Arhive lunare: August 2013

Bucură-te, române!

dampul-lui-filip-pestera-romanestiAş fi vrut ca azi să pot scrie despre lucruri frumoase. E ultima zi de vară dintr-un an destul de complicat, în care parcă aş fi simţit nevoia întoarcerii în timp, la vremea când grijile erau ale altora. Uneori nu-mi vine să mai aştern cuvinte dure, pur şi simplu mă dor prea tare. Nu se poate însă altfel, trăim vremuri pe care nu am crezut vreodată că le voi apuca.

Anul acesta, aleşii noştrii ne-au gratulat cu tot felul de biruri şi greutăţi. Un buget sărăcit de atâtea investiţii proaste şi o vistierie goală i-a obligat să încerce prin orice mijloace să-şi asigure veniturile şi funcţionarea aparatului de stat fără să scadă cheltuielile sau investiţiile de care au atâta nevoie. Dacă ceilalţi s-au îmbogăţit băgând mâna până la cot în bugetul ţării ei de ce nu ar face la fel, chiar dacă trebuie să introducă mâna până la umăr ca să mai ajungă la ce se află la fundul sacului?

S-au pus taxe şi impozite la care un muritor de rând nici măcar nu s-ar fi gândit. Sub eterna scuză a impunerii FMI şi UE, ne-au împovărat mai mult decât putem duce, fără să se gândească că astfel ne obligă să dăm în cap ca să putem supravieţui. Se vehiculează creşteri de venituri artificiale, când toţi salariaţii din mediul privat ştiu şi simt pe propria piele că nu e nimic aşa. Se vorbeşte de o producţie agricolă record, fără să se ia nici o măsură pentru achiziţionarea ei şi plaţa ţăranilor care au muncit zi lumină pentru a smulge din pământ pâinea cea de toate zilele. Amară pâine, cu multă muncă neplătită.

Mâinile lor crăpate vor trebui să scoată în toamna asta de undeva banii pentru plata impozitelor impuse încă din iarnă de un stat care nu s-a gândit o clipă că pentru a plăti, omul trebuie să şi încaseze. Pentru a-ţi putea da biruri, cetăţeanului trebuie să-i asiguri minimum de condiţii. Pieţele cu amănuntul au fost acaparate de intermediari care dictează preţul şi sărăcesc producătorii. Pentru că un preţ de câţiva bani pe kg de legume, nu va asigura nici traiul de zi cu zi al celui care a trudit să scoată producţia respectivă, dar să mai asigure şi o producţie viitoare. Şi impozitele lor pe suprafaţa cultivată ( nu pe venitul obţinut) sunt imense. Pe intermediar încă nu-l întreabă nimeni de nimic. Nici cât câştigă, nici cât impozit plăteşte statului care îi asigură legal condiţiile de a fura pur şi simplu atât din buzunarul nostru, cât şi din buzunarul producătorilor.

Zilele trecute guvernanţii au mai venit cu o găselniţă numai bună de cartea recordurilor. Dacă li se pare că un cetăţean dispune de mai multe venituri decât cele pentru care plăteşte impozit, îl vor obliga să declare fiscului şi laptele de la supt de la mamă. Şi animalele deţinute, şi proprietăţile de peste 15.000 de lei, bijuterii, maşină, căruţă sau mai ştiu eu ce li se năzare lor în momentul respectiv. Bineînţeles că sub incidenţa acestei legi nu vor intra nicidecum samsarii, maneliştii, vrăjitoarele, peştii, nici măcar regii şi împăraţii lor autoproclamaţi care afişează cu obstinaţie un lux strălucitor menit să ia ochii proştilor plătitori de taxe. Nu vor intra nici cei care susţin cu bani grei partidele, nici „oamenii de afaceri” care au contracte de sute de milioane cu statul. Nu, ăştia au avocaţi bine plătiţi care ştiu cum să-i facă săracii săracilor în acte, deşi învârt banii cu lopata. Vor intra tot amărâţii posesori ai cine ştie cărei moşteniri de câteva sute de metri de teren cu o casă din paiantă sau chirpici pe el. Sau cei care nu-şi vor plăti taxele de protecţie, pentru că nu-i aşa, trăim într-o ţară democratică care apără interesele cetăţenilor ei doar contra cost.

Ce contează că pentru puţinul acela care azi valorează imensa sumă de 15.000 de lei ce guvernanţilor noştri li se pare o avere colosală, ai muncit poate fără odihnă, mâncând decât o dată în zi? Eşti mare proprietar, nu ai dreptul să fii ajutat, trebuie să plăteşti! Să plăteşti să susţii un aparat de stat supradimensionat şi flămând, un sistem de pensii epuizat şi un simulacru de sistem de asistenţă socială din care caimacul merge tot la băieţii deştepţi din politică.

Bucură-te române şi dormi liniştit, politicienii lucrează pentru tine! Să-ţi fie bine, vorbitor de limba română! Să supravieţuieşti, să te târăşti prin viaţă astfel încât să îţi aduci contribuţia la propăşirea ţării plătind toate taxele impuse. Pentru asta sunt dispuşi să-ţi ofere şi circ gratuit, şi scandaluri câte vrei care să te ţină cu sufletul la gură şi pe care să le poţi comenta în voie, ca să-ţi consumi energia degeaba. Îţi dau posibilitatea să-ţi sărbătoreşti numele, limba, etnia, ţara, animalul, muncitorii (câţi mai sunt) ce vrei şi ce nu vrei, sub pompoasele denumiri de „sărbători naţionale”.

Să te bucuri, române, să simţi că statului îi pasă de tine! Şi să treci cu vederea peste legi care te vând pe nimic unor străini cărora nu le pasă nici de tine, nici de ţara ta, de tradiţiile tale, de viitorul copiilor tăi. Să nu zici nimic când aceşti oameni primesc aprobarea guvernului nu numai să-ţi exploateze bogăţiile naturale, ci şi să-şi trimită poteraşii să scoată afară din case oamenii care îi deranjează şi le zădărnicesc planurile. Să nu îţi dai seama că azi sunt alungaţi ţăranii din Roşia Montană, mâine poţi fi tu, sau părinţii tăi, sau străbunii tăi din cimitirul satului de care nu mai au loc ei să-şi extindă exploatările.

Să te bucuri cetăţean al României că guvernanţii tăi au avut grijă să-ţi facă cea mai strălucitoare tichie de mărgăritar după ce ţi-a smuls părul fir cu fir! Şi să-i alegi şi data viitoare, poate nu reuşesc până atunci să-ţi vândă şi sufletul din tine, de care dispun de drept doar pentru că i-ai lăsat să ţi se urce în cap!

