Ţăran român, Măria Ta

Motto : „Când va dispărea ultimul ţăran din lume – la toate popoarele, vreau să spun – va dispărea şi ultimul om din specia om. Şi atunci or să apară maimuţe cu haine.” Petre Ţuţea

Puţini sunt în ziua de azi cei care se pot lăuda că au cunoscut cu adevărat traiul patriarhal al satelor de odinioară. Doar în câteva cătune uitate de lume oamenii mai păstrează curăţenia sufletească a celor ce au fost odinioară ţărani în adevăratul sens al cuvântului. Comunismul a exportat în masă mână de lucru ieftină din satele colectivizate cu forţa şi astfel s-a pierdut poate cel mai curat reper al ţării acesteia: sufletul satului românesc. A fost o perioadă înfloritoare, în care satul a evoluat frumos, păstrându-şi cu sfinţenie tradiţiile şi bunul simţ. Îmi dau seama acum când povestesc că lumea este într-o continuă schimbare, nici o generaţie nu se mai întâlneşte cu ceea ce a trăit generaţia dinainte. Totul ar fi minunat dacă nu s-ar pierde esenţa.

Pe vremuri pământul era sfânt. Nu exista o palmă de ţărână necultivată, era păcat. Nimeni nu îşi bătea joc de roadele pe care le primea de la natură, indiferent despre ce roade era vorba. De la fructele dudului de la poartă, până la spicul grâului copt aur în miez de vară. Pâinea frământată în căpistere de mâini muncite şi coaptă roată  pe frunze de nuc în ţest de pământ pe vatră nu era niciodată tăiată imediat, ci lăsată să se odihnească un timp, apoi închinată întru mulţumire pentru sporul verii trecute şi rugă pentru cel al anului care vine.

Bătrânele nu mâncau nici o trufanda până nu împărţeau cu morţii neamului în zi de sărbătoare, butoiul primea cep în ajun de Crăciun când colindătorii treceau din poartă în poartă să vestească naşterea pruncului Iisus. Era mare ruşine să nu deschizi ca să-i omeneşti cum se cuvine! Plugul avea rostul lui, ţiganii plimbau ursul speriind copiii şi alungând duhurile rele în prima zi a anului, moşii dădeau copii la grindă purtând pe cap colaci cât roata carului împodobiţi cu bani şi flori, să crească mari şi frumoşi precum colacul copt pe vatră. Învierea era înţâmpinată cum se cuvine cu lumini licărind pe toate drumurile spre casă, cu flori şi hainuţe noi, cu „Hristos a înviat” cozonac şi ciocnit de ouă roşii.

Familia era sfântă, ierarhia în ea bine cunoscută şi respectată. Părinţi, copii, nepoţi trăiau de cele mai multe ori în aceeaşi casă, generaţie după generaţie, în respect şi bună înţelegere. Fraţii se ajutau la nevoie şi neînţelegerile dintre ei erau negociate în familie, între neamuri. Exista încă respect pentru bătrânii satului şi pentru cele sfinte. Erai aspru înfierat de judecata satului pentru orice faptă nepermisă şi ordinea asta ancestrală dădea lumii satului unicitate şi trăinicie. Se trăia ca într-o mare familie, unde fiecare îşi cunoştea bine locul şi primea respectul cuvenit. Animalele erau sfinte, pentru că ele îl ajutau pe ţăran să-şi crească pruncii şi să scape de sărăcie.

Muncile câmpului erau rânduite ciclic în funcţie de anotimp şi nici năcar o oră din cele 24 ale zilei nu era lăsată să treacă la întâmplare. Orice gest avea un rost, orice ritual o simbolistică aparte. Iarna, în timp ce bărbaţii îngrijeau animalele, femeile ţeseau, coseau, împleteau. Îmbrăcau casa şi se îmbrăcau pe ei, din mâinile lor muncite şi ochii lor orbiţi de buchiseala la lumânare, ieşind minunile de bluze, ii, costume populare cu care ne mândrim atât de tare acum. De la cultivatul bumbacului, inului, cânepii, până la forma finală a costumului, totul se făcea în gospodărie. Şi omul avea un rost.tarani

