenurile! Ele de ce să facă excepţie?

Vai săracul milionar, cât a muncit el jucând poker şi barbut ca să adune averea pe care o are şi să-şi ia ultimul răgnet de maşină…. Era şi el om, avea familie, copii bolnavi care stau prin Israel la tratament… avea multe pe cap bietul, cum să aştepte la o amărâtă de barieră când trece trenul!? Nuuu, eu dacă aş fi în locul familiei i-aş da în judecată pe ăia de la Bentley să îmi plătească despăgubiri şi eventual să scoată o maşină în ediţie limitată cu poza mortului în geam, să afle toată lumea cine a fost el şi cum a fost înşelat de corporatiştii ăia de englezi care l-au minţit că maşina aia îl face nemuritor! Sau poate au zis că maşina e nemuritoare?!? Nici nu mai contează că oricum tot un morman de fier îndoit a rămas din ea. Să plătească, mama lor de capitalişti îngâmfaţi dacă nu sunt în stare să facă maşini care să-i protejeze în orice situaţii pe bieţii noştri milionari! Păi ei, oameni cu famelie, care ştiau foarte bine când să facă afaceri şi când să se distreze, au carnete luate după 2000 pe şpăgi grase, care sunt şoferi de mâna I ce nu se încurcă cu nici un semafor sau regulă de circulaţie, pe care până şi poliţiştilor le e frică să-i oprească, tocmai lor să nu le facă loc o amărâtă de locomotivă, băi mucoşilor!? Aşa ceva nu s-a mai pomenit! Un personaj de un asemenea calibru să fie umilit într-un mod atât de josnic de un mecanic de locomotivă care câştigă într-o lună cât dădea milionarul pe piţipoance într-o seară proastă! Ăsta da tupeu! Bietele televiziuni nici nu mai ştiu ce cuvinte elogioase să folosească. Cred că dacă ar putea şi-ar smulge părul în direct precum coreenii când le-a murit cel mai mare conducător din istorie. Plata să fie consistentă.

Nu ştiu cine îi plăteşte pe  „redactorii” care fac asemenea titluri şi care ridică astfel de ştiri la rang de ştire de importanţă naţională. Eu le-aş da un sfat tuturor acestor „profesionişti”. Duceţi-vă băi şi împuşcaţi-vă! Lăsaţi locul liber pentru unii care chiar ştiu să facă selecţie între un subiect important pentru ţară şi unul de rubrica de anunţuri mortuare. Luaţi-vă diplomele de „jurnalişti” făcuţi la cursul de noapte la facultatea lui peşte prăjit care scoate idioţi cu diplomă pe bandă rulantă şi băgaţi-vi-le în fund! Eventual poate mai puneţi mâna pe o carte sau vă reprofilaţi că deja suntem sătui de cât aţi prostit mase întregi de oameni care oricum aveau decât o jumătate de creier funcţional.

P:S.

M-aş hazarda să dau nişte sfaturi şi celor care aspiră la mult râvnitul carnet de şofer. Nu de alta, dar să nu rişte prosteşte să moară pentru că au fost aşa cum i-a învăţat pe ei nenea reporterul că e un şofer bun.
1. Averea nu te scapă de moarte. Poţi să ai toţi banii din lume, tot ca un muritor de rând te duci. Aşa că nu mai salivaţi că dobitocii în faţa oricărui cocalar cu bani.
2. Banii nu-ţi dau ţie şi alor tăi imunitate de orice fel. Poţi să te foloseşti de bani în orice scop: pentru a cumpăra tot ce crezi tu că e necesar bunăstării tale personale, sau să ajuţi pe alţii mai puţin favorizaţi de soartă, nu poţi cumpăra nemurirea.
3. O maşină tare nu opreşte celelalte vehicule din trafic ca să-ţi facă ţie loc. E doar un bolid de cele mai multe ori de prost gust care îţi dă ţie iluzia că eşti cineva chiar şi fără creier.
4. Să fii un şofer bun, cu experientă nu înseamnă şă fii „jmecher” şi să-i fentezi pe toţi fraierii în trafic. Dacă un şofer care ţine la maşina şi la viaţa lui te ocoleşte pentru că eşti prost, nu de fiecare dată se întâmplă aşa. Nu poţi depăşi cu nonşalanţă coada de maşini de la trecerea de nivel cu calea ferată, să ignori bariera lăsată şi să ai pretenţia ca trenul să oprească să te lase să treci tu că eşti cu moţ în frunte. Să fii şofer bun înseamnă să respecţi totdeauna regulile şi pe ceilalţi participanţi la trafic.
5: Respectaţi legea şi astfel vă protejaţi şi pe voi şi mii de oameni nevinovaţi care îşi pot pierde viaţa în orice moment din cauza unor idioţi cu cefe groase care au obţinut carnetul pe şpagă.