Anunțuri

17 comentarii

Din categoria Cotidian

PROTEST in strada 1 septembrie 2013 pentru ROSIA MONTANA si impotriva exploatarii Gazelor de Şist, in Bucuresti la Universitate si in toata Romania (pol160)

CE-I CU NOI? – un blog educativ despre comportamentul uman

Protest in strada 1 septembrie O9  2013 pentru Rosia Montana impotriva exploatarii Gazelor de sist, in Bucuresti la Universitate si in toata tara Romania la fantani piata universitatii( Acest mesaj NU este pentru oamenii prea tineri sau prea neinformaţi, prea dezinformaţi, prea manipulaţi şi prea distruşi mental încât să nu poată să înţeleagă 2 corelaţii simple: proiectul cu cianuri de la Roşia Montană = MOARTEA şi exploatarea Gazelor de şist prin fracturare hidraulică = tot MOARTEA. Acest mesaj este pentru cei care au suficient creier activ încât au citit deja suficiente lucruri din GRĂMADA de informaţie relevantă de pe net şi au priceput deja aceste lucruri. Aceştia sunt cei care trebuie să reacţioneze pentru că aceştia au înţeles deja despre ce este vorba. Restul… să doarmă liniştiţi, să bage capul în nisip ca un struţ, crezând că nu îi va răni nimic… doar pentru că nu văd şi nu sunt interesaţi de ce se întâmplă în jurul lor… Ignoranţă plăcută! Din cauza voastră România moare! )

UPDATE DUPĂ PROTEST: Galerie FOTO VIDEO si impresii…

Vezi articol original 1.154 de cuvinte mai mult

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Plouă

Bucuresti2010-Paste-email-980Sursă foto: www.aurelvirlan.ro

Plouă azi, iubirea mea. Am deschis ochii pe cerul plin de nori cenuşii printre lacrimile ploii ce mi-a inundat fereastra. A venit toamna şi vara-şi plânge frunzele pierdute.

Parcurile sunt goale, dragostea mea. Toţi oamenii s-au ascuns de ploaie de parcă picăturile reci le-ar putea spăla şi ultima fărâmă de fard şi i-ar lăsa privirii noastre aşa cum sunt ei, simpli, fără mască. Toţi ţin la măştile lor şi au lăsat aleile pustii şi lacul să primească singur lacrimile plânse de îngeri.

Am să te sun. Ia-ţi liber azi, iubite şi hai să ţinem companie lacului! Opreşte maşina pe mal, pune melodiile noastre, ţine-mă-n braţe să mă încălzeşti şi hai să ascultăm împreună şoaptele ploii. Geamurile se vor spăla în ele şi lacul îşi va undui valurile în ritmul picurilor zglobii. Vom scrie fiecare „te iubesc” pe câte un răvaş, le vom înpături împreună şi le vom închide  într-o stică cu dop, ca vechii navigatori odinioară. Le vom trimite pe apele lacului către viitor. Cei ce vor găsi iubirea noastră îmbrăţişată peste timp vor fi obligaţi să se iubească la fel. Şoaptele îngerilor le vor însoţi şi lor dragostea pe apele învolburate ale vieţii, ţinându-i îmbrăţişaţi pentru eternitate, aşa cum îmbrăţişaţi trecem prin viaţă noi acum.

Ia-ţi liber, dragul inimii mele şi hai să ascultăm şoapte de îngeri îmbrăţişaţi!

3 comentarii

Din categoria Scrisorile iubirii

Democraţie

Syrian-Civil-Warsursă imagine :www.enational.ro

DEMOCRAȚÍE, democrații, s. f. Formă de organizare și de conducere a unei societăți, în care poporul își exercită (direct sau indirect) puterea. – Din fr. démocratie.” Aceasta ar fi definiţia strictă, restrânsă a acestui cuvânt atât de vehiculat în ultimul timp.

Acum un an am avut o altercaţie pe facebook cu un democrat din ăsta nou, adept al impunerii cu forţa a „democraţiei” celorlalţi. Eu susţineam că democraţie înseamnă că tu popor vecin, sau care doar ai auzit din diverse surse de o ţară de pe mapamond, respecţi regulile după care au ales să trăiască acei oameni, le respecţi tradiţiile şi alegerile, oricare ar fi ele. Şi nu îţi permiţi să intri cu bocancii murdari şi arme de ultimă generaţie în ţara lor, pretextând că le vrei numai binele. Dacă tu nu înţelegi modul lor de viaţă, nu înseamnă că e greşit. Poate nici ei nu-l înţeleg pe al tău şi totuşi nu se folosesc de atacuri armate sub pretextul instalării păcii în zonă. El susţinea că dacă tu, popor suveran eşti „necivilizat” trebuie să fii civilizat şi educat cu forţa, spre binele tău.

Ipocrizia asta mondială din ultimele decenii a atins perfecţiunea. Apar tot felul de teatre de operaţiuni, de focare de război unde sunt prinşi la mijloc oameni nevinovaţi doar pentru că unele naţiuni vor să-şi arate „bunătatea” ucigând. Să dispună de bogăţiile tării voastre, cu acordul vostru. Omenirii i se bagă pe gât binele cu forţa.  Mor copii, se distrug civilizaţii, se instalează foamete şi haos în numele unei păci iluzorii. Am impresia că această „pace” s-a demonetizat de tot, rămânând un simplu pretext de război. Marile companii producătoare de arme îşi testează legal produsele pe mase de oameni fără apărare, sub pretextatul acoperiş al „apărării”. Ce contează miile de morţi pe altarul democraţiei tale? Ce contează că nu au avut nici măcar şansa de a se apăra demn, cu arma în mână, ci au fost omorâţi fără drept de apel în case şi şcoli bombardate mai mult sau mai puţin intenţionat? Sunt doar „victime colaterale” pentru îmbuibaţii care speră să-şi apere astfel interesele meschine, de grup şi să-şi sporească averile pe care le vor pierde oricum în momentul în care moartea îşi va cere tainul obligatoriu şi de la ei.

Bogăţiile lumii au atras de când lumea hoţi dornici să se înfrupte din ele. Că au fost imperii, naţiuni, că au fost simpli indivizi nebuni cu pretexte de stăpânitori ai lumii, totdeauna locuitorii ţinuturilor râvnite au trebuit să fie în alertă, gata să-şi apere ţara cu preţul vieţii. Societatea modernă a găsit însă soluţia să-şi însuşească legal, fără pierderi proprii, cu victime doar în taberele adverse.  Şi-au tras organizaţii cu nume pompoase ca ONU, NATO, G8, FMI, Banca Mondială- organizaţii mondiale conduse de bogăţii lumii şi sub pretextul apărării democraţiei ocupă teritoriile râvnite fără să-i poată trage nimeni la răspundere.

Au ajuns la o înţelegere perfectă între ei, astfel încât fiecare să-şi poată trage partea leului urmărindu-şi interesele proprii chiar cu sprijinul maselor atât de uşor de manipulat. Ce poate fi mai oribil decât să arăţi lumii întregi ştiri în care să acuzi conducerea unui stat de atac cu arme chimice asupra propriei populaţii? Ce părinte nu s-ar revolta văzând în acele imagini copii murind în chinuri şi părinţi plângând în urma lor? Ce om cu suflet nu s-a arătat revoltat de susţinerea pe care au acordat-o teroriştii unui cuplu de dictatori atât de urâţi de cetăţenii tării lor? Cine nu ar înfiera comerţul cu narcotice practicat de unele ţări „comuniste” din America de sud, sau de oriunde în lume? Contează că oamenii aceia încearcă să supravieţuiască cumva sub un embargo cumplit impus de prea mult timp?