Odată cu revoluţia socialistă şi ambiţiile ceauşiste, lumea asta a dispărut încet, încet. Tinerii au plecat în masă pe la şcoli, să lucreze aiurea, prin cine ştie ce fabrici, sau oraşe. Şcolile de meserii, profesionale, au deschis un drum rapid spre un caştig destul de frumos în diverse ramuri ale industriei înfloritoare şi megalomane.  Acasă au rămas părinţi în putere în timpul acela şi cei mai sărăcuţi cu duhul. Părinţii au îmbătrinit între timp, s-au asprit iar cei plecaţi au căpătat pretenţii de mari domni şi şi-au pierdut în mare parte curăţenia sufletească a ţăranilor pe care i-au lăsat în urmă. Rând pe rând s-au dus cei ce odinioară dădeau suflet aşezării. Revoluţia a venit cu retrocedări şi certuri interminabile pentru o palmă de pământ. În ţăranul adormit de sub poleiala CAP-urilor s-a trezit simţul proprietăţii şi dorul după viaţa de odinioară. S-au întors cu bucurie la ceea ce erau înainte de colectivizare, numai că puterea nu mai era cea de la înregimentare. Bătrâni şi bolnavi nu au reuşit decât să vadă cu ochii lor cum se prăbuşeşte o lume pe care o purtau ca pe o icoană în suflet de o viaţă. Au încercat să-şi aducă copiii acasă, numai că au uitat că nu au sădit în sufletele lor sămânţa dragostei pentru munca câmpului.

Urmaşii lor se ceartă şi acum pentru averea lăsată în urmă de părinţi. Răi şi acaparatori, nu şi-au dorit decât să moară mai repede „ăi bătrâni” ca să devină la rândul lor proprietari. Însă când visul li s-a realizat  nu au ştiut ce să mai facă pentru a păstra vatra satului aşa cum o ştiau. Pământul a fost lăsat în paragină sau a fost vândut orăşenilor dornici de aer curat într-o perioadă de boom imobiliar ca un foc de paie. Cu banii luaţi şi-au ridicat case mari şi şi-au cumpărat maşini pentru a-şi îndeplini rapid visul de a trăi ca-n occidentul cel mult visat. Nimeni nu s-a gandit la ziua de mâine care a venit şi i-a găsit pe toţi mai săraci decât s-ar fi aşteptat.

Acum satele româneşti sunt pline de vile imense lângă case bătrâneşti în paragină şi de săteni care încă aşteaptă să vină cineva de undeva, să-i înveţe să trăiască. Stau cu mâna întinsă aşteptând ajutoare care nu mai vin, pentru că şi occidentalii s-au săturat repede să ajute oameni ce nu vor să se ajute singuri. Criza i-a obligat pe toţi să se gândească în primul rând la propria ogradă. În timp ce pe alţii criza i-a făcut mai înţelepţi, pe tăranul român l-a făcut mai beţiv şi mai neajutorat. Încă nu înţelege ce i s-a întâmplat. Şi-a înecat amarul în băutură ieftină şi proastă şi aşteaptă să vină italienii sau francezii să cumpere pământul care a mai rămas, să-şi facă ferme performante şi să-l angajeze să muncească contra unui salariu de mizerie, dar stabil – pe propriul pământ. Pentru că aşa l-au învăţat comuniştii să trăiască, făcând doar ce i se spune.

Între timp copiii lor au prins gustul cluburilor de noapte, al petrecerilor nesfârşite şi obida crescută la umbra lipsei resurselor materiale. Poate că în nepoţii lor se va trezi cândva spiritul tăranilor de odinioară. Numai că pentru a recăpăta pământul pierdut de bunicii şi părinţii lor, o sa aibă mult de luptat şi de strâns din dinţi. Mulţi dintre ei vor rămâne doar cu visul şi scrâşnetul dinţilor, să-şi trăiască frustrările aşa cum i-a condamnat cu largă inconştienţă generaţia de acum. Generaţia care îl căieşte pe găinarul de Becali, l-ar vota din nou cu ochii închişi pe Iliescu, ascultă manele la maxim şi visează că trăieşte pe picior mare fără să mişte un deget.

Anunțuri

14 comentarii

Din categoria Cotidian

14 răspunsuri la „Ţăran român, Măria Ta

  1. Ai adunat aici toată durerea țăranului! Pământul nemuncit și casa stând să cadă! Pentru că sunt prea bătrâni să mai poată munci!