P.P.S.

Cocalarii, şmenarii şi politicienii noştri pârâţi  pot să ignore regulile de mai sus. Ei pot să moară liniştiţi sub roţile oricărui tren sau tir care le iese în faţă. Eventual putem face un pustiu de bine să punem mână de la mână câte un leu doi şi să cumpărăm un bolid de locomotivă care să se ocupe doar de aşa ceva. E mare nevoie de curăţenie în peisaj.

9 comentarii

Din categoria Cotidian

Puţin teatru

Am ajuns, în sfârşit, acasă după o zi lungă de muncă. Sunt mai obosită decât mi-aş fi dorit, dar c’est la vie, nu-i aşa? Mă tot chinui de câteva zile să scriu despre febra ce i-a cuprins pe toţi  când au descoperit „cea mai frumoasă cascadă din lume” şi mai ales că nu s-a investit nimic în amenajarea zonei de ani întregi. Mă revoltă astfel de tâmpenii picurate în urechile fraierilor zi de zi. De parcă ar mai rămâne ceva frumos când intervine omul într-un spaţiu virgin. O să vă povestesc asta mâine dimineaţă(sau azi, dacă mă gândesc bine).

Acum că sunt atât de obosită încât ar trebui să-mi susţin pleoapele cu scobitori ca bietul Tom când îl pândea pe Jerry şi oricum ideile îmi zumzăie ca muştele ameţite în creier fără să pot închega nimic de Doamne ajută, zic că e cazul să nu vă las cu ochii în soare, ci în compania unei piese de teatru minunate, extrem de dragă sufletului meu şi a unor actori geniali, care să vă facă seara frumoasă (dacă mai e vreunul din voi să creadă că e doar seară). Eu am lucrat azi mai cu spor ascultând piesa aşa cum făceam pe vremuri cu teatrul radiofonic. Mai o notă contabilă, mai o repriză zdravănă de râs, a trecut o zi de marţi încărcată şi extrem de obositoare. Lăsăm deci subiectele serioase pe altă dată.

Vă doresc vizionare plăcută acum, sau deseară, lângă un pahar de vin alături de o persoană dragă. Pentru voi, „Puricele” cu Horaţiu Mălăele 🙂

https://www.youtube.com/watch?v=jUXwOSjPf4I

Un comentariu

Din categoria jurnal

Dimineaţă de luni

1001472_572092036166256_1989891208_nA fost o perioadă în care uram dimineţile. Acum mulţumesc cerului în fiecare dimineaţă că începe o nouă zi şi nu am păţit nimic peste noapte. Nu-mi plac însă dimineţile de luni. E ca şi cum cineva m-ar trezi brusc din cel mai frumos vis şi m-ar scutura cu violenţă aducându-mă la realitate. Nu-mi place realitatea asta. Aş vrea să vină o dimineaţă de luni iar eu să mă trezesc privind marea pe fereastră. Să deschid ochii grei de soare şi ea să-mi dea „bună dimineaţa” scânteind cu zeci de mii de diamante în zâmbet. Aşa cum salută soarele în fiecare dimineaţă. Am trăit odată experienţa asta, într-o primăvară frumoasă şi îndrăgostită. Am poposit în drumul nostru pe malul mării, într-un apartament gol, ce ne-a întâmpinat rece, ca şi cum nici nu ne-ar fi aşteptat. Eram zguduită de febră până în pragul delirului, dar vitează, nevoie mare. După o noapte pe care nu mai ştiu dacă am trăit-o sau am visat-o, o dimineaţă veselă mi-a venit marea cu soarele la fereastră. Mi s-a oprit inima pentru câteva secunde. Atât de frumoasă era întinsă sub geam că am uitat să respir. I-am dat bineţe zâmbind, dar nenorocita de febră îmi ardea ochii şi m-a pus din nou în pat. Cât am zăcut acolo nu stiu, ţin minte doar că am închis ochii cu marea scânteind în ei şi m-am trezit cu greu după câteva ore, cu dragostea îngrijorată la cap, obligându-mă să înghit un pumn de medicamente. Mi-e dor de marea de atunci, de scânteierea ei în soare şi de o dimineaţă în care inima să îngenuncheze în faţa ei şi a dragostei. Am mai fost de atunci pe malul mării, dar nu am mai trăit niciodată senzaţia intensă din acea dimineaţă cu febră, soare şi zâmbet prins în licurici de valuri.