S-a renunţat la pretextul naţiunii pure invocat de imperiul roman şi dus la perfecţiune de nazismul lui Hitler. Mai marii lumii şi-au învăţat lecţia şi acţionează cu cap, cu concursul întregii omeniri, nu numai a unei naţiuni conduse ca mieii la tăiere într-un război fără nici o şansă. Acum FMI şi Banca Mondială impun legea în ţările vândute pe 30 de arginţi de politicieni flămânzi. Distrug industrii, agricultură, rezerve de stat, obligând popoarelor înrobite fără drept de apel să consume produsele industriei lor şi chimicalele ce trebuiau oricum testate pe populaţie. Legal nu ar fi putut face asta în ţările lor decât cu un preţ extrem de piperat, după ce câţiva amărâţi defavorizaţi şi-ar fi vândut de bună voie corpurile pentru „progresul ştiinţei”. Acum au la dispoziţie milioane de cetăţeni ai lumii dispuşi să plătească pentru a fi cobaii progresului! În ţările în care tradiţia şi religia sunt atât de bine înfipte pe picioare că cetăţenii nu pun botul aşa uşor la beneficiile ştiinţei, intervine în forţă NATO dispus oricând să mai testeze nişte arme noi pentru a asigura „pacea” şi pentru a impune „democraţia în zonă”.

Nu vreţi de bună voie, nu-i nimic! Bogaţii lumii au toate mijloacele posibile şi imposibile să vă impună voinţa lor şi nimeni nu-i va trage la răspundere! Tot mapamondul îi susţine, pentru că ei susţin DEMOCRATIA! Ei impun democraţia! Ei SUNT democraţia! Democraţia lor, nu a voastră. A voastră nu mai contează, s-a demonetizat de când omenirea are noi stăpâni. Ca şi pacea voastră în care visaţi cu toţii să vă creşteţi în linişte copiii şi nepoţii. Nu mai există decât pace impusă. Aşa că nu vă mai construiţi case durabile şi nu mai visaţi la cai verzi pe pereţi. Pregătiţi-vă să deveniţi victime colaterale pe altarul îmbogăţirii unor naţiuni veşnic flămânde şi a unor psihopaţi cu pretenţii de conducători ai lumii. Pentru că omenirea a evoluat, oameni buni. A evoluat atât de mult, că are nevoie să se autodistrugă ca acest pământ să-şi ia de la capăt ciclul de crescut umanoizi, dacă vrea să scape de cangrena democraţiei pumnului în gură.

19 comentarii

Din categoria Cotidian

O aripă eu, o aripă tu

Picture 155Dragostea mea, azi am cules vise.

M-am urcat pe cele mai înalte crengi şi nu mi-a fost uşor, ştii ce teamă mi-e de înălţimi. Am adunat mănunchi un vis de la tine, unul de la mine şi-am croit punte peste lacul lebedelor. Să păşeşti cu încredere, e o punte solidă, făcută pentru doi. Să urcăm unul de la un capăt, altul de la celălalt, să ne întâlnim la mijloc şi să întindem mâinile înlănţuite către cer.

Oamenii ne vor privi de jos, nedumeriţi şi invidioşi şi nu-şi vor da seama cum mâinile noastre împreunate nasc aripi întinse înaltului şi ne poartă  până la al nouălea cer. Vom plana lin deasupra lor, fără să privim înapoi ochi în ochi, mână în mână, cu buzele unite în cel mai tandru sărut. Inimile noastre vor deveni una şi vom reface noi armonia de început de lume.

Oamenii ne privesc invidioşi, iubitul meu. Urăsc dragostea noastră neînţeleasă şi aruncă în ea cu săgeţi de gheaţă din sufletele lor împietrite. Să nu priveşti la ei. Priveşte în ochii mei şi hai să-ntindem aripile spre infinit. Un vis eu, un vis tu, te iubesc eu, mă iubeşti tu… Aripi albe de lumină orbitoare ne ascund şi ne apără dragostea. O aripă eu, o aripă tu, zbor înalt în doi, visul nostru deasupra lumii.

1-1-2009

Sursa foto: milvus.ro

5 comentarii

Din categoria Scrisorile iubirii

Mi-e teamă

wuthering-heights1Sursă imagine: lyani.wordpress.com

Mi-e teamă azi.

Umbre reci pe care le-am crezut moarte, s-au întors şi s-au cuibărit în sufletul meu, înfigând ace de gheaţă în el. Ca-n anii copilăriei când întunericul ascuns în camerele bune îmi paralizau picioarele de câte ori trebuia să deschid uşa. Mai târziu, întunericului i s-a adăugat curgerea apei. Avea o chemare ascunsă şi rece în ea. Chemare şoptită de toate sufletele furate de liniştea-i înşelătoare. Auzeam clar fiecare strigăt de ajutor şi fiecare clipocit se aşeza pe suflet ca piatra grea a morilor de odinioară.

Am deschis cufărul cu demonii trecutului şi toate durerile vechi au revenit să mă biciuiască cu aceeaşi ură. Sunt singură în întunericul ce mă-nconjoară, în mijlocul unei păduri ce mă loveşte cu crengi furioase, ude şi usturătoare. Oamenii trec nepăsători pe lângă mine, fără să-mi audă urletul, fără să-mi simtă durerea. Se ţin de mână în drumul lor spre nicăieri, suflete plecate fără durere pe marea sufletelor rătăcite. Zâmbesc absent cu ochii goi şi drumul îi poartă pe marea vieţii uşor, fără să-i lase să simtă furia crengilor lovite de vânt. Se duc către nicăieri, neînţelegând nimic din şoaptele din jur.

Doar eu trăiesc la răscruce de vânturi, biciuită de ploaia rece şi lovită de crengile neîndurătoare pe marea agitată a vieţii, cu veşnica teamă de viitor. Mi-e teamă să nu cumva să pun pasul alături în hăul ce mă-npresoară, mi-e teamă de mine, de noi, de demonii trecutului, de apele vieţii.

10 comentarii

Din categoria Scrisorile iubirii

Câmpul de maci

article-2230190-15E929C5000005DC-38_964x639Sursă foto: cristi-raraitu.blogspot.com

Mi-e sufletul un câmp de maci târzii, iubite.

Pe flori îmi pică greu lacrimi de ploaie rece. Toamna s-a furişat în vieţile noastre pe nesimţite, laşă, călcând uşor pe aripi de frunze galbene-n zbor. A trimis înainte vântul ce mi-a scuturat primele petale. Au căzut covor roşu la picioarele tale, să te întâmpine cu dragoste la sărbătoarea inimilor noastre.

Apoi a început ploaia şi macii rămaşi au aplecat capetele triste sub picăturile grele. Vântul suflă furios acum şi adună pe covorul roşu frunze moarte cu foşnet spart. Se lipesc ude de alei şi ascund sub putreda lor transformare emoţia iubirii şoptită pe fiecare petală sângerie. Mi-am adunat mănunchi florile plânse şi mi-am mutat sufletul într-o poiană ascunsă în mijlocul pădurii de stejar.