    Apreciază

    • Da. Şi au urmaşi ce nu se arată demni de moştenirea primită.

      Apreciază

      • Uneori parcă mă simt și eu vinovat! Am uitat să respect cultul morților, așa cum o făceau străbunii mei, am plecat din vatra natală,… Măcar după pensionare mi-aș dori să mă pot întoarce la casa bunicilor mei, care de câteva zile a rămas goală! Mi-aș dori să-i mai pot de viață măcar pentru câțiva ani, să nu se piardă continuitatea! Să-mi adun fii și nepoții, așa cum făcea bunica, să depănăm amintiri despre bunii noștri înaintași!

        Apreciază

        • Da, tânjesc şi eu după tihna traiului de acasa de odinioară. După liniştea din casa bunicilor, după poveştile copilăriei. Mă uit la părinţii mei îmbătrâniţi şi singuri şi mă rog în fiecare zi să le mai prelungească Dumnezeu viaţa. Eu n-am unde să mă întorc, din păcate deşi aş face-o şi mâine. Casa părintească e a fratelui meu, casele bunicilor au fost vândute de veri, iar să-mi cumpăr o proprietate devine în timp un vis din ce în ce mai greu de îndeplinit. Cu atât mai mult mă doare când îi văd pe cei ce încă au comoara pământului şi caselor părinteşti şi le distrug fără să se gândească la viitor.

          Apreciază

        • Eu încă mai am bucuria ca cele trei case ale bunicului și fraților lui, să fie în proprietatea mea și a surorilor mele! Sper să avem puterea de a le păstra și a duce mai departe istoria, căci casele sunt declarate „monument istoric” datorită stilului în care au fost construite, precum și datorită vechimii lor ( cea mai bătrână, a mea, are peste 150 de ani).

          Apreciază

        • 🙂 Mă bucur să aud asta! Să vă ajute Dumnezeu şi să nu le lăsaţi să moară. Mă gandeam acumla o poezie a lui Grigore Vieru – Casa părintească. „Ascultati-ma, surori, pe mine,
          Si voi, fratii mei, ce va sfaditi:
          E pacat, nu-i drept si nu e bine
          Sa vinzi casa care te-a-ncalzit.
          Bani ne-ar trebui la fiecare,
          Toti avem copii si vremea-i grea.
          Insa cum sa vinzi fereastra oare,
          Cea la care maica te-astepta?!
          Casa parinteasca nu se vinde,
          Nu se vinde tot ce este sfant.
          Din atatea lucruri dragi si sfinte
          Ochii mamei inca ne privesc.
          O vom da si vor schimba lacata
          Si vor pune si ferestre noi.
          Si trecand pe langa ea vreodata,
          Va privi ca la straini la noi.

          Casa parinteasca nu se vinde,
          Nu se vinde tot ce este sfant.
          Din atatea lucruri dragi si sfinte
          Ochii mamei inca ne privesc.
          Vom pleca si noi canva din viata
          Si parintii sus ne-or intreba
          Ce mai face casa lor cea draga,
          Cine are grija azi de ea. ”
          Cinste tuturor celor care păstrează încă viu sufletul caselor părinteşti.

          Apreciază

        • Mi-ai înlăcrimat inima cu versurile acestea! Pentru că, două case pe care le pot considera „părintești” au fost vândute. Două părți din copilăria mea nu mai au casă! Au rămas doar locuri! Dar mă bucur că mai am această casă a bunicilor!
          Mulțumesc pentru vorbele tale de inimă!

          Apreciază

  2. Din păcate, ţăranii chiar sunt pe cale de dispariţie. Adică acei ţăranii adevăraţi, pentru că ce-i cu jeep, laptop şi alte chestii moderne, de altfel foarte necesare, sunt doar locuitori ai satelor, din lipsă de alte variante!

    Apreciază

  3. Stii, ma gandeam intr-o zi..Rusii ne-au facut, tot ei ne-au desfacut. Nu stiu ce alte imprejurari ne vor reda bunastarea si …demnitatea. Suntem o natie palida. Ne lipsesc vreo 2 milioane de romani adevarati, bogati si cu carte adica o schinare puternica sa poate ridicata natiunea. Altfel ramanem un teren de jumuleala in care viespea nu mai inteapa.

