Ţăran român, Măria Ta

Motto : „Când va dispărea ultimul ţăran din lume – la toate popoarele, vreau să spun – va dispărea şi ultimul om din specia om. Şi atunci or să apară maimuţe cu haine.” Petre Ţuţea

Puţini sunt în ziua de azi cei care se pot lăuda că au cunoscut cu adevărat traiul patriarhal al satelor de odinioară. Doar în câteva cătune uitate de lume oamenii mai păstrează curăţenia sufletească a celor ce au fost odinioară ţărani în adevăratul sens al cuvântului. Comunismul a exportat în masă mână de lucru ieftină din satele colectivizate cu forţa şi astfel s-a pierdut poate cel mai curat reper al ţării acesteia: sufletul satului românesc. A fost o perioadă înfloritoare, în care satul a evoluat frumos, păstrându-şi cu sfinţenie tradiţiile şi bunul simţ. Îmi dau seama acum când povestesc că lumea este într-o continuă schimbare, nici o generaţie nu se mai întâlneşte cu ceea ce a trăit generaţia dinainte. Totul ar fi minunat dacă nu s-ar pierde esenţa.

Pe vremuri pământul era sfânt. Nu exista o palmă de ţărână necultivată, era păcat. Nimeni nu îşi bătea joc de roadele pe care le primea de la natură, indiferent despre ce roade era vorba. De la fructele dudului de la poartă, până la spicul grâului copt aur în miez de vară. Pâinea frământată în căpistere de mâini muncite şi coaptă roată  pe frunze de nuc în ţest de pământ pe vatră nu era niciodată tăiată imediat, ci lăsată să se odihnească un timp, apoi închinată întru mulţumire pentru sporul verii trecute şi rugă pentru cel al anului care vine.

Bătrânele nu mâncau nici o trufanda până nu împărţeau cu morţii neamului în zi de sărbătoare, butoiul primea cep în ajun de Crăciun când colindătorii treceau din poartă în poartă să vestească naşterea pruncului Iisus. Era mare ruşine să nu deschizi ca să-i omeneşti cum se cuvine! Plugul avea rostul lui, ţiganii plimbau ursul speriind copiii şi alungând duhurile rele în prima zi a anului, moşii dădeau copii la grindă purtând pe cap colaci cât roata carului împodobiţi cu bani şi flori, să crească mari şi frumoşi precum colacul copt pe vatră. Învierea era înţâmpinată cum se cuvine cu lumini licărind pe toate drumurile spre casă, cu flori şi hainuţe noi, cu „Hristos a înviat” cozonac şi ciocnit de ouă roşii.

Familia era sfântă, ierarhia în ea bine cunoscută şi respectată. Părinţi, copii, nepoţi trăiau de cele mai multe ori în aceeaşi casă, generaţie după generaţie, în respect şi bună înţelegere. Fraţii se ajutau la nevoie şi neînţelegerile dintre ei erau negociate în familie, între neamuri. Exista încă respect pentru bătrânii satului şi pentru cele sfinte. Erai aspru înfierat de judecata satului pentru orice faptă nepermisă şi ordinea asta ancestrală dădea lumii satului unicitate şi trăinicie. Se trăia ca într-o mare familie, unde fiecare îşi cunoştea bine locul şi primea respectul cuvenit. Animalele erau sfinte, pentru că ele îl ajutau pe ţăran să-şi crească pruncii şi să scape de sărăcie.

Muncile câmpului erau rânduite ciclic în funcţie de anotimp şi nici năcar o oră din cele 24 ale zilei nu era lăsată să treacă la întâmplare. Orice gest avea un rost, orice ritual o simbolistică aparte. Iarna, în timp ce bărbaţii îngrijeau animalele, femeile ţeseau, coseau, împleteau. Îmbrăcau casa şi se îmbrăcau pe ei, din mâinile lor muncite şi ochii lor orbiţi de buchiseala la lumânare, ieşind minunile de bluze, ii, costume populare cu care ne mândrim atât de tare acum. De la cultivatul bumbacului, inului, cânepii, până la forma finală a costumului, totul se făcea în gospodărie. Şi omul avea un rost.