E linişte şi cer înalt aici. Doi stejari şi-au unit crengile acoperiş deasupra mea şi-au însemnat un curcubeu în înaltul cerului, ocrotindu-ne dragostea. Ţi-am întins firul Ariadnei pe marginea drumului, să nu te rătăceşti căutându-mă. Poţi intra liniştit, doi maci sângerii luminează poarta cu acoperiş din crengi de stejar şi cer înalt.

14 comentarii

Din categoria Scrisorile iubirii

Nu se mai poartă uşa larg deschisă

Versuri ce mi-au ajuns direct în suflet. Cu adevărat minunate!

Stropi din sufletul meu

 

De la un timp mă limpezesc în soare
şi-n lacrimile mării mă usuc,
de la un timp nu-mi mai trimiţi culoare,
nici eu nu plec deşi încet mă duc.

De la un timp mă îngrozesc netoţii
cu vorbe aruncate la-ntâmplare,
încătuşez iubirea cum fac hoţii
să nu mă rătăcesc în bălţi de soare.

De la un timp izbesc în laşitate
cu braţele-ncleştate de durere,
nu-ţi cer nici timp, nici aur, nici dreptate,
nici frunzelor ce cad nu le cer miere.

Mă duc spre miazănoapte să-mpart stele,
spre miazăzi să-mpart ce-a mai rămas
din curcubeul frânt în acuarele
şi ploi torenţiale fără glas.

Mi-e teamă să-ţi repet ce-mi arde pieptul,
nu se mai poartă flăcări de prisos,
acum se osândeşte alfabetul
şi se alungă tot ce-i mai frumos.

Nu se mai poartă dorul sărutării,
nici ochii dragi nu se aşteaptă-n prag,
acum ne tăvălim ca valul mării
şi rătăcim icoana…

Vezi articol original 53 de cuvinte mai mult

5 comentarii

Din categoria Uncategorized

Râia noastră cea de toate zilele

vesti-proaste-pentru-magistrati-pensiile-celor-condamnati-pentru-coruptie-ar-putea-fi-anulate-221451

Foto: insider.pk

Ce blestem o fi pe această ţară de nu a putut avea în fruntea ei nici un om cinstit de mai bine de douăzeci de ani? Ce păcat greu o apasă dacă şi-a jertfit tinerii doar pentru o mână de escroci ce-au pus mâna pe putere pentru tot restul vieţii? Priveşti în cv-urile parlamentarilor nostri şi realizezi că nu s-a schimbat nimic. Protagonişti a tot felul de scandaluri şi acuzaţii de corupţie şi afaceri cu statul, îşi ocupă din 4 în 4 ani fotoliile călduţe şi bine plătite din parlament. Cutare a adunat 5 mandate de senator, altul de deputat, altul a luat la rând toate comitetele şi comiţiile de-a lungul timpului.

Îmi vine în minte celebra „Scrisoare pierdută” cu al ei Agamemnon Dandanache care nu putea rămâne fără coledzi, tocmai el, cu familia lui de la patuzsopt si el, în toate Camerele, cu toate partidele, ca românul imparţial. Vă sună cunoscută caracterizarea? Nu credeţi că ar trebui să-l ridicăm pe Caragiale la rang de clarvăzător şi să-i acordăm un premiu pentru cea mai bună caracterizare a politicianului român dintotdeauna pentru totdeauna?

Mă întreb -retoric, bineînţeles-  ce electorat este acela care de aproape un sfert de veac pune ştampila pe aceiaşi oameni care l-au furat, minţit, înşelat de fiecare dată? Ce putere malefică le închide mintea celor ce merg ca vitele la urne şi îşi exercită dreptul la vot aruncând viitorul copiilor lor în cea mai neagră şi mai împuţită mocirlă de fiecare dată? Cum de s-au înmulţit de-a lungul timpului cetăţenii turmentaţi care aşteaptă să li se indice clar pe cine să voteze printre aburii beţiei permanente în care-şi amort simţurile? Mai există oameni care să-şi folosească creierul printre ei, sau suntem condamnati să suportăm la nesfârşit dominaţia unor roboţi fără acest organ cenuşiu în dotare? Ce fascinaţie exercită asupra roboţeilor votanţi nume ca „Verginel Gireadă, Nini Săpunaru, Relu Fenechiu, Miron Mitrea” etc, etc, etc…?

S-a confirmat o nouă numire la ministerul transporturilor. Una la fel de controversată ca cele dinaintea ei. Fostul şef al vămilor din perioada de glorie a corupţiei la graniţă, cel de la care toţi vameşii de după au învăţat să mănânce o pâine albă : Nini Săpunaru. Or exista şi oameni cinstiţi în umbra aceasta de partid istoric ce poartă numele de PNL, sau au rămas în el doar candidaţii la dosare penale? Nu ar fi mai corect ca DNA să prezinte de la început toate mandatele emise pe numele fiecăruia şi toate dosarele în care sunt cercetaţi, ca să avem şi noi o viziune clară asupra celor ce vor ajunge în fruntea unor ministere oricum inutile? De ce trebuie să aştepte să mai viseze măria sa regele adormiţilor câte unul ca să iasă la lumină şi afacerile pe care respectivul le derulează cu statul prin firmele la care sunt doar nişte amărâţi de acţionari?

Oricum, de când îl avem pe Ponta prim ministru, nu mai putem vorbi decât despre viitori puşcăriaşi pe la toate ministerele. Hai să-i rugăm pe procurori să ne facă un pustiu de bine şi să ne pună la curent cu  afacerile necurate ale fiecăruia. Am afla şi noi unde se scurg banii din buget, pe ce contracte de consultanţă sau aprovizionare, sau relaxare, organizare conferinţe, etc şi nu ne-am mai scoate ochii arătând cu degetul la bugetele epuizate ale pensiilor, sănătăţii sau şomajului. Ce-ar fi să alegem în cunoştinţă de cauză, că oricum timpul a demonstrat că ne-am obişnuit atât de tare cu hoţii că nu mai putem trăi fără ei şi-i vom alege acolo până vor sucomba de îmbuibare, ca ex-regele „autoproclamat” al ţiganilor.

Şi totuşi, dacă mă gândesc… domnule Ponta, n-ar fi mai bine să daţi o lege prin care nici să nu mai fie nevoie să mergem la urne să vă votăm de fiecare dată? Să se considere că deja ne-am ales liderii călăuzitori în acest sfert de veac trecut şi se subînţelege că vor sta acolo până vor putrezi pe scaunele parlamentului! Să rămână doar să mai emiteţi din când în când câte o ordonanţă în care să numiţi moştenitorul locului rămas vacant prin sucombarea alesului pe viaţă. Dacă are mai mulţi urmaşi, suplimentăm locurile, ce mama mă-sii! Îşi permit tiganii să înmulţească regii ca să-şi împace copiii şi nu ne permitem noi nişte amărâţi de parlamentari în plus? Aşa puteţi conduce şi dumneavoastră liniştit ţara  fără să fiţi nevoit ca din două în două luni să mai asiguraţi interimatul pe la cine ştie ce minister până la numirea altui corupt pe funcţia respectivă. Doar s-a demonstrat că societatea asta funcţionează la fel şi cu numiri şi fără ele!

