Când pasiunea devine artă

O să vă povestesc în seara asta despre doi oameni foarte dragi sufletului meu. Doi oameni a căror poveste de viaţă ar putea fi un exemplu de reuşită pentru toţi tinerii din România. Oameni datorită cărora nu voi spune niciodată că mi-e ruşine că sunt româncă şi care au avut o mare contribuţie la devenirea mea peste timp. covoare5_RzV

Amandoi au lucrat în învăţământ. Amândoi au plecat de jos, ea din lunca Dunării din Dolj, el tot din luncă, dar ceva mai sus, din Mehedinţi. Domnul Nadu învăţător, un om de o probitate morală cum rar întâlneşti, calm, blând, perfecţionist. Doamna Nadu, profesoară de biologie, una din femeile pe care vrei să le alegi drept model în viaţă. Aprigă- ca orice olteancă care se respectă- pasionată, sensibilă, femeie în adevăratul sens al cuvântului. O familie frumoasă în care dragostea şi respectul între parteneri au rezistat în aceeaşi frumoasă formulă peste ani. Revoluţia i-a prins în oraş, la catedră pe amandoi. Nu au putut spune că perioada comunistă i-a făcut să sufere. De fiecare dată când le călcam pragul găseam în casa lor o oază de linişte, frumuseţe, bunătate, bunăstare. Omul muncitor nu a fost niciodată sărac.

Aveau mereu casa plină de copii. Aproape toţi copiii din Bechet de vârsta mea care au învăţat de-a lungul timpului în orăşelul de pe malul Dunării le-au trecut măcar o dată pragul. Şi nu numai ei.  Veşnic cu zâmbetul pe buze, au ajutat pe oricine le-a cerut sprijinul, fără să refuze vreodată. Şi acum când merg acasă şi îi vizitez îmi povestesc cu plăcere de toţi elevii dumnealor, despre realizările fiecăruia, de copii care nu le-au fost elevi, dar la îndrumarea cărora au pus umărul de-a lungul timpului. Sunt două enciclopedii vii de care nu-ţi vine să te desparţi. După revoluţie, pentru că noua societate permitea, ca să-şi rotunjească veniturile au deschis o masă cu produse alimentare conservate pe piaţă. Spiritul antreprenorial a ieşit firesc la lumină, ca şi cum nu ar fi făcut nimic altceva tot restul vieţii.

La un moment dat au decis că viaţa la oraş nu mai corespunde visurilor domniilor lor. Şi au revenit acasă, la Bechet. Şi-au ridicat casă prin forţe proprii şi şi-au deschis iniţial o brutărie la parterul casei. Brutăria a prins foarte bine, afacerea s-a amortizat repede, aşa că, împreună cu fiul cel mare s-au gândit că dacă brutăria cere făină, merită să construiască şi o moară. S-au asociat cu fratele doamnei Nadu şi au ridicat moara, tot prin muncă proprie susţinută. Nu cred că s-a pus o cărămidă fără ca domnul Nadu sau fiul său Octavian să nu pună mâna. Pe vremea aceea brutăria lor făcea cea mai bună făină din toată partea de sud a judeţului Dolj şi nu ştiu dacă nu depăşea graniţele judeţului.

Succesul nu li s-a urcat la cap. Dincolo de munca ce le ocupa din ce în ce mai mult timp, au rămas aceeaşi oameni calzi şi deschişi, dispuşi tot timpul să-ţi arate ce au realizat, cum funcţionează, cu ce probleme se confruntă, cum le depăşesc cu zâmbetul pe buze pe fiecare. Oamenii din localitate îi priveau cu oarecare reţinere. Unii admirativ, alţii cu invidie. Ei au mers în continuare pe drumul lor, fără să aplece urechea la niciuna din bârfe. Şi bine au făcut. Au considerat la un moment dat că e cazul să intre în politică, că au un cuvânt de spus. Aşa că s-au înscris într-unul din partidele de dreapta, cu care domnul Nadu a şi câştigat primăria oraşului. Lucrul era destul de neobişnuit în „satul” de câmpie în care „veneticii” trebuia să susţină probe serioase ca să poată fi acceptaţi în comunitate. Aici a fost oarecum şi mâna doamnei, care bătăioasă fiind a ştiut totdeauna să fie extrem de convingătoare.

Apoi şi-au zis că e timpul să se ocupe şi de proiectele de suflet. Avea doamna Nadu un vis vechi, să reînvie tradiţia ţesutului şi a covoarelor olteneşti atât de viu colorate şi frumoase, aşa cum învăţase dumneaei să ţeasă încă de fată. Şi au început timid, cu un război de ţesut şi multă pasiune. Cum covorului oltenesc îi stă bine la vedere, a mers cu ele la expoziţii în ţară, şi-a deschis un stand la Muzeul Satului în Bucureşti, a spus povestea lor oricui  era dispus să asculte şi… a crescut. Şi-au făcut şi un site http://www.artalasat.ro/  ca să se poată promova mai bine. Au început să vină comenzi, multe din străinătate, şi-au mai cumpărat o casă unde au amenajat un atelier mare dotat cu 4 războaie verticale şi unul orizontal, în stil tradiţional şi modern în acelaşi timp. Au angajat fete care au învăţat şi lucrează cu plăcere covoarele alese cu motive tradiţionale olteneşti pentru domnii de peste hotare.