Odată cu revoluţia socialistă şi ambiţiile ceauşiste, lumea asta a dispărut încet, încet. Tinerii au plecat în masă pe la şcoli, să lucreze aiurea, prin cine ştie ce fabrici, sau oraşe. Şcolile de meserii, profesionale, au deschis un drum rapid spre un caştig destul de frumos în diverse ramuri ale industriei înfloritoare şi megalomane.  Acasă au rămas părinţi în putere în timpul acela şi cei mai sărăcuţi cu duhul. Părinţii au îmbătrinit între timp, s-au asprit iar cei plecaţi au căpătat pretenţii de mari domni şi şi-au pierdut în mare parte curăţenia sufletească a ţăranilor pe care i-au lăsat în urmă. Rând pe rând s-au dus cei ce odinioară dădeau suflet aşezării. Revoluţia a venit cu retrocedări şi certuri interminabile pentru o palmă de pământ. În ţăranul adormit de sub poleiala CAP-urilor s-a trezit simţul proprietăţii şi dorul după viaţa de odinioară. S-au întors cu bucurie la ceea ce erau înainte de colectivizare, numai că puterea nu mai era cea de la înregimentare. Bătrâni şi bolnavi nu au reuşit decât să vadă cu ochii lor cum se prăbuşeşte o lume pe care o purtau ca pe o icoană în suflet de o viaţă. Au încercat să-şi aducă copiii acasă, numai că au uitat că nu au sădit în sufletele lor sămânţa dragostei pentru munca câmpului.

Urmaşii lor se ceartă şi acum pentru averea lăsată în urmă de părinţi. Răi şi acaparatori, nu şi-au dorit decât să moară mai repede „ăi bătrâni” ca să devină la rândul lor proprietari. Însă când visul li s-a realizat  nu au ştiut ce să mai facă pentru a păstra vatra satului aşa cum o ştiau. Pământul a fost lăsat în paragină sau a fost vândut orăşenilor dornici de aer curat într-o perioadă de boom imobiliar ca un foc de paie. Cu banii luaţi şi-au ridicat case mari şi şi-au cumpărat maşini pentru a-şi îndeplini rapid visul de a trăi ca-n occidentul cel mult visat. Nimeni nu s-a gandit la ziua de mâine care a venit şi i-a găsit pe toţi mai săraci decât s-ar fi aşteptat.

Acum satele româneşti sunt pline de vile imense lângă case bătrâneşti în paragină şi de săteni care încă aşteaptă să vină cineva de undeva, să-i înveţe să trăiască. Stau cu mâna întinsă aşteptând ajutoare care nu mai vin, pentru că şi occidentalii s-au săturat repede să ajute oameni ce nu vor să se ajute singuri. Criza i-a obligat pe toţi să se gândească în primul rând la propria ogradă. În timp ce pe alţii criza i-a făcut mai înţelepţi, pe tăranul român l-a făcut mai beţiv şi mai neajutorat. Încă nu înţelege ce i s-a întâmplat. Şi-a înecat amarul în băutură ieftină şi proastă şi aşteaptă să vină italienii sau francezii să cumpere pământul care a mai rămas, să-şi facă ferme performante şi să-l angajeze să muncească contra unui salariu de mizerie, dar stabil – pe propriul pământ. Pentru că aşa l-au învăţat comuniştii să trăiască, făcând doar ce i se spune.

Între timp copiii lor au prins gustul cluburilor de noapte, al petrecerilor nesfârşite şi obida crescută la umbra lipsei resurselor materiale. Poate că în nepoţii lor se va trezi cândva spiritul tăranilor de odinioară. Numai că pentru a recăpăta pământul pierdut de bunicii şi părinţii lor, o sa aibă mult de luptat şi de strâns din dinţi. Mulţi dintre ei vor rămâne doar cu visul şi scrâşnetul dinţilor, să-şi trăiască frustrările aşa cum i-a condamnat cu largă inconştienţă generaţia de acum. Generaţia care îl căieşte pe găinarul de Becali, l-ar vota din nou cu ochii închişi pe Iliescu, ascultă manele la maxim şi visează că trăieşte pe picior mare fără să mişte un deget.