Da, ştiu, sunt plină azi de întrebări ca şi caprele de râie. Dar na, trebuie să mă scarpin dacă mă mănâncă, nu?

13 comentarii

Din categoria Cotidian

Te-am visat

romantice-poze-imagini-april-466018sursă imagine expokerja.com

Mai ţii minte, iubite, că aveam cândva aceleaşi gânduri? Mă gândeam la ceva şi tu îmi spuneai acelaşi lucru pe care aş fi vrut eu să-l rostesc. Ne completam unul pe altul şi ne era bine, ca două emisfere ale unui singur creier. Iubirea noastră a fost cândva rotundă. O sferă perfectă, cu care ne-am înconjurat lăsând afară restul lumii, păstrându-ne numai pe noi înghesuiţi acolo unul în altul, de o iubire fără margini. Nu încetai să-mi spui cât de bine ne potrivim şi cât de fericit eşti lângă mine. Iar eu, în preaplinul fericirii mele, locuiam printre stele cu tine de mână.

Te-am visat de sfârşitul lumii. Mă aşteptai dornic şi iubitor, mă căutai, te căutam cu sufletul gol în palmă. O lume întreagă între noi, oameni răi şi băgăreţi ne despărţeau şi îmi loveau sufletul gol, dar ochii noştri nu i-au putut dezlipi. Corpurile tânjeau unul după celălalt, minţile strigau disperarea şi ochii se iubeau, verde marin şi brun crud într-o contopire fără sfârşit. Deasupra tuturor, în ciuda lor, sufletele noastre goale sfidau despărţirea impusă. Fericiţi şi luminoşi în goliciunea iubirii curate, ochi în ochi, ca odinioară mână în mână, refăceam fericiţi şi înfriguraţi sfera fără sfârşit a iubirii perfecte. Ai plecat pentru moment, dar te-ai oprit să-mi scoţi din piept inima ta şi să mi-o pui în palmă. Am rămas aşteptându-te cu două inimi sângerânde bătând la unison în palmele pereche întinse.

Sfârşitul lumii m-a găsit în sfera noastră perfectă, cu inimile calde în palmă. Mi-e teamă să respir, ca nu cumva durerea cumplită din spatele ochilor ce-au închis sub pleoape contopirea noastră să tulbure simbioza zbaterii lor. Te-am visat şi-s condamnată să trăiesc azi cu dorul tău sub pleoapele închise, ascunsă după draperiile întunericului artificial al migrenei.

Un comentariu

Din categoria Scrisorile iubirii

Mustul

Pentru că se apropie toamna cu must dulce cules din viile pline de roadă, vă invit să vă distraţi puţin cu amintiri dintr-o copilărie cu parfum vechi.

Mustul.

3 comentarii

Din categoria jurnal

Bebeluşul Kara- scurtă istorie în imagini. Cum ne-a cucerit

Copy (2) of Picture 019 Copy (2) of Picture 013 Copy (2) of Picture 014 Copy (2) of Picture 015 Copy (2) of Picture 016 Copy (2) of Picture 017 Copy (2) of Picture 018 Picture 108 Picture 001 Picture 003 Picture 022 Picture 046 Picture 048 Picture 076 Picture 082 Picture 083 Picture 084 Picture 085 Picture 087 Picture 092 Picture 093 Picture 094 Picture 095

16 comentarii

Din categoria Imagini

Răsfăţata familiei

 

2012-10-26 11.49.46

 

Că tot suntem la capitolul poze, m-am gândit să vă fac cunoştinţă cu cel mai răsfăţat şi mai iubit membru al familiei mele şi al întregului cartier dacă mă gândesc bine.

Ea este Kara, are aproape 2 ani şi iubeşte toţi oamenii ce ne calcă pragul. Chiar şi pe cei de pe stradă, dacă nu o sperie. Nu-i plac beţivii… nu mi-a zis de ce. 🙂

26 comentarii

Din categoria Imagini

Frunzele toamnei pe alei

Fotografie-0064

Fotografie-0058

 Fotografie-0063

7 comentarii

August 21, 2013 · 1:58 pm

Recviem pentru un OM

In memoriam Costică Ştefănescu

Un om a ales ieri să dispară demn, aşa cum a trăit. După o luptă crâncenă şi tăcută cu boala care i-a distrus organismul, şi-a recunoscut înfrângerea şi a cedat. Am rămas fără cuvinte, cu lacrimi în inimă. L-am admirat copil fiind, am fost mândră pentru toate realizările lui şi pentru ale echipei pe care a dus-o pe cele mai înalte culmi ale succesului. A pus capăt unei suferinţe pe care a dus-o demn o perioadă prea îndelungată. Ieri şi ultima speranţă i-a murit.

Odihneşte-te în pace, Costică Ştefăneascu! O lumină de ceară va arde pentru tine în sufletele multor români de acum înainte. Drum bun!

14 comentarii

Din categoria jurnal

Fapt divers

„Din codrul rupi o rămurea, ce-i pasă codrului de ea?/ Ce-i pasă unei lumi întregi de soarta mea?”

Ştirea serii: ” O garnitură de metrou ce circula în direcţia Eroilor, a fost oprită în staţia de metrou Unirii 1 din cauza unui accident. Cercetările efectuate pe inregistrările camerelor de supraveghere arată că probabil este vorba de o sinucidere. Victima, o femeie de 35 de ani, a fost scoasă de sub roţile trenului şi trupul neînsufleţit transportat la IML în vederea necropsiei. Traficul pe linia 1 de metrou a fost paralizat mai multe minute.” Un fapt divers, banal, prezentat plat pe toate posturile tv. O ştire de genul ” Eh, ce să-i faci, se mai întâmplă şi din astea, e inevitabil, asta-i viaţa.” O mare de oameni nemulţumiţi de întârziere la o oră de vârf, când toţi se îndreptau către case.  Priviri goale, îngrijorări banale, un mecanic de garnitură incapabil să mai conducă. Egoism.

O celebră replică mi-a fost adusă aminte aseară de fiul meu „Avea dreptate Larson, egoişti sinucigaşii ăştia. Nu se gândesc niciodată la traficul pe care-l paralizează!”. Adevărat, nu? Într-o societate aflată într-o continuă mişcare, ce nu mai pune preţ pe individ, fiecare e obligat să ţină pasul. În caruselul vieţii de zi cu zi, unde ritmul se accelerează pe nesimţite, atunci când cineva nu mai suportă mişcarea şi vrea să coboare, totul se paralizează. Lumea se opreşte o secundă în loc ameţită şi nemulţumită de întrerupere. Obstacolul e înlăturat şi ritmul revine la normal, din ce în ce mai rapid, până când nici nu se mai deosebesc indivizii în mişcare, ci doar pete palid colorate, amestecate mai lasă senzaţia că în acel loc e o mulţime. O mulţime de oameni fiecare cu visele şi speranţele sale, cu bucuriile şi durerile sale, fiecare cu singurătatea sa.