V-am adus şi vouă o cafea mare, ca cea pe care tocmai o termin eu acum şi o amintire frumoasă într-o dimineaţă de luni. Bună-va dimineaţa de luni si de toată săptămâna! Să aveţi o zi frumoasă ca marea întinsă la picioarele mele în amintire! Pentru voi şi pentru iubirea mea

5 comentarii

Din categoria jurnal

Ţăran român, Măria Ta

Motto : „Când va dispărea ultimul ţăran din lume – la toate popoarele, vreau să spun – va dispărea şi ultimul om din specia om. Şi atunci or să apară maimuţe cu haine.” Petre Ţuţea

Puţini sunt în ziua de azi cei care se pot lăuda că au cunoscut cu adevărat traiul patriarhal al satelor de odinioară. Doar în câteva cătune uitate de lume oamenii mai păstrează curăţenia sufletească a celor ce au fost odinioară ţărani în adevăratul sens al cuvântului. Comunismul a exportat în masă mână de lucru ieftină din satele colectivizate cu forţa şi astfel s-a pierdut poate cel mai curat reper al ţării acesteia: sufletul satului românesc. A fost o perioadă înfloritoare, în care satul a evoluat frumos, păstrându-şi cu sfinţenie tradiţiile şi bunul simţ. Îmi dau seama acum când povestesc că lumea este într-o continuă schimbare, nici o generaţie nu se mai întâlneşte cu ceea ce a trăit generaţia dinainte. Totul ar fi minunat dacă nu s-ar pierde esenţa.

Pe vremuri pământul era sfânt. Nu exista o palmă de ţărână necultivată, era păcat. Nimeni nu îşi bătea joc de roadele pe care le primea de la natură, indiferent despre ce roade era vorba. De la fructele dudului de la poartă, până la spicul grâului copt aur în miez de vară. Pâinea frământată în căpistere de mâini muncite şi coaptă roată  pe frunze de nuc în ţest de pământ pe vatră nu era niciodată tăiată imediat, ci lăsată să se odihnească un timp, apoi închinată întru mulţumire pentru sporul verii trecute şi rugă pentru cel al anului care vine.

Bătrânele nu mâncau nici o trufanda până nu împărţeau cu morţii neamului în zi de sărbătoare, butoiul primea cep în ajun de Crăciun când colindătorii treceau din poartă în poartă să vestească naşterea pruncului Iisus. Era mare ruşine să nu deschizi ca să-i omeneşti cum se cuvine! Plugul avea rostul lui, ţiganii plimbau ursul speriind copiii şi alungând duhurile rele în prima zi a anului, moşii dădeau copii la grindă purtând pe cap colaci cât roata carului împodobiţi cu bani şi flori, să crească mari şi frumoşi precum colacul copt pe vatră. Învierea era înţâmpinată cum se cuvine cu lumini licărind pe toate drumurile spre casă, cu flori şi hainuţe noi, cu „Hristos a înviat” cozonac şi ciocnit de ouă roşii.

Familia era sfântă, ierarhia în ea bine cunoscută şi respectată. Părinţi, copii, nepoţi trăiau de cele mai multe ori în aceeaşi casă, generaţie după generaţie, în respect şi bună înţelegere. Fraţii se ajutau la nevoie şi neînţelegerile dintre ei erau negociate în familie, între neamuri. Exista încă respect pentru bătrânii satului şi pentru cele sfinte. Erai aspru înfierat de judecata satului pentru orice faptă nepermisă şi ordinea asta ancestrală dădea lumii satului unicitate şi trăinicie. Se trăia ca într-o mare familie, unde fiecare îşi cunoştea bine locul şi primea respectul cuvenit. Animalele erau sfinte, pentru că ele îl ajutau pe ţăran să-şi crească pruncii şi să scape de sărăcie.