    Apreciază

    • Da, aşa este. Să ştii că s-ar fi putut ridica acei români adevăraţi, numai că nu sunt lăsaţi. Anual mii de oameni capabili părăsesc ţara pentru că aici nimeni nu le dă nici o şansă. E ca un blestem, gonim tot ce a putut da România mai bun în toate domeniile. Trăim în epoca lichelelor. Nimeni nu vrea ca românul să aibă o coloană vertebrală puternică, e mult mai usor de manipulat şi furat aşa cum este acum.

      Apreciază

  4. Cred ca aceasta (dez)ordinde prinde bine unora. Le convine formula. Apropo de pastrarea si „insusirea” caselor parintesti si ale pamanturilor am gasit un articol interesant. Ma bucur sa vad ca mai sunt printre romani cei care nu-si pierd busola in toata galagia asta. http://www.mdd.orionmedia.ro/index.php/component/content/article/1926-salvati-casele-vechi
    Din pacate eu sant implicat mai mult sufleteste cu ceea ce se intampla in Romania. Desi mi-ar place sa pot reveni in sanul suferintei, mi-e frica. As avea unde sa ma intorc, casa strabunicilor ma asteapta. Am reparat-o asa cum am putut si e acolo, colt de suflet.
    Chiar am dat un search ‘salvati casa parinteasca’ asa sumar sa vad ce proiecte de acest gen sunt. Romani care-si salveaza radacinile, romani care inteleg bogatia ce li se scurge printre degete si vor sa mai faca ceva cat se mai poate. Intre timp, francezi, italieni, nemti poate nu chiar fara antecedente pe aceste meleaguri, au revenit ‘la cules’.

    Apreciază

    • Din păcate sunt puţini cei care au înţeles că în „sărăcia” lor sunt mai bogaţi decât toţi bogaţii lumii. Mă bucur şi eu când văd oameni cu suflet care fac tot posibilul să nu se piardă tradiţia şi rădăcinile. O să scriu şi despre ei, cunosc câţiva oameni frumoşi de care sunt cu adevărat mândră. Din păcate se împiedică şi ei la fiecare pas de toţi cei care au înţeles că ce au moştenit trebuie distrus şi băut cât se mai poate şi eventual clădit un buncăr de prost gust în loc, să aibă dobitocul cu ce se lăuda. Aşta e cel mai fericit caz şi e cu atât mai dureros. Uite un exemplu de la mine de acasă. Bechetul meu a fost conceput ca oraş, aşa s-a născut. Înainte de acest proiect era o amărâtă de schelă de încărcat marfă pe vapoare,cu câteva cătune în jur. S-a ridicat un orăşel cochet cu oameni înstăriţi care au venit să se aşeze pe acele locuri văzând potenţialul zonei. Frumos, peste graniţă de vestita Rahova bulgărească unde s-au dat batălii crâncene în timpul războiului pentru independenţă. Avea până acum câţiva ani niste case superbe păstrate de pe vremea primelor atestări ale orasului. Nu ştiu dacă să-i condamn pe cei care au vândut casele de patrimoniu, pe cei care le-au pus imediat jos (în mare majoritate rudari) ca să-şi ridice buncăre cum au văzut ei pe unde au umblat la furat, sau pe cei care, cu indolenţă maximă au rămas să-şi plângă amarul prin cârciumi lăsându-şi casele în paragină şi trăind tot ca acum mai bine de 100 de ani, cu wc în fundul curţii si gunoiul la poartă. MI-e groază de câte ori ajung acasă. Mai era o parte a localităţii încă neatinsă de febra constuctiilor noi si a noilor locuitori cu odrasle multe pe lângă vatră. Din păcate şi acolo s-au infiltrat pentru că cei care au moştenit casele la care părinţii lor au ţinut ca la ochii din cap le-au vândut să investească în apartamente de bloc vechi şi insalubre în Craiova sau în maşini proaste, doar pentru a mai păstra o perioadă iluzia că sunt cineva fără să muncească.

      Apreciază

  5. Pingback: 1 an de Jurnal | Jurnal de Cafenea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s