Nu mai există omul de lângă noi, semenul nostru. Totul se raportează strict la existenţa noastră egoistă, la un ego exacerbat, întins peste măsură la scară cosmică. În goana noastră nebună nu mai avem timp să privim în sufletul nimănui. Alergăm spre nicăieri cu ochelari de cal ce nu ne lasă să vedem decât înainte, întinderea fără capăt a drumului. Uneori ne căsătorim, facem copii, ne croim cariere. Totul în goană, fără să ne oprim, de multe ori chiar fără să vedem fiinţa ce ne stă alături, de teamă ca nu cumva să pierdem locul dinainte stabilit, să nu rămânem fără doza de adrenalină care ne ţine în veşnică mişcare. Alergăm spre moarte, pentru că nu am învăţat niciodată să trăim.

Rar, câte un semen îşi dă jos ochelarii şi priveşte în jur. Vede singurătatea ce-l înconjoară şi simte inutilitatea drumului. Se opreşte şi viaţa îi pare atât de fadă, că se decide să scape de ea. Cât de greu poate fi un suflet împovărat de atâta singurătate încât până şi îngerul l-a părăsit? Ce durere mare poate ascunde o minte în care până şi cenuşiul devine întuneric de nepătruns? Ce povară înfiorătoare îl face să prefere neantul? Nimănui nu-i pasă.

Da, sinucigaşii sunt cei mai egoişti oameni. În existenţa lor efemeră nu au alături nici măcar o rază de speranţă. Atât de singuri şi neînsemnaţi sunt, că până şi egoismul lor e pus la zid, bieţi fluturi de noapte ce-şi ard aripile de flacără şi mor în anonimat, lăsându-ne nemulţumirea de a fi nevoiţi să curăţăm abajurul după aceea. „Trupul neînsufleţit a fost dus la IML pentru necropsie”. Reziduul a fost evacuat, scena curăţată, caruselul a repornit. Viaţa celorlalţi merge mai departe, rece şi nepăsătoare, în goana-i nebună către moarte.

Nu există suflete. Există  doar ştiri banale despre fluturi atraşi în moarte de o lumină pâlpâitoare în întunericul ce ne înconjoară. Totul durează o clipă, apoi lumea se întoarce mulţumită la grijile-i mărunte aşteptând cu interes apropiata înmormântare fastuoasă a ex.regelui autoproclamat condus pe ultimul drum zeci de mii de semeni la a căror existenţă visează în taină alte zeci de mii de indivizi. Caruselul va încetini fără nemulţumiri de data aceasta, doar totul se petrece în lumina reflectoarelor pe drumul ce ni-l dezvăluie ochelarii existenţei noastre insignifiante.

12 comentarii

Din categoria Cotidian

(Ţigan) rrom şi dincolo de moarte! Text actualizat potrivit legii

Voiam să mă detaşez de ştirile ce împânzesc internetul şi posturile tv, măcar câteva zile. Uite că nu pot, că mai vine câte un ţigan rrom cu guşă triplă, îmbrăcat în aur din cap până-n picioare, să-mi ceară mie, amărât de contribuabil care munceşte 12 ore pe zi pe un salariu de mizerie din care abia reuşesc să plătesc taxe şi facturi, să-i dau 350.000 de dolari, să-şi aducă tatăl în ţară. Măi oameni buni, ori eu am luat-o pe arătură ori s-a răsturnat lumea cu fundul în sus! Pur şi simplu nu-mi vine să cred ce văd şi ce aud!

În primul rând această familie de ţigani rromi înţeleg că a avut suficienţi bani să-şi încarce puradeii să-şi petreacă concediul în Antalya, ceea ce denotă că nu-i chiar aşa amărâtă pe cât vrea să pară. Anul trecut a fost unul din invitaţii de marcă la nunta fiicei preşedintelui, unde cred că mai puţin de câteva mii de euro nu a spart. Să-şi arate valoarea că de, ţiganii rromii au obraz subţire! Au palate cu zeci de camere aurite, cu mobilă din Italia, porţelanuri de Flandra, gresie de Spania şi dracu mai ştie ce fineţuri în ele. Au maşini bengoase, kg de aur la gât şi alte kg la saltea, afaceri cu statul, fără obligaţii, că de aia sunt ţigani rromi. Au tribunalele şi legile lor, că de, se respectă, au tradiţii de mii de ani cu care au venit din castele de neatins ale Indiei. Aruncă cu dolari şi euro la toate sindrofiile, nunţile şi înmormântările că de, ţiganul rromul are valoare frate, nu e ca rumânul ăsta rupt în cur de trebuie să-l ducă în spate acum. Robul de odinioară s-a suit şi se cacă în capul „intolerantului” de român.

S-a nimerit să-i crape bulibaşei inima pe-acolo. Mare jale şi pagubă-n ciuperci, mai ales în familia presedintelui şi pe la toate televiziunile. Nu am auzit vorbindu-se despre Regele Mihai ca despre un adevărat suveran de atâtea ori,   cum am auzit acum de „autoproclamatul”. Am trecut peste toate, obişnuită fiind cu toate nulităţile promovate pe posturile tv, pe bani buni, bineînţeles.

Fraţilor, dar o asemenea vedetă nu a lăsat un ban pus deoparte să-l aducă şatra în ţară dacă o mierleşte pe alte meleaguri? Le-a lăsat bani să-i facă cavou aurit, cu sisteme de securitate, mobilat după ultima modă de la Paris, să aducă să-i cânte toate mezelurile şi piticii, dar nu le-a lăsat 350.000 de dolari să-l aducă în ţară? Le-a lăsat bani de sute de porci si viţei la proţap cu care să îndestuleze toţi supuşii la pomană, dar se împiedică de câţiva dolari?  Păi asta e de rău!

Mobilizaţi-vă români că se strică mâncarea şi ne pleacă toată şatra să cerşească la porţile spitalului prin Antalya, ca să-şi aducă preaiubitul acasă! Preşedintele ce aşteaptă în definitiv? Poate au oamenii decât euro şi au nevoie să le schimbe cineva în dolari! Poate se bagă să facă pustiul de bine până la capăt şi aşa cum l-a trimis pe  Brădisteanu în Turcia după bulibaşă, trimite şi avionul prezidenţial să-l aducă. Ce dracu, oameni buni, păi aşa, pe jumătate ne e prietenia?

Ponta se dă diplomat şi nu ştie pe unde să scoată cămaşa? Face pe prostul când spune că se gândeşte la ceilalţi bolnavi ce ar avea nevoie de ajutor! Pe naiba, la ăia nu se gândeşte deloc. Ce dacă stau copii cu cancer cu dosarele la aprobat ani în şir şi mor aşteptând bani pentru o intervenţie în străinătate? Doar ei sunt nişte amărâţi de copii ai unor şi mai amărâţi de români care oricum tac, înghit şi votează cu ei din 4 în 4 ani. Altceva e cu autoproclamaţii ăştia de au şi regi si împăraţi şi toată ierarhia ştiută şi neştiută a lumii în fruntea lor! Ăştia ştiu să şantajeze, băi! Şi-s mulţi ai dracului! Votul lor chiar contează! Acum e momentul să cerşească banul vostru, al proştilor de contribuabili! Hai să vedem, care sare cu banul, să ştim cine va câştiga următoarele alegeri! Că de-aia au valoare  ţiganii rromii, fraierilor! Până şi moartea şi-o negociază pe banii voştri!