Muncile câmpului erau rânduite ciclic în funcţie de anotimp şi nici năcar o oră din cele 24 ale zilei nu era lăsată să treacă la întâmplare. Orice gest avea un rost, orice ritual o simbolistică aparte. Iarna, în timp ce bărbaţii îngrijeau animalele, femeile ţeseau, coseau, împleteau. Îmbrăcau casa şi se îmbrăcau pe ei, din mâinile lor muncite şi ochii lor orbiţi de buchiseala la lumânare, ieşind minunile de bluze, ii, costume populare cu care ne mândrim atât de tare acum. De la cultivatul bumbacului, inului, cânepii, până la forma finală a costumului, totul se făcea în gospodărie. Şi omul avea un rost.tarani

Odată cu revoluţia socialistă şi ambiţiile ceauşiste, lumea asta a dispărut încet, încet. Tinerii au plecat în masă pe la şcoli, să lucreze aiurea, prin cine ştie ce fabrici, sau oraşe. Şcolile de meserii, profesionale, au deschis un drum rapid spre un caştig destul de frumos în diverse ramuri ale industriei înfloritoare şi megalomane.  Acasă au rămas părinţi în putere în timpul acela şi cei mai sărăcuţi cu duhul. Părinţii au îmbătrinit între timp, s-au asprit iar cei plecaţi au căpătat pretenţii de mari domni şi şi-au pierdut în mare parte curăţenia sufletească a ţăranilor pe care i-au lăsat în urmă. Rând pe rând s-au dus cei ce odinioară dădeau suflet aşezării. Revoluţia a venit cu retrocedări şi certuri interminabile pentru o palmă de pământ. În ţăranul adormit de sub poleiala CAP-urilor s-a trezit simţul proprietăţii şi dorul după viaţa de odinioară. S-au întors cu bucurie la ceea ce erau înainte de colectivizare, numai că puterea nu mai era cea de la înregimentare. Bătrâni şi bolnavi nu au reuşit decât să vadă cu ochii lor cum se prăbuşeşte o lume pe care o purtau ca pe o icoană în suflet de o viaţă. Au încercat să-şi aducă copiii acasă, numai că au uitat că nu au sădit în sufletele lor sămânţa dragostei pentru munca câmpului.

Urmaşii lor se ceartă şi acum pentru averea lăsată în urmă de părinţi. Răi şi acaparatori, nu şi-au dorit decât să moară mai repede „ăi bătrâni” ca să devină la rândul lor proprietari. Însă când visul li s-a realizat  nu au ştiut ce să mai facă pentru a păstra vatra satului aşa cum o ştiau. Pământul a fost lăsat în paragină sau a fost vândut orăşenilor dornici de aer curat într-o perioadă de boom imobiliar ca un foc de paie. Cu banii luaţi şi-au ridicat case mari şi şi-au cumpărat maşini pentru a-şi îndeplini rapid visul de a trăi ca-n occidentul cel mult visat. Nimeni nu s-a gandit la ziua de mâine care a venit şi i-a găsit pe toţi mai săraci decât s-ar fi aşteptat.

Acum satele româneşti sunt pline de vile imense lângă case bătrâneşti în paragină şi de săteni care încă aşteaptă să vină cineva de undeva, să-i înveţe să trăiască. Stau cu mâna întinsă aşteptând ajutoare care nu mai vin, pentru că şi occidentalii s-au săturat repede să ajute oameni ce nu vor să se ajute singuri. Criza i-a obligat pe toţi să se gândească în primul rând la propria ogradă. În timp ce pe alţii criza i-a făcut mai înţelepţi, pe tăranul român l-a făcut mai beţiv şi mai neajutorat. Încă nu înţelege ce i s-a întâmplat. Şi-a înecat amarul în băutură ieftină şi proastă şi aşteaptă să vină italienii sau francezii să cumpere pământul care a mai rămas, să-şi facă ferme performante şi să-l angajeze să muncească contra unui salariu de mizerie, dar stabil – pe propriul pământ. Pentru că aşa l-au învăţat comuniştii să trăiască, făcând doar ce i se spune.