Drumurile mele acasă sunt destul de rare, fiind şi eu prinsă în vârtejul traiului de zi cu zi într-o societate nebună. Am ajuns din nou acum câţiva ani şi bineinţeles am trecut să-i văd. Am găsit aceiaşi oameni activi, ca argintul viu, primitori, dispuşi să povestească. Mi-au vorbit cu mândrie de  fetele ce lucrează în atelier, de modele şi fata care le creează, despre lână, vopsele naturale, culori, clienţi, expoziţii, copilele care învaţă acolo meşteşugurile tradiţionale, planuri de viitor. Totdeauna există planuri frumoase de viitor care nu sunt lăsate să aştepte. În fiecare zi, puţin câte puţin, se mai pune o piatră la temelia realizării lor. Toate piedicile ivite sunt depăşite cu aceeaşi tenacitate a omului care ştie sigur unde vrea să ajungă şi ce vrea să realizeze. Aşa cum odinioară povesteau despre elevii şi realizările acestora, povestesc acum despre copii domniilor lor -covoarele şi costumul popular oltenesc. Exigenţa naşte calitate şi calitatea se vinde oriunde şi oricând. Aveau acum doi ani clienţi din toate colţurile lumii, oameni care s-au îndrăgostit de arta lor în expoziţiile de profil şi au vrut neapărat să aibă în casă măcar o minune din aceea.

Dacă vreodată aveţi drum prin localităţile din sudul judeţului Dolj şi treceţi la un moment dat prin Bechet, opriţi-vă câteva minute şi întrebaţi de familia Nadu şi de Arta la Sat. Veţi găsi doi oameni calzi şi primitori care vă vor duce într-o lume de vis a satului românesc autentic, vă vor povesti la un pahar de vin despre tradiţii demult uitate de restul lumii, pe care doar cei mai în vârstă le păstrează cu sfinţenie, de oamenii locului cu sufletul lor cald şi firea iute. S-ar putea să nu aveţi norocul să-i prindeţi pe amândoi acasă. Eu de câte ori vorbesc cu tata şi-l întreb ce mai face tanti Neta îmi răspunde invariabil, cu admiraţie  ” Ce să facă, taică, nu i se mai încălzeşte cămaşa în fund! E tot timpul pe drumuri cu covoarele ei! Ba la Bucureşti, ba în străinătate, da unde nu se duce! Nu se usucă cămaşa pe ea, ce mai! Dacă-ţi spun!”

covor 081

covor 068

covor 065

atelier_549

Covor_oltenesc_in_lucru

Anunțuri

12 comentarii

Din categoria jurnal

12 răspunsuri la „Când pasiunea devine artă

  1. De curând am primit de la bunică-mea covoare țesute de mâna ei la șezători. Nici nu m-am gândit prea mult, și-am urcat persanele în pod. Și vreo trei tablouri, tot țesute… Se întrețin greu, însă, nu le pot spăla, căci le ies culorile.

    Apreciază

    • 🙂 Asta pentru ca poate nu mai sunt vopsite prin metode traditionale ci cu vopsele din comert. Acasa la mama, avem covoare care depasesc suta de ani ale caror culori sunt aproape neatinse de vreme.Se spala cu apa rece, cu un amestec de bicarbonat cu apa si un strop de otet si se usuca la umbra. Mie imi face o deosebita placere ca lumea incepe sa aprecieye munca bunicelor si strabunicelor noastre. Nu se compara cu nimic altceva, e arta traditionala autentica. Daca ai intrat pe site-ul lor totusi, o sa vezi ca sunt covoare excelente, moderne si ca preturile nu sunt chiar accesibile, ceea ce inseamna ca oamenii chiar sunt dispusi sa dea bani grei sa-si impodobeasca casa cu ele. Asta e mai mult decat imbucurator. E pacat sa lasam sa se piarda traditii care n-ear pucea scate din rahatul de criza in care traim.

      Apreciază

      • Ale bunică-mii sunt țesute pe când avea 14-15 ani. Adică prin anii ’40.

        Apreciază

        • Eu cred ca nu vei avea probleme cu ele. Oricum, sunt adevarate opere de arta, sunt convinsa. De cate ori vad un covor taranesc ma gandesc la munca si dragostea care sunt impletite acolo. Eu am tesut, m-a invatat mama, bunica… Sa stii ca nu poti face decat ceea ce-ti place. Daca un model nu-ti incanta ochiul, nu-l poti lucra. Si ma mai gandesc ca nu exista doua covoare la fel, chiar daca mai multe poarta acelasi model. Depinde de mana care l-a lucrat, de dispozitia de moment, de cantecul inganat in timpul lucrului, sau lacrimile prinse intre fire. Asta le face cu adevarat valoroase.

          Apreciază

  2. Superbe covoarele acelea…Mi-ar place sa am si eu asa ceva!

    Apreciază

  3. Să mă laud și eu? Am covoare (două) de peste 100 de ani, țesute manual, de străbunica! Au fost cerute pentru muzeu! Mai am carpete, cusute cu fir de lână, care nu vor părăsi niciodată pereții! Sunt mândria noastră, a familiei!
    Mai am și covoare țesute de soacra mea. Pe acestea le purtăm cu mare drag.
    Și ai dreptate, nu există două covoare identice! Până și starea de spirit din timpul lucrului influențează execuția, deci și rezultatul va diferi!

    Apreciază

  4. Frumoasă relatare, demnă de reţinut, dar mai ales de urmat! Cât priveşte covoarele olteneşti, mie una îmi plac foarte mult, chiar dacă sunt ardeleancă până în măduva oaselor!

    Apreciază

  5. georgiana

    buna ziua.am covoare traditionale din lana naturala tesute manual de vanzare si goblene inramte si neinramte de vanzare.ma puteti contacta la email:georgica.leo1@yahoo.com

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s