29 comentarii

Din categoria Cotidian

Scrisoarea a II-a – Cleopatra

Am vrut să-ţi dăruiesc la un moment dat o parte din fericirea pe care mi-ai dăruit-o tu încă din prima zi. M-ai sărutat cu privirea pierdută şi zâmbetul minunat ce-mi este icoană în suflet de atunci.  Nu ştiu dacă am reuşit să te fac să bănuieşti  măcar tot ce ai sădit în sufletul meu. Dacă măcar o mică parte din fericirea mea a ajuns atunci la tine, pot spune că sunt atinsă de aripa îngerului.

Încă trăiesc cu aceeaşi intensitate amintiri vechi, ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri. Ne plăcea să ne prostim ca doi copii, ţi-aduci aminte? Râdeam mult, din orice, ne clădeam fericirea pe fire de nisip pe care nimeni nu le-ar fi băgat în seamă. Odată ai coborât după ţigări la benzinărie cu pantalonii în vine. Atât de zăpăciţi eram în nebuna noastră fericire că ne-am trezit abia când gravitaţia i-a atras fără drept de apel către pământ.

Ne eram suficienţi unul celuilalt , ca doi regi aflaţi la ospeţe îmbelşugate deşi noi doar gustam unul din altul.  Veneai uneori pe neaşteptate la ore târzii în noapte şi plecam aiurea pe străzile pustii, vorbind de noi, de dor şi dragoste, privind trecătorii rătăciţi şi ţesând poveşti despre fiecare. Mâinile mele te căutau şi buzele flămânde se uneau în sărutări de început de lume. Tot timpul am simţit nevoia să te ating, să mă conving parcă că fericirea de a te avea lângă mine nu era iluzorie.

Uneori mă purtai de mână pe stradă, ca pe un obiect de preţ cu care vrei să te mândeşti. Şi eu eram atât de fericită în posesia ta, încât ochii îmi străluceau şi capetele trecătorilor întorceau ochi zâmbitori către noi. Noi, doi nebuni de sfârşit de lume, atât de maturi şi atât de tineri totuşi în dragostea lor! Voiam să strig lumii întregi că eşti al meu şi adunam în fruntea purtată sus şi în privirea semeaţă toată trufia lumii : eu eram Cleopatra, tu Cezarul meu şi lumea întreagă ni se aşternea la picioare ca piramidele Egiptului odinioară. Am clădit biblioteca Alexandriei pentru tine şi am obligat scribii să-şi epuizeze ochii şi degetele scriind în papirusuri preţioase despre noi doi.

Nu am avut obiecte de preţ, te aveam în schimb pe tine care-mi adusesei cu dragostea ta cel mai preţios giuvaier găsit vreodată pe pământ. În puţinul nostru aveam cel mai întins regat- cel al dragostei pure şi necondiţionate, de început de lume. Trăiam în grădina Edenului printre blocuri de beton şi trecători grăbiţi ce uitaseră să privească dincolo de ei. Aveam zborul fluturilor ziua şi omagiul stelelor noaptea. Ne găseau zorii îmbrăţişaţi şi întâmpinam apusul împreună, iar soarele ne veghea fericirea prin ochii lunii toată noaptea.

O fericire de început de lume, când Dumnezeu ne-a creat doar pe noi doi, unul din celălalt, unul pentru celălalt, într-o grădină a fericirii neumbrită de nici un nor, neispitită de nici un şarpe. Nu am învăţat nici până acum cum să mergem de mână fără să atragem ca un magnet privirile celorlalţi. Prin ochii noştri respiră dragostea, împrăştiem parfumul ei fin peste tot şi el atrage ca un magnet admiraţia şi invidia celorlalţi, simultan.

Port cu mine secretul unei iubiri ce nu-i e dată oricărui muritor. Îi duc povara dulce pe umeri şi din când în când întorc capul  şi mă asigur că e fericită. Atunci îmi redescoperi privirea şi mirat, mă strângi la piept cu dor. Pentru că dorul nostru e veşnic, ştii?

19 comentarii

Din categoria Scrisorile iubirii

Câinele lui Jean Constantin

Totdeauna mi-a fost teamă să nu cumva să plec sau să mor să rămână în urma mea fiinţe care depind de mine.

Când eram copil hrăneam toate animalele abandonate şi-mi goneam motanul prin curte până scăpam din ghearele lui şoricelul ce mă implora cu ochişorii ca două mărgeluţe negre să-i salvez viaţa. Adunam puii de arici să nu cumva să pice în colţii câinilor şi căutam pisoii abandonaţi prin toate coclaurile. Părinţii mei erau exasperaţi la un moment dat, când nu mai puteau face nimic prin curte fără să se împiedice de cine ştie ce animăluţ adăpostit de mine.

Am acceptat o căsnicie de coşmar şi umilinţe greu de închipuit doar pentru a fi sigură că atunci când plec nimeni nu va putea să-mi ia copiii. Şi acum, maturi fiind, copiii nu se pot rupe de mine deşi uneori simt că îşi doresc asta, pentru că mie mi-e teamă să-i las să zboare.

Am plâns după animale pierdute ca după câte un membru al familie. Am avut odată un pisoi birmanez care mă aştepta la uşă şi-mi sărea în braţe când veneam de la serviciu şi care ar fi fost în stare să zgârie pe ochi pe oricine s-ar fi legat de mine. Într-un moment în care eram imobilizată la pat, după ce a făcut instrucţie cu toţi în casă, fostul meu soţ l-a dus în stradă, la tomberon. L-am căutat după aceea luni în şir şi am avut coşmaruri ani buni gândindu-mă cât de greu i-a fost şi temându-mă pentru viaţa lui.

Suferinţa îndurată de animaluţele crescute în casă până la un moment dat şi abandonate după aceea pe stradă, în jungla în care trebuie să se descurce singure, mă face să nu zic niciodată nimic despre haitele de maidanezi ce au împânzit Bucureştiul. Nu sunt decât nişte sufleţele care oferă atât de multă dragoste în schimbul unei amărâte de farfurii de mâncare. Ce vină au ei că stăpânii lor nu s-au dovedit demni de dragostea ce le-a fost oferită?

Vine totuşi şi momentul mult temut. Cel în care închizi ochii şi nimic din ce rămâne în urmă nu mai contează. Fără voia ta, laşi pe drumuri, neajutorate, sufletele pe care le-ai îngrijit cu dragoste în timpul vieţii. Citeam ieri despre câinele lui Jean Constantin, care a ajuns să cerşească o bucată de pâine în portul Constanţa. Un exemplar minunat de ciobănesc german, cu oasele ieşindu-i prin piele, cu privire tristă, resemnat şi abătut.

Şi m-a apucat revolta pentru oamenii aceia care trec zilnic nepăsători pe lângă el, fără să se  gândească că are şi acel câine bătrân şi slab o poveste în spate. Că un om cu care s-au mândrit şi la spectacolele căruia au râs şi-au plâns a fost nevoit să plece puţin şi să lase în grija lor vremelnică animăluţul ce poate-l aşteaptă cu dragoste şi acum. Cum de pot oamenii să fie atât de egoişti în existenţele lor mici şi insignifiante, încât să nu se gândească să dea şansa unui căţel să le dăruiască din nou din prea plinul sufletului său? În toată marea aceea de oameni ce trec pe acolo nu este nimeni care să-şi dea seama că acel câine de rasă are nevoie de îngrijire şi dacă stă acolo de atâta timp înseamnă că nu mai are stăpân dar are nevoie de unul?

Acum doi ani, când băiatul meu a adus acasă o mogâldeaţă de căţeluşă veselă şi plină de personalitate, am avut multe nopţi în care m-am trezit speriată întrebându-mă cu groază ce se va alege de ea dacă eu mor. Şi acum când puterea mă părăseşte şi de multe ori doar aş închide ochii să nu mai ştiu şi să nu mai simt nimic, singura mea temere e ca nu cumva Kara şi cei ce depind de mine să nu rămână pe drumuri. Gândul care îmi dă puteri nebănuite şi mă ridică de fiecare dată, acesta este. Merg în continuare când oricine altcineva s-ar opri, pentru că am responsabilitatea sufletelor pe care le am în grijă.

M-ar durea enorm să mă despart de cei dragi, dar ştiu că ei vor supravieţui cumva fără mine deşi, poate, uneori le-ar fi dor. Mă rog însă în fiecare zi să mă lase Dumnezeu să trăiesc suficient astfel încât să nu las în urma mea pe drumuri animăluţele ce-mi stau alături şi-mi dăruiesc ca nimeni altcineva toată dragostea lor necondiţionată. Pentru că oamenii te trădează şi te lovesc de moarte când te aştepţi mai puţin, ele nu te abandonează nici dacă ajungi cerşetor.

18 comentarii

Din categoria jurnal

Comunicat de presă

Principesa Irina, una din fiicele cuplului regal al României a fost arestată în statul Oregon, SUA pentru că în ferma pe care o deţine împreună cu actualul ei soţ s-ar fi organizat lupte sângeroase între cocoşi şi ar fi câştigat bani din pariuri. Azi a fost ştirea care a ţinut prima pagină a tuturor ziarelor, am auzit-o până la epuizare din oră în oră pe posturile de radio, este breaking news la toate televiziunile de ştiri, alături (cum altfel) de grija cu care aceste televiziuni ne ţin la curent cu starea de sănătate a regelui autoproclamat al ţiganilor. Spre surprinderea mea am întâlnit mai multe păreri de susţinere pentru Cioabă, decât de compasiune pentru adevărata Casă Regală a României.

Casa regală a emis un comunicat de presă, sobru şi de bun simţ -zic eu-  în care ia o oarecare poziţie faţă de ce se întâmplă cu această fiică rătăcită: „Majestatea Sa Regele Mihai I a luat cunoștință cu profundă tristețe despre evenimentele legate de Principesa Irina a României, fiica sa. Majestatea Sa și întreaga Familie Regală speră că justiția americană și instanțele Statului Oregon vor soluționa în cel mai just și mai rapid mod cu putință acest caz. Majestatea Sa speră, de asemenea, ca prezumția de nevinovăție să funcționeze, așa cum este legal și moral, de la început și până la sfârșitul acestui nefericit eveniment.”

Să ajungi de la acest comunicat să acuzi un om că i-a luat apărarea fiicei sale şi să scoţi la lumină toată ura nejustificată şi prost îndreptată în cuvinte care mai de care mai jignitoare, e mai mult decât revoltător. Sunt de acord că acea femeie trebuie să plătească şi să suporte consecinţele faptelor sale (dacă este găsită vinovată de către instanţă) . Fiecare om trebuie să fie responsabil de faptele sale, indiferent din ce familie se trage. Că Regele Mihai ar fi vinovat de acuzele ce i se aduc fiicei sale mi se pare o aberaţie demnă de paginile de bancuri ce împânzesc internetul. Păi oameni buni, acea fiică de a cărei existenţă voi -în mare majoritate- abia azi aţi aflat, are 60 de ani! Cu ce poate fi responsabil părintele unui adult de 60 de ani de faptele acestuia? Indiferent cine e acel părinte, e incorect să-l acuzi de alegerile făcute de copii care au la rândul lor nepoţi!

Nu vi se pare culmea ipocriziei ca noi cei care trăim în ţara asta în care nici o lege nu se respectă, în care copii care trag cu pietre în porumbei şi strică cuiburile vrăbiilor sunt încurajaţi şi lăudaţi, unde aproape tuturor li se pare normal să arunce puii abia născuţi ai animalelor de casă, sau să arunce în stradă  un câine crescut prea mare şi devenit prea incomod şi prea costisitor să venim acum să arătăm cu degetul şi să condamnăm nişte oameni pe care nici măcar nu-i cunoaştem doar pentru că fac parte din familia regală?

Cine suntem noi să ridicăm piatra când noi înşine privim cu nepăsare suferinţa unui cal bătut de un ţigan până cade între ulubele căruţei, sau pe altul lăsat să agonizeze cu piciorul rupt la margine de sat zile întregi fără un strop de apă măcar? Cum putem arăta cu degetul şi jigni cerând dreptate noi, cei care  sărim să umplem buzunarele judecătorilor ca să ne scăpăm de puşcărie odraslele ce omoară oameni pe trecerea de pietoni conducând cu telefonul la ureche? Empatizăm cu o oarecare judecătoare cu nume ciudat a cărei odraslă a călcat INTENŢIONAT pe stradă un tânăr doar pentru că acesta a îndrăznit să ia apărarea unei fete bătute cu bestialitate în plină stradă, dar cerem bătrânului Rege fără tron să nu cumva să se întrevadă în declaraţiile lui că îşi susţine fata şi încă mai are încredere în ea până la proba contrarie.

Pe de altă parte, mă uit siderată pe declaraţia publică a Ebei Băsescu care îl acuză pe Ponta că din motive politice  nu e de acord cu trimiterea tuturor medicilor în Turcia să scape un oarecare îmbuibat cu lanţ de câine la gât  de la moarte. De parcă dacă se adună toţi medicii acolo ar putea să adune câte o zi de la fiecare  şi să-i lungească astfel viaţa celui de care se pare că depinde existenţa familiei Băsescu. Nu că nu ar mai fi sute, mii de oameni în situaţii mult mai grave prin spitalele din România sau ale lumii, de soarta cărora nu se interesează NIMENI altcineva decât familiile disperate.

Şi noi empatizăm cu idioata asta care se trezeşte vorbind fără să aibă creierul activat, cu Becali care nu ştie ce motive să mai invoce ca să iasă din puşcărie, cu toţi escrocii şi profitorii care ne fură şi ne mint în faţă, dar punem la zid o familie datorită căreia occidentul încă ne respectă. Ne deranjează demnitatea, politeţea şi bunul simţ de care aceşti oameni dau dovadă fără să ceară în schimb nimic. Pentru ce? Pentru că una din fiicele lor a ajuns într-o închisoare din America pentru nişte fapte pe care noi nici măcar nu le condamnăm! Nu cumva ne merităm soarta?

15 comentarii

Din categoria Cotidian