Între timp copiii lor au prins gustul cluburilor de noapte, al petrecerilor nesfârşite şi obida crescută la umbra lipsei resurselor materiale. Poate că în nepoţii lor se va trezi cândva spiritul tăranilor de odinioară. Numai că pentru a recăpăta pământul pierdut de bunicii şi părinţii lor, o sa aibă mult de luptat şi de strâns din dinţi. Mulţi dintre ei vor rămâne doar cu visul şi scrâşnetul dinţilor, să-şi trăiască frustrările aşa cum i-a condamnat cu largă inconştienţă generaţia de acum. Generaţia care îl căieşte pe găinarul de Becali, l-ar vota din nou cu ochii închişi pe Iliescu, ascultă manele la maxim şi visează că trăieşte pe picior mare fără să mişte un deget.

14 comentarii

Din categoria Cotidian

Bancul zilei :)

Bună ziua, dragilor! Nu v-am uitat, să ştiţi, dar am niste zile atât de încărcate că până la urmă cred ca o să şi dorm mergând. Nu-mi ajung 24 de ore pe zi, nu aveţi niciunul pile la preşedintele naturii să schimbăm un pic ziua de lucru? Măcar o oră în plus pe zi să pună, să apuc şi eu să dorm… Hai că nu mă mai lamentez atât, trecusem pe aici doar să împart cu voi bancul zilei :

Bush îl sună pe Base pe firul roşu:
– Trăienel! Nu mă lăsa! În urma crizei economice cu care ne confruntam America a rămas fără toate fabricile de prezervative. O adevărată catastrofă pentru poporul american!
– Jorjel, răspunde Base, – tu ştii ca poporul roman este totdeauna gata să-ţi sară în ajutor. Vom face tot ce sta în puterile noastre.
– Tot ce te rog, zise Bush, este sa ne trimiţi 1 milion de prezervative cat mai curând posibil.
– Da, vom rezolva imediat, îl linişteşte Base
– Minunat, se bucură Bush, dar ai putea să îmi faci un favor personal?
– Ce anume?
– Prezervativele să fie cu dungă albastră, sa aibă lungimea 10 inch şi diametrul de 2 inch?
“Ia te uită ce penisuri la americanii ăştia !!” nu-şi putu stăpâni un gând invidios, dar cu glas tare Băse zise:
– Fleacuri, Jorjel, facem!
Imediat după convorbirea cu Bush, Băse îl suna pe responsabilul cu producerea prezervativelor:
– Ascultă, avem o comandă urgentă. Trebuie sa facem 1 milion de prezervative şi să le expediem la Washington.
– Puteţi considera că deja a fost executată comanda! răspunse omul.
– Mai e o mică problema, zise Base, prezervativele să fie cu dunga albastra, să aibă lungimea de 25 cm şi diametrul de 5 cm.
– Asta-i simplu de făcut, -spuse responsabilul. Mai este ceva?
– Da, spuse Băse, pe fiecare prezervativ să se tipărească vizibil “MADE IN ROMANIA. SMALL SIZE”.

Ce ziceţi, aţi zâmbit măcar? Nu ne-o fi dotat  natura prea tare, ne scoatem şi noi cum putem! !

 

Hai să aveţi o zi minunată în continuare!

 

6 comentarii

Din categoria Uncategorized

Generatia care-ar trebui sa dea socoteala

„Ganditi-va ca povestea acestui esec national a inceput tot pe o foaie de hartie, acum 23 de de ani. Un buletin de vot. Si-o mare, imensa greseala pentru care nu va exista nici o re-evaluare. Nici o contestatie. Nici un examen in toamna istoriei”

Inchirieri de idei

Acum 23 de ani aveau 50 de ani. Azi, multi nu mai sunt. Multi au uitat. Multi isi sfarsesc zilele prin spitale cu medici putini. Pensiile lor sunt mici, pentru ca n-are cine sa le mai plateasca. La televizor sunt alte generatii. Viata lor se stinge incet, ca o candela rosie chinezeasca, intr-un cimitir sarac, de tara.

Si totusi, sa ne aducem aminte de ei: sunt cei care au condamnat doua milioane de romani inteligenti si energici si dornici de schimbare  la exil.

Sa ne aducem aminte de ei: cei care au votat FSN-ul in 20 mai 1990. Cei care si-au dorit liniste, securitate (in mai multe feluri decat unul), cei care si-au dorit sa apara soarele si imediat dupa el Iliescu, cei care si-au dorit si-au reusit sa puna cu botul pe labe (si imediat pe geamantan si avion) tanara si naiva intelectualitate progresista din Romania. Cei care au…

Vezi articol original 523 de cuvinte mai mult

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized