Arhive lunare: Septembrie 2013

Gânduri în ploaie

Bună dimineaţa,  iubirea mea!

Plouă. Stropi reci cad mărunţi şi trişti pe alei  pustii pe care din când în când oameni uzi şi zgribuliţi trec grăbiţi către casă. Unii poate au un cămin. Un cămin cald, în care oameni dragi îi aşteaptă cu dragoste. Alţii doar o casă. Pereţi reci, ce-i feresc de stropii de ploaie şi vântul câinos, de privirile indiscrete ale trecătorilor, de iubire… Au case mari, frumoase, mobilate luxos. Deschid căldura când intră în casă, să-şi alimenteze iluzia că şi casa lor poate părea un cămin.

Uneori oamenii refuză să trăiască. Ceva în interiorul lor s-a stricat şi lor le convine să meargă prin viaţă aşa, fără sentimente, fără vise, fără iluziile frumoase cu care viaţa ne îmbie pe fiecare. Uneori se căsătoresc, întemeiază familii în care iubirea e absentă şi cuvântul fericire sună straniu. Supravieţuiesc împreună martori unul la existenţa celuilalt, trecând prin viaţă lin, fără emoţii majore. Devin doi, fiecare sub clopotul lui de sticlă, minţindu-se reciproc că le e bine. Până la urmă ajung să creadă că acesta-i modul corect de viaţă şi nu-şi mai doresc să schimbe nimic. Rămân acolo, prizonieri ai propriilor neputinţe, ai propriei laşităţi. Într-un târziu se sting anonimi, după o viaţă întreagă netrăită.

Mi-a căzut sub ochi o maximă… „Cine nu are speranţe, nu are nici dezamăgiri!”. Oare? Ce poate fi mai uman ca speranţa? Ce viaţă ar putea fi aceea în care nu mai aştepţi nimic, în care soarele răsare pentru alţii cu o nouă oportunitate, pentru tine marcând doar începutul unei noi zile de lucru şi apune pentru ei peste mulţumirea că nu a trecut ziua în zadar, ţie aducându-ţi doar mulţumirea că a trecut? Cât de mare poate fi dezamăgirea unui om care preferă să ducă o viaţă searbădă şi goală, doar pentru a nu mai suferi?

Prefer de o mie de ori să trăiesc cu intensitate fiecare clipă. Cu supărari, cu dezamăgiri, cu tristeţi şi bucurii mărunte, cu multă dragoste risipită şi sentimente care să mă facă să simt în fiecare clipă că viaţa nu mi-a trecut în van. Îmi doresc să îmbătrânim împreună împărţind unul cu celălalt şi bucurii şi tristeţi, să ştiu când te doare ceva şi să-ţi fiu sprijin în clipele grele, să-mi fii iubit, prieten, amant, durere şi extaz, viaţă trăită nu amăgită şi pierdută. 993040_588826571181136_460662427_nÎn zilele însorite de toamnă să ne bem ceaiul pe terasa bătrână ca noi, încălzindu-ne degetele bătrâne cu cana fierbinte şi certându-ne blând din orice nimic adus aminte- tu moşul meu, eu baba ta. Să ne aşteptăm nepoţii duminica cu plăcintă caldă în cuptor şi să-i întâmpinăm la uşă cu miros de scorţişoară şi mere coapte.1237022_588499724542015_1706472958_n Să ne plimbăm de mână şi peste ani, pe unde paşii noştri – şovăitori de acum – vor vrea să-şi aducă aminte de paşii tineri şi plini de vervă de odinioară, de locurile în care dragostea noastră şi-a pus amprenta, de zilele în care iubirea noastră nebună îşi striga tinereţea şi o lăsa purtată pe aripi de pescăruşi până departe în zare. Şi de-o fi cândva să uit ce-a fost, tu să-mi aduci aminte, râzând uşor de mine când îmi spui „babooo, te-ai ramolit de tot!”. Când vom închide ochii şi sufletele noastre goale îşi vor lua în braţe păcatele în ziua judecăţii să fim certaţi că am trăit din plin şi am băut din cupa vieţii cu nesaţ, nu că am trăit degeaba.

Reclame

6 comentarii

Din categoria Scrisorile iubirii

Trai şi viaţă!

Vă aduceţi aminte de anii ’80 când aveam doar două sâmbete libere pe lună, drept recompensă de excepţie pentru îndeplinirea planului cincinal?  Ei eu m-am întors azi în timp la sâmbetele lucrătoare. Începutul zilei a fost greoi şi complicat, mi-am căutat şi mi-am găsit de lucru prin casă, doar ca să amân să mă agăţ de hârtiile care stăteau cuminţi şi mă aşteptau răbdătoare. Până la urmă a trebuit să mă dau bătută şi să mă aşez cuminte pe lucru. Nu aveam de ales. Iată cum m-a prins pe mine miezul nopţii cu nasul şi ochii în hârtii şi cifre, adunând, scăzând şi căpătând dureri de cap. Azi mi-am neglijat îndatoririle de gospodină, contabila dând din coate şi revendicându-şi locul de onoare. Va trebui să mă revanşez faţă de ai mei cu ceva bun mâine. Voiam să vă scriu, dar cifrele m-au acaparat prea mult  şi nu mai am energia necesară.

Am mai intrat un pic pe mail, aşa, înainte de culcare, să văd ce poveşti am mai primit. Şi am dat peste o chestie mai mult decât interesantă, pe care v-o împărtăşesc şi vouă. Aţi auzit vreodată de „poliandrie”? Spre ruşinea mea, recunosc, e prima dată când citesc despre aşa ceva. Cică e inversul poligamiei şi se practică pe undeva prin India (unde altundeva?). Practicanţii acestui obicei trebuie să se insoare cu aceeaşi femeie cu care s-a însurat pe aranjamente fratele lor mai mare. Cu alte cuvinte, dacă în familie sunt 8 fraţi, toţi băieţi, vor lua de nevastă aceeaşi femeie, pe măsură ce devin majori. Vă întreb şi eu acum.. Dacă pedeapsa pentru poligamie este să te alegi cu două soacre, pedeapsa pentru poliandrie care este? Că după câte povestesc cei de la The Sun se pare că nevasta e mai mult decât mulţumită, deşi trebuie să îngrijească 5 bărbaţi odată!…

Rajo Verma, o tânără mamă de doar 21 de ani, este căsătorită cu cinci bărbaţi, toţi fraţi, potrivit unei tradiţii locale pe care trebuie să o urmeze, potrivit The Sun.

Ei trăiesc într-un sat din nordul Indiei, considerându-se o familie fericită, femeia culcându-se cu un bărbat diferit în fiecare seară. Mai mult, Rajo nu ştie al cui este primul lor copil, Jay, un băieţel de doar 18 luni.
„La început a fost puţin ciudat, dar nu favorizez pe niciunul. Mama mea a fost de asemenea căsătorită cu trei fraţi şi când m-am căsătorit ştiam că trebuie să îi accept pe toţi de soţi. Mă culc cu ei pe rând. Nu avem paturi, doar mai multe pături pe podea. Primesc mai multă atenţie decât majoritatea soţiilor”, a declarat femeia.

Guddu, primul dintre soţi, în vârstă de 21 de ani, povesteşte că a fost primul cu care s-a căsătorit, în urmă cu patru ani. El spune că toţi cei cinci bărbaţi întreţin relaţii sexuale cu femeia, dar nimeni nu este gelos, considerându-se o familie mare şi fericită. 
Tinerii au participat la o căsătorie Hindu aranjată, primul soţ fiind considerat cel oficial. Cu toate acestea, potrivit tradiţiilor satului în care locuiesc, Rajo a fost nevoită să se căsătorească ulterior cu restul fraţilor, Bajju, 32, Sant Ram, 28, Gopal, 26, şi Dinesh. Cu ultimul dintre soţi s-a căsătorit în cursul anului trecut, în momentul în care Dinesh a împlinit vârsta de 18 ani.

Tradiţia provine dintr-o formă istorică de organizare a familiei, numită poliandrie, în care o femeie trebuie să se căsătorească în acelaşi timp cu mai mulţi bărbaţi.

9 comentarii

Din categoria De prin lume adunate...

Oraşul

Acum câţiva ani în urmă, mă fascina. Imensitatea lui, străzile animate, parcurile pline, verdeată, trafic, vară, totul era magnific, de vis. Aşa l-am cunoscut: cu străzi însorite, cu facultăţi căutate de sute de copii la început de drum în viaţă, cu Teatrul Naţional ca un simbol în apropierea atâtor hoteluri celebre de care doar auzisem până atunci, Muzeul de Istorie anticariat la poartă, cu vacile lui colorate si vesele pe străzi pe care nu te aşteptai să le găseşti. M-a intimidat cu Universitatea cu intrările maiestuoase, m-a îmbiat cu Calea Victoriei cu pereţii ei plini de urme de gloanţe, Cercul Militar mi se pare o poveste şi acum. Aşa ne-am împrietenit. El, oraşul colorat, plin de viaţă, vesel, eu provinciala timidă, speriată şi dornică de o schimbare majoră în viaţă. A fost dragoste la prima vedere. Respira tinereţe cu toată agitaţia lui şi mă făcea să mă simt la rândul meu mult mai tânără de cum eram în realitate. În mijlocul lui uitam de tot bagajul de dureri şi griji adunate în ani grei de coşmar.

A urmat o perioadă de tatonări, cu cursuri încărcate, multă informaţie, oameni noi, drumuri noi. Am locuit pretutindeni, de la hotel, la podeaua rece a camerei fetei mele, am descoperit pizza Hut, vata pe băţ,  floricelele de porumb proaspăt înflorite pe o alee în parc, Casa Poporului, Marriott, puiul rotisat. L-am explorat ziua, l-am privit cu nesaţ noaptea şi m-am încărcat cu tot parfumul lui, mi-am tras seva din zambetul copiilor şi tihna oamenilor lângă care mă aflam. Anonimatul îmi făcea bine. După ani mulţi în care îmi fuseseră disecate toate gesturile, vorbele, firele de păr, pentru prima dată puteam trece pe stradă fără să mă recunoască nimeni, fără să fiu obligată să salut pe nimeni. Mergeam pe stradă zâmbind, trecător anonim prin viaţă.

L-am vrut, am vrut să sorb cu nesaţ din cupa pe care mi-o oferea cu generozitate, aşa că am căutat de lucru aici. Am găsit relativ repede, experienţa mea şi-a spus cuvântul. Era pe vremea când pentru angajatori chiar conta ceea ce eşti în stare să faci, nu diplomele şi pilele. M-am implicat cu devotament în tot ceea ce mi s-a dat să fac, uneori am fost rasplătită cu bani, alteori cu lovituri. Am realizat că toată strălucirea nu este decât o faţadă, că oamenii nu sunt toţi aşa cum vor să lase impresia. Unii sunt prefăcuţi, alţii invidioşi, alţii prea egoişti şi dornici să parvină. O adunătură pestriţă venită de pretutindeni ce ascundea şi stele şi noroi. Plecam însă pe stradă şi prin parcuri în zilele libere şi-mi încărcam bateriile pentru o nouă săptămână. Aveam de unde şi disponibilitate să acumulez.

Au trecut anii, am schimbat locuri de muncă, şefi care mai de care mai meschini, dar nu m-am descurajat. L-am iubit în continuare cu tot ceea ce mi-a oferit. Iubirea mea apune, însă. Privirea mi-a obosit şi sufletul s-a împovărat de prea multe lacrimi neplânse, de prea multe dureri adunate.  În anii aceştia s-a schimbat radical. În locul oamenilor tihniţi au apărut pe străzi alţii: speriaţi, trişti, cenuşii. Oameni debusolaţi care au uitat să mai zâmbească. Haine ponosite şi priviri plecate. Din ce în ce mai plecate, din ce în ce mai ponosite.

Acum, unde întorc privirea, mă loveşte o durere. Bătrâni cu scăunel la cine stie ce colţ de stradă, cu mâna întinsă şi privirea pierdută undeva în zare. Nu cer nimic, deşi ar avea nevoie de tot, doar stau acolo, aşa, pierduţi, cu mâinile ca nişte căngi îngheţate şi învineţite. Uneori mai primesc un covrig şi întorc privirea murmurând un bogdeaproste anemic. Covrigul le va potoli poate un pic foamea, dar nu-i va scuti de umilinţă şi corvoada la care sunt supuşi zilnic, ore în şir, indiferent de vreme.  Copii agitaţi ce ţipă din toţi plămânii şi copii trimişi la cerşit să facă un ban cinstit pentru băutura părinţilor. Tigani ce-ţi vând orice şi trag de tine să-i asculţi să te înşele mai uşor. Superbingo, reclamă, corturi pentru ajutoare umanitare, corturi pentru semnături politice ce le folosesc doar lor, şobolani, gunoaie, mirosuri fetide, depresie.

În seara asta, în drum spre casă, tramvaiul plin de viitori studenţi. Tineri încercând să scruteze cu privirea întunericul sperând să poată recunoaşte drumul către gazdă şi a doua zi. Frumuseţe, voioşie, vise, planuri de viitor ce se coc la focul molcom al începutului de drum. Am coborât în întuneric cu zâmbet pe retină, rugându-mă în gând ca toate speranţele şi visele frumoase să nu le fie spulberate. Zâmbetul s-a transformat în urlet când privirea a întâlnit chipul înfiorător de trist şi îngrijorat al unui tânăr negru ce-şi căra către nicăieri o plăsuţă firavă de plastic cu puţina mâncare. Ochii s-au închis refuzând drumul lacrimilor. Câţiva metri mai departe, pe o bordură de ciment, o bătrână gârbovită mânca cu mâna tremurândă şi capul în pământ dintr-o punguţă cu backe rolls primită de milă. Şi sufletul a căzut în genunchi. „Vezi-ne şi ajută-ne, Doamne!”, a strigat şi nu a mai putut opri lacrima în colţul ochilor. Pe o altă bordură, un boschetar găsise buna dispoziţie într-o pungă cu aurolac. Pe o bancă, cu capul sprijinit de o sacoşă cu boarfe un bătrân dormea. Paşii mi s-au intersectat de alţii şovăitori ai unui beţiv întunecat şi tăcut.Ridic ochii, privesc în jur şi văd doar feţe chinuite şi triste. Oamenii cenuşii au luat locul tinereţii.

Oraşul e de fapt al lor. Nimic din strălucirea cu care m-a ademenit cândva nu mai există. A păstrat doar faţa hidoasă, plină de negi şi bube a bătrânei vrăjitoare ce s-a crezut pentru o clipă cea mai frumoasă din ţară. Nici măcar nu-şi mai dă silinţa să arate noilor veniţi oglinda fermecată. Îşi descoperă direct rănile cangrenate, convins fiind că strălucirea vitrinelor şi mirosul ademenitor de mici şi şaorma îi va face să nu vadă decât ceea ce vor până îi va prinde în mrejele lipicioase de păianjen otrăvit. Mi-e teamă, mi-e frig şi vreau să pot fugi cât mai departe.

21 comentarii

Din categoria jurnal

Dedicaţia de vineri

Ei, dragii mei, se apropie cu paşi repezi şi sfârşitul ăsta de săptămână. Am vrut să vă scriu despre o mie de chestii, dar efectele zilei pe dos de ieri s-au făcut simţite şi azi. După ce aseară am mers acasă cu un  39,6 de toată frumuseţea în grade Celsius, de am zăcut toată seara, după durerea cumplită de stomac de pe la 3 noaptea (urmare a nervilor, febrei şi medicamentelor), dimineaţă când să-mi scot câinele constat că am uitat cheile pe birou la serviciu. Şi pe cele de la serviciu şi pe cele de acasă, să fie tacâmul complet. Şi dăi şi luptă, vorba bietului Dandanache… sună un prieten, agită-te. Până la urmă am găsit-o pe fie-mea dispusă să vină să încuie uşa şi o colegă să vină să-mi aducă cheile ei de la birou. Dar toată tevatura m-a întârziat atât de mult, că mi-a dat toată zia peste cap. Şi nu v-am mai scris… Dar nu vă las, chiar aşa, oropsiţi şi părăsiţi, nu vă speriaţi. Până una alta, vă supun atenţiei o voce. Una mică, de copil ambiţios, care pe mine m-a făcut să plâng la propriu. Pe lângă faptul că a interpretat un cântec extrem de drag inimii mele, a mai şi făcut-o perfect.

Sunt mândră pentru ea, pentru părinţii ei, pentru profesorii ei. Avem copii cu care chiar ne putem mândri! Până şi Serge Lama ar fi impresionat de o asemenea interpretare a cântecului lui şi credeţi-mă, de la început până la sfârşit doar vedete mari l-au putut cânta.

Vă dedic cu drag, Je suis malade

https://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=RaEg4KVz2sE

O seară de vineri liniştită şi frumoasă să aveţi!

7 comentarii

Din categoria jurnal

Exemple

  După ce am râs şi ne-am destins un pic, poate că ar fi cazul să luăm un pic aminte la cum se gospodăresc alţii şi ce educaţie dau copiilor lor. Poate că ar fi cazul să punem şi noi în aplicare metodele lor, poate reuşim să ne salvam viitorul ca naţie. Nu o să vă mai plictisesc cu vorbele mele, vă las pe voi să reflectaţi asupra celor ce veţi citi. Textul l-am primit pe mail. În original avea şi poze, dar din păcate nu mă pricep atât de bine să copiez pozele din word, aşa că vă las doar textul. Oricum aici este esenţa.

      ” Miracolul  japonez

Va rog sa cititi despre aceste fapte concrete din viata japoneza …

1. Ati stiut ca elevii si profesorii japonezi au program de curatenie obligatoriu in scoli si licee. Ei participa impreuna in fiecare zi timp de min.15 min.la un program de curatenie generala in liceele si scolile frecventate (vezi foto jos). Datorita acestui fapt noua generatie are deja grija fata de pastrarea, respectarea ordinii si curateniei, lucruri care cu timpul devin absolut necesare deja in activitatea lor viitoare.

2. Cetatenii japonezi care detin animale de casa (caini, pisici) au obligatoriu intodeauna asupra lor pungi igienice speciale pt.adunarea reziduriilor eliminate de acestea pe strazi, parcuri, in aer liber, e.t.c. Multumita igienei si a spiritului de responsabilitate, curatenia in Japonia a ajuns la un inalt grad in codul de comportament japonez.

3. Cei care intretin curatenia, salubritatea, gunoierii japonezi sunt numiti „inginerii sanatatii”!!..??

Au un venit lunar echivalent cu c.ca 19500-33000 RON ?!?!…, dar pentru aceasta „munca” participa la serioase examene date in scris si oral.

4. Japonia este vitregita de resurse naturale. Anual este supusa la uriase valuri marine (tzunami), uragane, sute de cutremure, dar a ajuns prin munca si respect a 2-a putere economica in lume.

5. Hiroshima a fost reconstruita industrial si economic complet in 10 ani de la bombardamentul nuclear din 1945 aug.06 efectuat de S.U.A. (sfarsitul celui de-al 2-lea razboi mondial).

6. In Japonia este interzisa folosirea telefoanelor celulare in trenuri, restarante, in orice incaperi acoperite…

Prin aceasta se respecta deja dreptul la intimitate si linistea celorlalti din aceea incapere…

7. De mici, scolarii japonezi, invata inca din clasa 1….6 , despre etica si relatiile interumane?!…

8. Poporul japonez este unul dintre cele mai bogate si civilizate din lume. Familiile japoneze nu angajeaza femei de serviciu sau pentru curatenie in casa…de acesta raspund doar parintii si copii din familie…

9. In scolile japoneze nu avem examene pina in clasa 3-a. Scopul educatiei japoneze este de a dezvolta personalitatea individuala si gindirea copiilor, prin constientizarea faptelor, datelor de baza ale vietii , legatura principiala intre ele si nu memorarea si redarea automata a celor invatate…

10. In restaurante, bufete, terase, japonezii mananca sanatos variate alimente de calitate si doar in cantitatea necesara, pentru a nu arunca si face risipa… asa arata respect fata de hrana, resursa vietii umane…

11. Intarzierea ANUALA in medie a unui tren japonez este de 7 SECUNDE…Japonezii au un mare respect fata de timpul celorlalti, fapt pentru care sunt foarte precisi si punctuali la secunda !!!…

12. Copii scolari dupa pauza de masa se spala obligatoriu pe dinti. Sunt atenti deja la varste fragede asupra sanatatii si igienei dentare…Pauza mesei de prinz a scolarilor, studentilor este de min. 30 minute pt. a se asigura o mai buna si corecta digestie a alimentelor…

Cind este intrebata lumea despre toate acestea, oamenii raspund :

– Aceasta noua generatie astfel educata si formata va reprezenta in curind viitorul Japoniei…”

7 comentarii

Din categoria jurnal

Să ne râdem puţin, zic!

Ei, dragilor, v-aţi săturat de muncă până la ora asta? Hai luaţi o pauză că azi nu e zi de lucru, cel puţin în privinţa mea. Ziua mea a început pe dos, alandala, aşa cum văd că încă persistă. Să vă povestesc şi vouă cam cum arată dimineaţa unei femei obosite.

De câteva seri am de lucru până peste cap aşa că mă apucă lejer ora 2 noaptea cu ochii în computer, că de, m-a mâncat în fund ca pe maimuţă acum câţiva ani să mă fac contabil. Acum trebuie să îndur, ce naiba să mai fac. Nu că orice altceva te-ar mai ajuta să supravieţuieşti în ţara lui Papură Vodă azi.

Ieri, o zi de coşmar, plină de nervi şi frustrări, venite mai ales din afară. Că trebuia să mă facă Dumnezeu pe mine simţitoare să mă doară sufletul pentru toate animalele nedreptăţine şi obidite din ţara asta şi să mă trimită pe lume tocmai în ţara brutelor fără discernământ. După ce m-am enervat pe Ponta că nu are creier (de parcă aş putea să-i stimulez eu producţia de celule cenuşii dacă le omor pe ale mele), pe CCR că e condusă de un idiot care a găsit de cuviinţă să facă glume proaste exact în momentul nepotrivit, pe un nemernic de preşedinte care s-a grăbit să semneze condamnarea la moarte a unor câini nevinovaţi fără să se mai gândească şi la consecinţe, pe toate brutele de pe facebook răsărite ca ciupercile după ploaie de când cu scandalul câinilor, dornici să ucidă şi să jignească pe oricine sub protecţia anonimatului, am ajuns acasă frântă de oboseală şi am luat munca din capătul celălalt. Apropo, ieri am descoperit că naziştii sunt în floare pe facebook şi chiar nu se mai jenează să-şi ascundă svastica şi idolul Hitler. Am blocat câţiva din ăştia, culmea, toţi de prin Galaţi. O fi vreun cuib de vipere pe acolo şi eu habar nu am? În fine, m-am convins că mama idioţilor e veşnic gravidă şi se înmulţesc ăştia chiar mai repede decât pensionarii -care se ştie că la noi sunt specia cea mai prolifică.

Bunnn… Ajung acasă şi dau să transmit o declaraţie pe salarii, nu de alta, dar să nu mă aglomerez luna viitoare. Nu era obligatoriu s-o depun ieri, angajatorul e cu raportare trimestrială, dar de, m-a mâncat, doar ce v-am zis. Şi bine că m-am scărpinat că am constatat frumos că mi-am înnoit certificatul digital, dar nu m-am mai deranjat să anunţ şi Ministerul de Finanţe despre asta. A trebuit deci să descarc confirmări, să le trimit şi să aştept aprobări să pot transmite. Noroc că nu am avut luna asta nici o alta declaraţie de transmis că ar fi curs amenzile gârlă.

Muncesc eu în continuare până noaptea târziu, îngheţată ca vai de mine, adorm şi mai târziu iar dimineaţa, ca de obicei, mă trezeşte vecinul cu al lui radio România Actualităţi la 5,30. Înjurăturile de rigoare, nervi, televizor, baie, somn în două picioare. Nu apuc să-mi fac cafeaua că nu mă lasă câinele care vrea disperat afară. Trag treningul pe mine cu ochii cârpiţi, iau şi o geacă (să nu cumva să-mi îngheţe sămânţa), iau punguţa, cheile din geantă, deschid uşa şi dau câinele afară. Mă uit nedumerită cu o zbugheşte pe scări în jos şi-mi dau seama când ajunge la parter că nu-i pusesem lesa. O chem înapoi. Se întoarce sărăcuţa, că de, e mai cuminte decât mă-sa şi mai înţelegătoare. Îmi linge mâinile până îi pun lesa şi ieşim împreună. Afară calc într-o baltă dubioasă chiar lângă tomberonul de gunoi, unde mersesem să aruncăm regulamentar punguţa cu răhăţelul. Un maidanez din ăsta odios se înfiinţează lângă noi cu chef de joacă şi-i fură Karei băţul din gură. Mare hoţ. Mă întorc în casă, pun apa în ibric să fac cafeaua şi uit până la urmă să-l pun pe foc. Când mă trezesc e prea târziu şi trebuie să plec.

Ajung la birou şi constat că m-am îmbrăcat total necorespunzător pentru vremea de afară. Dimineaţa, pentru prima dată după zile întregi mi s-a părut că e cald. În consecintă mi-am luat dress subţire, fustă de triplu voal de mătase şi un puloveraş care nu ar ţine de cald nici sobei. Acum mi-au îngheţat picioarele, tremur şi-mi vine să-mi bag ceva în actele de pe birou, că nu sunt în stare să mă concentrez pe ele. Bun… Deci, m-am trezit devreme dar nu am făcut nimic, nici măcar cafeaua nu mi-am băut-o. E cazul să iau o pauză,  să vă pun la curent cu ameţeala mea şi să împart cu voi nişte bancuri. Dacă tot îmi ies toate pe dos, măcar să râdem, mă gândesc!

Medicul se plimba cu sotia pe o alee, in parc. La un moment dat, o tanara cam sumar imbracata, il saluta pe medic toata numai zambet, privindu-l oarecum insinuant. Sotia, contrariata, il intreaba:
       – De unde o cunosti pe domnisoara?!
– Ei, de unde o cunosc?! Am cunoscut-o din motive profesionale.
Sotia se gandeste putin, apoi intreaba din nou:
– Vorbim despre profesia ta sau a ei?- Draga, ginecologul meu ma cunoaste mai bine decat tine.
– Normal , pentru ca eu sunt un simplu utilizator, or el este
administrator de retea.

O familie a gasit in cutia postala doua bilete la concert si o
scrisoare: „Ghici de la cine?”
Intorcandu-se tarziu de la concert, isi gasesc apartamentul gol, iar pe masa un bilet: „Ei, ati ghicit?”

Ce fac doi politist intr-un dulap?
Echipa mobila…

Surub dragut doreste sa faca cunostinta cu o piulita. Sau cu mai
multe. Lungimea permite…

Sotul se cearta cu sotia:
– Vorbesti ca o idioata!
– Vorbesc, ca sa fie pe intelesul tau!

– Ce mai faci, draga?
– Sunt suparata! Sotul meu m-a ofensat grav!…
– Cum asa?
– L-am rugat sa-mi dea 1000 RON, ca sa ma duc la un cabinet de infrumusetare, iar el s-a uitat la mine si mi-a dat 2000!

– Domnisoara, va privesc si n-am cuvinte…
– Dar bani ai?

– Dragule, ce ai facut tu ca sa meriti o sotie ca mine?
– Nu stiu, dar promit sa nu mai fac!

Fata: – M-am indragostit de vecinul nostru si voi fugi cu el.
Tatal: – Foarte bine, n-ai sa vezi nimic de la mine, nu voi mai
investi timp si bani in tine.
Fata: – Tata, eu citesc scrisoarea lasata de mama!

– Vecine, am o mare durere! Mi-a fugit căţelul de acasă!
– Ciudat, când ţi-a plecat soţia, nu ţi-ai făcut atâtea griji.
– Bineînţeles, soţia mea nu avea trei medalii de la expoziţii internaţionale!

O doamnă intră într-un magazin de arme.
– Daţi-mi vă rog un Beretta, calibrul 45.
Vânzătorul:
– Pentru apărare?
– Nu, pentru apărare mi-am angajat un avocat!

Sotul isi asteapta sotia langa un salon de infrumusetare. Aceasta iese si intreaba cochet:
– Na, ce spui?
Sotul, privind-o, ii raspunde:
– Macar ai incercat!

Un client intră furios în magazinul unui comerciant de câini:
– Boxerului, pe care mi l-ai vândut acum o lună, i-ai prezis 14 ani de viaţă.
– Sigur ca da.
– Află că, a murit ieri.
– Atunci înseamnă că, ieri a implinit 14 ani.

O voce disperata la telefon, la ora cinci dimineata:
– Alo! Salvarea?
– Da.
– Veniti repede, caci in curte e un nebun care suna goarna si ne
aduce la disperare pe toti.
– Imediat, dati-ne adresa!
– UM 07177.

– De ce fotbalul feminin e atat de slab dezvoltat?
– E greu sa gasesti 11 femei care sa accepte sa se imbrace la fel.

O pereche de proaspat casatoriti ieseau din biserica. Doi baietei
stateau si se uitau la ei. Unul il intreaba pe celalalt:
– Vrei sa ii sperii?
– Da.
Acesta se duce spre mire si striga:
– Tataaaaa!!!

– Cu ce se ocupa sotia ta?
– E programatoare!
– Interesant.
– Da. Scorpia nu pleaca niciodata de-acasa, fara sa-mi faca programul zilnic!.

Sotia se întoarce de la shopping si-i spune sotului:
– Am pentru tine doua vesti. Cea proasta: am cheltuit toti banii.
Cea buna: te iubesc asa sarac, cum esti!

Ei, v-aţi distrat? Acum încă unul de actualitate, să vă treacă cheful de glumă (colega mea zice că pe ăsta trebuie să-l punem în ramă pe perete):

– Va atragem atentia ca salariul dumneavoastra este confidential.
– Nu va faceti griji, si mie mi-e rusine sa spun cu cat ma platiti.

Hai, să aveţi o zi însorită şi frumoasă! Şi mai caldă decât a mea!

P.S. Dacă aveţi şi voi câteva zâmbete de împărtăşit, sunteţi invitaţii mei. Trebuie să combatem cumva legile alea idioate ale lui Murphy, nu ? 🙂

13 comentarii

Din categoria jurnal

Despre manipulare

Ei, a venit seara, să ne trezim la realitate zic. E musai ca măcar unii din noi să se trezească, poate astfel nu vor mai reuşi toţi mincinoşii şi escrocii să facă ce vor în ţara asta. O să trec peste faptul că azi, în ziua în care soldaţii români căzuţi la datorie în ţări străine -duşi acolo de războiul şi interesele altora- s-au întors pe catafalc acasă, preşedintele nostru a găsit de cuviinţă să semneze legea care permite eutanasierea câinilor fără stăpân, dar nu a găsit timp să acorde şi familiilor îndoliate puţină atenţie. E adevărat, oamenii au murit la datorie, era un risc pe care şi-l asumaseră, pentru care erau plătiţi. De parcă în România mai ai de ales, dacă vrei să trăieşti decent şi să-ţi întreţii familia. Acum toţi se ascund în spatele ajutoarelor materiale care li se vor acorda urmaşilor acestor bravi soldaţi. Se întreabă oare cineva cât costă o viaţă de om? Cum poţi măsura valoarea unui suflet drag? Le poate aduce cineva înapoi copiii mamelor rămase în viaţă, sau taţii copiilor acestor oameni dacă le dau o anumită sumă de bani?

Observ că totul a ajuns să se măsoare în sume mai mici sau mai mari de bani. Doctorii nu-şi fac meseria dacă nu le dai şpaga, guvernanţii nu aud zeci de mii de oameni pentru că şi-au primit dreptul, televiziunile scot de la naftalină tot felul de spoturi laudative pregătite cu grijă tot pe bani grei primiţi de la „investitori” dezinteresaţi. Preşedintele se agaţă de orice, numai să nu fie nevoit să dea piept cu mulţimea nemulţumită. Cinstea se vinde pe sume din ce în ce mai banale în România. De fapt cred că a ajuns cel mai ieftin nimic în ultimul timp. Se apropie cu paşi repezi vremea în care nu va mai valora nici cât o ceapă degerată, ba chiar vei sfârşi pus la zid dacă ai această boală.

Voiam să vă povestesc doar de scăderea TVA la pâine, de care guvernul lui peşte face atâta caz în ultimul timp şi pentru care au ieşit tot felul de directori de fabrici de pâine să afirme prostii pe posturile tv, doar ca lumea să fie la fel de încântată ca ei. În consecinţă, hai să lămurim un pic lucrurile, oameni buni, că dacă aplecaţi urechea la toate reporteriţele isterice de la tv care vă spun că în loc să scadă cu 15% aşa cum ni s-a promis, pâinea a scăzut la raft abia cu 6% şi ăsta tras de păr, rămâneţi nervoşi şi nemulţumiţi tot de comerciantul de la colţul blocului care vă jupoaie de câţiva bănuţi.

Lucrurile sunt de fapt extrem de simple. S-a redus doar TVA-ul nu şi preţul net al produsului finit. Adică, după o matematică simplă, dacă înainte de 1 septembrie o pâine costa 1,00 lei, pe cale de consecinţă acum costă 0,88 lei. Adică la baza la care înainte se aplica taxa pe valoare adăugată de 24%, se adaugă acum doar cu 9%. Rămâne însă aceeaşi bază. Scăderea, după cum vedeţi şi voi, este praf în ochii cumpărătorului. Sunt fix 12 bani (şi cred că am mai spus asta înainte de a fi luată cu atâta tam-tam măsura lui peşte de stimulare a consumului de pâine). Cum nici un comerciant nu va putea vreodată să dea restul de la 88 de bani, de regulă preţul la raft s-a mai îmbunătăţit cu doi bani, aşa de rotunjire. Deci, din scăderea aia fantastică, mai rămân 10 bani/pâine pe care îi puteţi aduna 9 zile ca să mai luaţi o pâine mai mult decât luaţi înainte de inteligenta măsură.

Dacă discutam de reducerea TVA la toate alimentele de bază, puteam sta acum altfel de vorbă. Acea măsură însă ne-ar avantaja pe noi, cumpărătorii plătitori de tot felul de taxe adăugate şi guvernanţii noştri nu asta îşi doresc. Ei vor doar să lase impresia că fac ceva pentru amărâţi şi aruncă câte puţin praf în ochii orbilor de fiecare dată. Să creadă românul îndobitocit că ăştia se gândesc la el mai mult decât alţii.

6 comentarii

Din categoria Cotidian

Celor care dau viaţă

Mi-a căzut sub ochi dimineaţă, o poezie demult uitată. Cândva s-a compus şi o romanţă după ea, probabil una din cele mai frumoase romanţe pe care le-am ascultat vreodată. De acolo au plecat gândurile departe, către cei mai frumoşi ani din viaţă, cei petrecuţi acasă în copilărie.

Nu ştiu dacă există oameni care să nu regrete anii aceia în care fiecare colţ de pâine avea gustul pe care voiam noi să-l aibă, fiecare zi avea alt parfum, fiecare zdreanţă peticită era o haină perfectă pentru ceea ce ne puneam în cap să fim în jocul zilei. De cele mai multe ori, seara când ne adunam pe acasă, mama se lua cu mâinile de păr şi puţin lipsea să nu încasăm măcar câte o palmă pentru felul în care arătam. Multe dureau, pentru că erau nedrepte, altele erau oarecum meritate… Privind acum în urmă îmi dau însă seama cât de greu trebuie să le fi fost părinţilor noştri modeşti să se menţină pe linia de plutire şi să ţină pasul cu generaţia lor şi a noastră, în continuă schimbare.

Timpul a trecut, noi am crescut şi am plecat, fiecare în câte o margine de zare. Ei au rămas acolo, singuri, ducându-şi viaţa la fel de modest şi fără pretenţii ca pe vremea copilăriei noastre. Schimbările sociale i-au afectat pe ei mai mult ca pe noi. Bătrâneţea a venit pe nesimţite, fără ca măcar să-şi dea seama, pensiile abia le ajung de medicamente, durerile sunt multe, bolile necruţătoare.

Prinşi în vârtejul cotidian care nu ne lasă să ne mai gândim şi la noi, facem de multe ori aceleaşi greşeli pe care le-au făcut ei la vârsta noastră: uităm de sufletul nostru. Alergăm după banii necesari traiului de zi cu zi plata chiriei, a facturilor, pentru achiziţionarea unor lucruri mai mult sau mai puţin necesare şi uităm să ne oprim o clipă şi să privim în jur. Uităm să privim înapoi, să ne aducem aminte şi de ei, cei care ne-au dat viaţă şi ne-au îndrumat primii paşi aşa cum s-au priceput.

Cândva, într-o discuţie amară cu mama mea, legată de faptul că merg mult prea rar acasă,  mi-a spus un lucru care m-a durut. Eu încercam să mă disculp, spunându-i că nu am de ales, trebuie să muncesc pentru fiecare lucru necesar, doar nu am primit nimic de-a gata. Ea, simţindu-se vinovată, mi-a zis doar atât. ” Da, mamă… dar şi eu v-am crescut şi nu v-am dat cu ochii pe foc!” Acum, mult timp după acea discuţie vorbele încă ard. Mama e bolnavă, eu prea prinsă în cotidian şi prea bolnavă la rândul meu. Mă doare gândul că o voi pierde, aşa cum am mai pierdut acum câţiva ani o mamă adoptivă de care mi-e tot timpul dureros de dor.

Pentru voi şi pentru cele care ne-au dat viaţă, în dimineaţa aceasta, cu lacrimi în ochi, dedic poezia  ce mi-a purtat gândul atât de departe. Dacă aveţi părinţi în viaţă, nu-i lăsaţi să aştepte să le călcaţi pragul. Cândva nu-i veţi mai găsi aşteptând. Să-i preţuiţi şi să-i iubiţi aşa cum sunt, că datorită lor sunteţi acum oameni.577931_322867154524726_605874581_n

2 comentarii

Din categoria jurnal

Parfum

Uneori, parfumul pielii tale îmi rămâne în palme. Îl port aşa ziua întreagă, comoară fără preţ. Mă mişc cu grijă, să nu cumva să-l pierd în vâltoarea grijilor curente şi din când în când îmi duc palmele la gură şi-l sărut cu dor. În acele zile, dacă închid ochii, buzele mele se pot desfăta cu pielea-ţi dulce de sub lobul urechii stângi. Îl sorb cu nesaţ, încărcându-mi plămânii pentru toate orele ce vor veni goale de tine peste zi.

Sunt zile în care pot respira doar prin tine. Îmi sorb viaţa clipă cu clipă din potirul dragostei tale. Zilele în care palmele mele păstrează în ele dulce povară, parfumul pielii tale.

2 comentarii

Din categoria Scrisorile iubirii

Vise ciudate şi dimineţi cu veşti rele

Na, că am ajuns să deschidem ochii şi într-o altă zi de marţi. Una urâtă deja.

După ce febra m-a chinuit toată noaptea cu frisoane şi somn pe furate, mi-a mai apărut în vis şi un cretin de premier care este, să-mi enerveze şi neuronul rămas cât de cât întreg. În mijlocul prietenelor căzute în limbă pentru susţinerea lui într-o campanie acerbă pentru funcţia de preşedinte (după care salivează mai rău decât căţelul meu în faţa oaselor la care nu are acces) mă găsisem eu să-i pun tot felul de întrebări incomode şi să-i dau sfaturi pertinente. Ce mai, l-am făcut să-mi spună cu obidă că-i pare rău că m-a cunoscut şi că mi-a dat numărul lui de telefon. Fără să renunţe la zâmbetu-i tâmp, deşi enervarea i se citea în ochi.   Auzi, de parcă cine ştie ce favoare îţi face Ponta dacă îţi dă numărul de telefon! Dar şi eeeu i-am trântit-ooo de nu s-a văzut!!! Păi ce, avea impresia că o să-l sun să-i fac declaraţii de dragoste? I-am spus verde în faţă că dacă merg la vot prefer să-l votez încă o dată pe Băsescu (care îmi stă în gât de ani buni), numai pe el nu o să pun ştampila nici picată cu ceară. Să ştie că nu are de a face numai cu proşti, hm!

Ceea ce mi-a adus aminte -trează fiind de acum- să-mi dedic o melodie de încurajare, că tot e marţi. V-o dedic şi vouă, să începeţi ziua cu un zâmbet (chiar dacă e pe jumătate amar).

Ei, după aşa vise frumoase, pline de învăţăminte şi refulări şi după auto-încurajări motivante, vine dimineaţa cu cea mai tristă veste : s-a stins din viaţă Geo Saizescu. Omul acesta mi s-a părut de-a lungul timpului de o genialitate greu de egalat. Om simplu, pe care nu l-ai fi remarcat în trafic nici dacă te-ai fi ciocnit frontal cu el, avea un simţ al valorii şi umorului cum puţini oameni au.  Fie-i acest ultim drum lin, înconjurat de bună dispoziţie şi hohote de râs, aşa cum a împrăştiat cu filmele sale o viaţă întreagă!

Şi cum altfel ne-am putea lua la revedere de la domnia sa, decât cu un fragment dintr-unul din filmele lui de referinţă:

Drum bun, Maestre!

11 comentarii

Din categoria jurnal

Frigul de luni

Toamna  asta mi-a intrat prea repede în oase. Am răcit şi mi-e frig, atât de frig, că uneori nimic nu-mi încălzeşte mâinile. Urât început de toamnă frumoasă. Stă să plouă şi vântul împrăştie furios frunze galbene pe alei. Nu aş vrea să dispară aşa repede podoaba copacilor. Mi-e prea frig deja, ce m-aş face şi fără plapuma lor încă pavăză între cer şi pământ?

E luni, dragii mei. O luni rece şi urâtă ce a început prost cu blocaj în trafic şi un accident cumplit cu care am fost nevoită să-mi intersectez paşii. Mi-e dor de oameni dragi care nu mai sunt. Azi am poposit o vreme lângă locuri cândva dragi, care-au păstrat din tot ce-a fost doar sufletul minunat al celor ce s-au dus. Le închin şi vă ofer tuturor unul din cele mai frumoase omagii aduse toamnei. Poate vă încălzeşte şi pe voi!

Să aveţi o săptămână blândă şi veselă!

4 comentarii

Din categoria jurnal

Dor

vis-de-dragoste-5_aae133fa5d8231Mi-a fost atât de dor de tine cândva, că universul s-a oprit în loc şi ţi-a îndreptat paşii pe drumul meu. Nici nu te cunoşteam pe atunci, doar te doream cu toată fiinţa, aşa cum eşti acum, chiar fără să-mi dau seama ce-mi doresc cu adevărat.

Mi-ai ieşit în cale când nimic nu mai părea posibil şi paşii tăi mi-au trasat cărarea atunci când furtunile vieţii mi-au acoperit cu nisip zarea. Am căzut şi mâna ta m-a ridicat, am plâns şi pieptul tău m-a adăpostit, am vrut să renunţ şi ochii tăi mi-au limpezit gândurile. Ne-au înserat amurguri înflăcărate şi ne-au trezit dimineţi limpezi.  Ne-au bătut vânturi şi ne-au acoperit zăpezi de când paşii noştri se împletesc şi se completează. Au venit însă şi primăveri, cu flori de cais şi miros de verde crud, iar noi am renăscut ca pasărea Phoenix din propria noastră cenuşă. Ard pe altarul dragostei cu foc nestins şi flacăra pâlpâie uneori când oameni răi trimit ploi furioase s-o stingă. Tu sufli blând şi răsuflarea ta îi dă energie şi o întreţine.

Mi-e dor şi acum de tine. Mă pierd în ochii tăi şi sângele-mi inundă fierbinte fiinţa. Îţi sărut mâna în tăcere şi parfumul ei mă îmbată. Îmi înclin fruntea ostenită pe umărul tău iar tu mă strângi în braţe tandru, ca pe un copil. Mor şi renasc cu fiecare sărutare pătimaşă şi iubirea mea îmbracă haine noi de fiecare dată când mă atingi. Pentru că iubirea poartă numele nostru.

Scrie un comentariu

Din categoria Scrisorile iubirii

Bătrânul-bătrân

batrani_thumbToamnă caldă plină de roade. Gospodinele aleargă cu sacoşele pline de la piaţă să pregătească cele necesare pentru iarnă. Amiază, autobuz plin mai mult de sacoşe decât de oameni. Oamenii, în mare majoritate pensionari. Aştept cuminţică, înghesuită între două sacoşe imense şi o bătrână verde, să vină staţia la care cobor. În zonă, piaţa e printre cele mai scumpe din Bucureşti. Mai am două staţii până la destinaţie. La un moment dat urcă pe uşa din faţă un bătrân. Bătrân tare, murdar, neîngrijit, cu baston la fel de bătrân şi o bocceluţă soioasă în mâini. Se opreşte în dreptul uşii blocând oarecum trecerea.

Staţia următoare e aproape. Autobuzul opreşte şi bătrâna cu sacoşele imense trebuie să coboare. Se chinuie să treacă pe lângă bătrânul care nu prea se-ndură să-i facă loc. Sau poate că nu mai poate, a înţepenit acolo, într-o poziţie care îi dă posibilitatea să stea încă în picioare. Jos, un alt bătrân, şmecher, în pantaloni scurţi şi maieu încearcă să-şi extragă consoarta cu sacoşele din autobuz. Începe să înjure: „Dă-te mă, în pizda mă-tii din uşă, soiosule! Cerşetorul dracu, nu poţi să faci loc?! Fi-r-aţi ai dracului de cerşetori împuţiţi!” Gura spurcată proliferează injurii în timp ce consoarta, timidă, încearcă să-l potolească. În autobuz băbuţele cu sacoşe pântecoase aruncă priviri dezgustate către cerşetor. Empatizează cu bărbatul guraliv ce face parte din aceeaşi clasă socială cu ele. Dacă era tânăr, poate l-ar fi apostrofat pentru că se ia astfel de un bătrân, aşa, îl aprobă tăcut toate.

Bătrânul-bătrân şi soios pare că se sufocă de indignare. ” Du-te, mă, dracu de prost! Eu am făcut războiul, mă! Am luptat în munţi cu arma în mână, mă dobitocule! Am săpat tranşee prin ploaie, am suferit de foame!” Autobuzul închide uşile şi pleacă spre următoarea staţie. Bătrânul-bătrân nu poate să tacă şi în voce  se simte răzbind ura acumulată în timp. ” Am suferit de foame, mă! Am mâncat căcat de urs! Cu asta ne-am hrănit! Am luptat cu arma-n mână, mă prostul dracului!”…”Mâncam căcat de urs, asta mâncam…”

Autobuzul m-a lăsat în staţia de destinaţie. Am coborât cu inima grea. Atât de grea că-mi şovăiau paşii. Trăim într-o societate de rahat. Plătim pensii grase foştilor comunişti colţoşi, mâncând noi inşine te miri ce pentru că avem salarii de toată jena, dar lăsăm să ne moară de foame veteranii. Cei care au luptat cu arma în mână ca noi să putem spune acum că avem o ţară. Cei care s-au hrănit cu excremente de animale şi rădăcini ca noi să vorbim liberi româneşte acum. Îţi vine să pleci ochii şi să urli.

Nu sunt o persoană care să eticheteze prea repede oamenii. Acum chiar o să mă mai gândesc încă de două ori înainte de a pune etichetă cuiva. Nu poţi ştii niciodată ce dramă ascund nişte haine ponosite şi nespălate.

13 comentarii

Din categoria Cotidian

Puiul – în variantă modernă

pui_de_caprioara-300x225Mai pe primăvară, într-un sat din România, o femeie găsea un pui de căprioară rănit. Plecase la adunat de vreascuri din pădure şi l-a găsit acolo…trist, muşcat de animale sălbatice, în pragul morţii. Era micuţ rău, aproape nou născut şi mama căzuse probabil pradă aceloraşi animale, sau altora cu două picioare. I s-a făcut milă femeii şi l-a luat acasă. I-a îngrijit rănile, l-a hrănit cu biberonul, l-a pus pe picioare. Îngrijit bine, puiutul s-a întremat şi a crescut de parcă era de când lumea în gospodăria femeii.

Numai că, o asemenea întâmplare nu trece neobservată. Nu poţi să vezi crescând în curtea vecinului un pui de căprioară fără să dai sfoară în ţară şi să faci reclamaţie. Că de… poate fi ilegal, nu? Cu o operativitate demnă de cauze mai bune, autorităţile au apărut la poarta femeii. Şi au prins-o în flagrant cum ar veni, hrănind căprioara.

„Mamaie, ai un pui de căprioară, aşa ni s-a spus!” „Am, maică!” „De unde l-ai luat?” „L-am găsit în pădure. Era rănit maică, vai de el. Uite ce frumos e acum!” „Mata nu ştii că nu ai voie să iei din pădure ce ţi se năzare? Era puiul pădurii, nu al dumitale!” „Maică, mie mi-a părut rău de el, că-l mâncau animalele acolo… nu mai avea nici mamă… am crezut că fac un bine, creştineşte!” „Mamaie, nu se procedează aşa cum crezi mata! Vă daţi toţi creştini şi nu respectaţi nici o lege! Animalul pădurii e al pădurii, rămâne acolo! Trebuia să anunţi autorităţile!” „Despre ce, maică? Să mă duc la poliţie să spun că în pădure e un pui rănit? Doamne, Maica Domnului! Se duceau ei să-l ia? Păi maică, ei abia prind hoţii…dacă îi prind, de un biet pui de animal stau in drum?” „Nu ştiu, mamaie! Ai călcat legea, o să plăteşti, vei vedea! Nu sunt eu pădurar degeaba pe aici, şi nici ăsta poliţist de ieri! Îţi confiscăm căprioara, trebuie eliberată!” „Luaţi-o, maică! Nu o ţin legată, vedeţi şi voi…”

Autorităţile vigilente, au luat puiul crescut acum şi l-au eliberat în pădure. L-au salvat de bătrâna infractoare. Data viitoare poate plăteşte un vânător suficient cât s-o împuşte legal. Sau poate o împuşcă unul hoţeşte, în buna practică românească. Că pădurarul e şi el om, mai închide ochii la oamenii cu dare de mână (pe sub mână).  Deocamdată bătrânei i s-a întocmit dosar penal de braconaj. Riscă 7 ani de închisoare. Cam cât un violator. Diferenţa e că ea a salvat o viaţă, pe când ăla omoară un suflet. Să se ştie că la noi nu se joacă oricine cu legea! Noi ne vindem ieftin oricărui criminal care are chef să omoare animale în pădurile noastre. Dar ne vindem, oameni buni, nu lăsăm pe oricine să ne salveze animalele gratis!!!

 

 

 

23 comentarii

Din categoria Cotidian

Mărturisire

avatare-triste-2_188568ca2301c6Da, iubitul meu, mărturisesc. Cu toată sinceritatea. Sunt geloasă.

Sunt geloasă pe pământul ce-ţi sărută zilnic tălpile, pe zarea ce-ţi mângâie privirea, pe toate obiectele pe care palma ta îşi lasă mângâierea. Sunt geloasă pe copilul ce-ţi smulge un zâmbet, pe vântul ce-ţi trece degetele prin păr în locul meu. Invidiez apa ce-ţi mângâie trupul dimineaţa, înfiorându-l. Sunt geloasă pe ţigara şi pe ceaşca ce-ţi sărută buzele prea des. Mă doare distanţa ce ne desparte uneori şi drumul ce te duce departe. Sunt bolnavă de gelozie pe aerul pe care-l respiri atunci când nu eşti lângă mine.

Nu sunt geloasă pe alte femei. Niciuna nu mi-ar putea lua ceea ce este deja al meu. Dragostea ta, sufletul tău, gândul îndreptat cu duioşie către mine nu le poate fura nimeni. Nu am de ce fi geloasă pentru că niciuna nu te poate iubi ca mine.

4 comentarii

Din categoria Scrisorile iubirii

Mi-e frig

mi-e frig fără tine
azi.
mi-aş dori
să putem amâna
sarcinile banale
de zi cu zi,
să îmi odihnesc capul
pe pieptul tău
şi să mă încălzesc
la dogoarea
inimii tale.
febra îmi aprinde
ochii
şi mă face
să tremur,
mâinile au îngheţat
de dorul
atingerii tale
iar vântul câinos
mi-a pârlit
buzele flămânde
de gura ta.
Aşteaptă-mă
cu focul făcut,
iubite.
Azi mi-e cumplit
de frig
fără tine.

Scrie un comentariu

Din categoria Scrisorile iubirii

Prima zi de şcoală, cu amărăciune

scoala4Prima zi de şcoală. Oraşul fierbe, străzile-s blocate, mijloacele de transport în comun înţesate, multe flori, strălucire, cadouri. Nu e mai şcoala ce era odată. Copiii îşi etalează noile achiziţii, hainele şi ghiozdanele de firmă, tabletele, telefoanele de ultimă generaţie, maşina primită în dar drept premiu că au trecut clasa anul trecut. Merg la şcoală mai mult pentru socializare şi pentru că ingrata asta de societate îi obligă să obţină nişte diplome pe care nu le pot obţine din faţa computerului de acasă. Îi aşteaptă clase noi, frumoase, în care părinţii şi educatorii au investit bani mulţi din fondul anual al clasei. Mult mai mulţi decât îşi va permite guvernul să aloce şcolilor de stat vreodată. Pentru că părinţii vor ca copiii lor să aibă condiţii optime de studiu, să nu-şi rupă hainele scumpe prin bănci vechi şi roase de vreme. Să se simtă bine, altfel nu merg la şcoală. Nici aşa nu e sigur că vor sta mai mult de o zi pe acolo… prima_zi_de_scoala2Oraşul are tentaţii multe şi importante, mult mai interesante decât lecţiile predate la clasă de profesori anoşti şi nervoşi, depăşiţi de situaţie. Doar ăia mici mai ştiu ce înseamnă cu adevărat 4 ore de şcoală şi asta până ajung la concluzia că intelectul lor e mult superior nivelului clasei. După care luptă cu toate puterile să-l scadă exponenţial până la nivelul ultimului golan de pe stradă. Pentru că aşa-i cool…

prima-zi-de-scoala-la-tara-elevii-din-ciurila-se-trezesc-la-4-dimineata-sa-urce-pe-singurul-microbuz_1E prima zi de şcoală şi pentru copiii din sate uitate de lume. Numai că pe ei nu prea îi bagă nimeni în seamă. Dorm puţin, că drumul până la şcoală e lung. Şi-au adunat din timp rechizite pentru care părinţii au rupt de la gură să le cumpere. Puţine, dar cu atât mai îndrăgite. Îmbracă uniformele curate, poate aceleaşi ca anul trecut. De cele mai multe ori nici nu au uniforme pentru că  sunt mult prea scumpe şi părinţii nu şi-i le permit. Se îndreaptă cu emoţie ţinându-se de mână către şcolile în care au învăţat cândva până şi bunicii lor.  Clădirile stau într-o rână, cu o spoială de tencuială nouă pe exterior în cele mai bune cazuri. Clasele îi aşteaptă obosite, cu bănci bătrâne care poartă scrijelite în scândură gânduri demult uitate, cu podele tocite de atâtea perechi de ghete ce-au călcat vreodată pe ele, cu pereţi coşoviţi  purtând tablouri şi citate vechi, atât de vechi că nici ei nu le mai citesc, le-au învăţat pe dinafară. 2_75690000Aici părinţii nu au ce să investească. Abia îşi duc traiul de azi pe mâine, sau consideră că aşa cum au învăţat ei să scrie şi să citească, vor învăţa şi odraslele lor. Doar nici nu au nevoie de mai mult în viaţă. Autorităţile locale, alese din rândul celor pentru care şcoala a fost chinul vieţii lor găsesc bani pentru sedii luxoase de primării, pentru un bar, două, pentru un asfalt până la poartă, niciodată pentru şcoală. Profesorii încearcă să supravieţuiască cum pot şi se trezesc bătrâni la aceleaşi catedre de la care au predat zecilor de generaţii trecute prin faţa ochilor lor. Se bucură ca de o reuşită personală când elevii lor merg mai departe la liceu şi apoi la facultate. Îi cunosc pe toţi pe nume, le-au urmărit evoluţia şi povestesc despre ei cu mândria unui părinte.  Au o amărăciune… în ultimul timp, deşi din ce în ce mai mulţi reuşesc să plece, puţini sunt însă cei care îi fac cu adevărat mândri. Copiii tânjesc şi acolo după traiul celor de la oraş şi copiază cu fidelitate tot ce văd la televizor. Pleacă copii buni şi se pierd undeva pe drum, atraşi de tentaţiile cu străluciri de suprafaţă ale traiului fără nici o grijă.

Peste toate acestea, de douăzeci de ani învăţământul se tot schimbă, după bunul plac al celor ajunşi vremelnic la conducere. Examene noi, sau vechi, schimbate, redenumite, reinventate, toate înpovărând o şcoală depăşită de situaţie. Bani mulţi ceruţi pentru cărţi noi şi caiete speciale, fişe de lucru de multe ori nefolositoare, la care mulţi pot doar visa. Examene care încearcă să-i uniformizeze pe toţi, fără să investească nimeni în dotări uniforme în privinţa materialelor de studiu. Rechizite prea scumpe pentru buzunare prea goale şi multă tristeţe în privirile celor ce ar vrea să-şi poată depăşi condiţia învăţând. Rechizite inutile pentru cei ai căror părinţi aruncă cu generozitate bani pe cadouri de ultimă generaţie. Superficialitate multă, dictată din scaunele comode ale unui minister prea puţin luat în seamă până şi de cei ce-l conduc. Examene noi pentru copii mici, aceeaşi superficialitate la nivel înalt. Bine aţi revenit la şcoală copii! V-aş ura ca noul început să vă aducă multă poftă de viaţă şi să vă trezească interesul pentru descoperirea altor şi altor lucruri noi pe care şcoala vi le poate dezvălui. Sper să terminaţi cu bine acest an plin de noi provocări şi să deveniţi mai responsabili până la finele lui. Încă mai sper…

2 comentarii

Din categoria Cotidian

Prin parc

toman-in-parcAm umblat azi cu sufletul desculţ prin parcul amintirilor. M-am trezit aşa, desculţă şi despletită pe alei şi nu mi-a venit să le părăsesc toată ziua. Fiecare alee poartă o cruce albă pe care stă inscripţionat cu litere negre numele câte unul vis pierdut. Habar nu am când am omorât atâtea vise frumoase. Din loc în loc câte o bancă părăsită mă îndemna la contemplare.

Pe aleile însorite, nisipul îmi încălzea tălpile sărutându-le cu dogoarea nisipului încins. Mi-am adus o băncuţă mică, pe care să mă aşez uneori să stau de vorbă cu marea. Era furioasă şi-mi şoptea vorbe grele, de reproş, stropindu-mi obrajii cu lacrimi din valul înspumat ce mi-l spărgea de ţărm. Deasupra noastră cerul înalt zâmbea, parcă încurajându-mă. Am ridicat ochii şi am lăsat valul să-mi vorbească. Am tăcut, cu sufletu-n genunchi pentru că vina era a mea.

Într-un târziu m-am ridicat şi am păşit sfios spre alte alei. Tălpile mi-au sângerat rănite în pietrele ascuţite pe care amintiri dureroase mi le-au aşternut în cale. Cerul s-a întunecat şi a început să plângă, mângâindu-mi părul şi spălându-mi obrajii de lacrimi. Mi-a ieşit în faţă o toamnă veche şi ploioasă ce mi-a pătruns odinioară până în fundul sufletului, purtându-mi paşii pe străzi pustii şi reci. M-a condus plângând până la capătul aleii deschizând răni vechi, demult uitate. Din lacrimile ei am cules ziua de mâine.

M-am aşezat sub un gorun bătrân să-mi vindec rănile din talpă şi privighetorile mi-au cântat povestea drumurilor vechi străbătute de o fată cuminte în prag de seară, prin păduri umbrite. Cu ochii închişi şi inima plină de vise pierdute le-am ascultat până când luna s-a ascuns după un nor. M-am ridicat cu părul alb şi sufletul greu de de zile şi nopţi trăite în zadar.

Aş pleca, dar m-am rătăcit pe alei şi nu mai găsesc poarta. Noaptea s-a aşternut şi-mi ascunde umbra împiedicându-mi paşii obosiţi. Liniştea din jur mă îmbie să mă opresc şi să mă întind ostenită pe stratul de crizanteme albe ce-mi trimite parfumul suav până în inimă. Aş vrea să pot dormi o veşnicie, să mă trezesc în altă dimensiune odihnită şi vindecată de toate rănile ce încă sângerează. Să o pot lua de la capăt curată, cu sufletul primenit, eliberată de toate lanţurile ce-au durut cândva.

Închid ochii şi aştept întinsă pe covor de frunze moarte. Sub mine pământul reavăn freamătă. Luna îşi arată faţa şi-mi luminează calea dezvăluindu-mi poarta. Mă scutur de rouă şi păşesc încet către casă. Mâine trebuie s-o iau de la capăt în existenţa asta obositoare şi străină. Închid uşor poarta şi las în urmă parcul cu aleile lui curate şi lacrimile sărate din val înspumat de mare. Mâine e un alt început. Îmi închid rănile şi merg mai departe. Mâinele cules azi în parcul toamnei.

2 comentarii

Din categoria Scrisorile iubirii

Oameni singuri

Mi-au trecut prin faţa ochilor, ca-ntr-un cinematograf al vieţii toţi anii trecuţi. Viaţa mea ca un film trist şi prost, într-un decor întunecat de toamnă umedă târzie. Ploaia rece ce biciuie obrazul trecătorilor. Stropi nehotărâţi şi frunze putrede pe alei îmbibate de apă ce le însoţesc paşii grăbiţi.   Vântul sălbatic şi nervos ce-i împinge către case. Oameni singuri, strângându-şi la piept mantaua de ploaie să nu mai simtă acele de gheaţă înfipte sub piele de vânt.

Suntem cu toţi nişte oameni singuri în imensitatea unui oraş străin şi rece. Ne purtăm pe umeri viaţa ca pe o povară sau ca pe un trofeu, uneori invidiaţi de ceilalţi, alteori ca nişte umbre reci şi neînsemnate în întuneric. Trăim, iubim, facem dragoste, plângem sau ne purtăm bucuriile mărunte în zâmbet în deplină singurătate. Ne afişăm măştile în public,  ultimele achiziţii în materie de bijuterii sau maşini, dar puţini sunt cei ce pătrund până în adâncul nostru, să ne deschidă uşa sufletului ca să-şi aducă în vizită paşii desculţi.

Uşa aceea rămâne de cele mai multe ori ferecată şi o purtăm ca pe o povară ce se îngreunează odată cu trecerea anilor. Se umple de rugină şi înţepeneşte ca o uşă de temniţă ce ascunde în spatele ei un condamnat la moarte. De cele mai multe ori povara e cu mult mai grea, când purtăm pe umeri povara celui de alături care nu a ştiut niciodată să bată discret la uşa sufletului nostru. Aşteptăm ani şi închidem în noi amărăciuni pe care celălalt nu-i în stare să le bănuiască măcar, preocupat fiind de propria-i persoană ca şi cum ar fi singurul om de pe pământ. Plecăm fruntea şi ne resemnăm până când apare din neant sufletul desculţ cu cheia potrivită. Uneori apare prea târziu, alteori nu apare deloc.

Trăim într-o mare de singurătăţi. Trecem prin viaţă resemnaţi, purtându-ne pe umeri anii grei umpluţi până la refuz cu aşteptări şi vise neîmplinite. Şi niciunuia din trecătorii cu care ne intersectăm nu-i pasă de ceea ce simţim. Îşi poartă propria singurătate cu egoism, până la punctul terminus al călătoriei pe drumul vieţii.

5 comentarii

Septembrie 14, 2013 · 7:22 pm

La început de weekend

Ehei, dragilor, s-a terminat şi săptămâna asta de lucru. Gata, oficial a început weekendul, am decretat şi dacă am decretat eu, trebuie să vă conformaţi şi voi! Ştiu că e toamnă, că s-au dus naiba concediile şi vine doar un weekend, că încep şcolile, că poate o să plouă, că Moldova e din nou sub ape şi mai nou am auzit că şi Tulcea e sub apă… Toate trec, vă zic eu. Se vor reface şi casele, şi podeţele şi şcolile (doar a promis Ponta) şi la prima ploaie serioasă vor pleca din nou. Că de, aşa se lucrează la noi, pe dos. Dar despre toate astea vă voi povesti mâine.

Acum, luaţi-vă frumos un pahar de vin (hai, merge şi bere dacă e neagră şi-mi daţi şi mie un pahar) aproape şi hai cu mine înapoi în vară, prin nişte destinaţii exotice. Mi s-a spus că trebuie neapărat să merg o dată în viaţă în fiecare din ele. Cum vacanţa de unul singur în astfe de locuri nu merge, vă invit să călătoriţi şi să vă bucuraţi de peisaj cu mine!

Hai să privim peisajul în grădina scufundată din Noua Zeelandă

image001

Pe o barcă mică în Colmar, Franţa

image002

Să ne odihnim puţin într-un hamac suspendat în Filipine

image003

Apoi într-o piscină infinită

image004

Să ne plimbăm cu o maşină barcă în Elveţia

image005

Apoi să servim ceva pe această mică peninsulă din Mykonos, Grecia

image006

Să ne dăm într-un leagăn deasupra mării

image007

Să ne relaxăm în această bibliotecă cu pereţi de sticlă din Germania

image008

Sau într-un hamac suspendat de pe insula Dedon

image009

În această cadă de hidromasaj aflată pe un acoperiş în Gothenburg, Suedia

image010

Să privim peştii dintr-o cabană cu podea de sticlă peste ocean, din Maldive

image011

Să bem un frape aici pe plaja staţiunii Lido din Sarasota, Florida

image012

Să privim lumea de sus din acest leagăn în copac din Granada, Nicaragua

image013

Să ne răcorim în acest bazin-peşteră din Santorini, Grecia

image014

Apoi în hamacul unei colibe mici din Santa Marta, Columbia

image015

Să privim apusul dintr-un bungalou plutitor din Maldive

image016

Să savurăm p cafea pe această verandă din Insula Thousand, Canada

image017

Să ne plimbăm cu această cadă-barcă cu hidromasaj din Seattle , Washington

image018

Să ne odihnim în această statuie de pe plaja din Puerto Vallarto, Mexico

image019

Să ne bălăcim puţin în această piscină

image020

Să luăm masa la acest restaurant în Bora Bora

image021

Să privim peisajul de pe acest vârf în Machu Picchu

image022

Să privim un film plutind în piscină

image023

Să savurăm un ceai în acest complex construit pe un râu din Bali

image024

image025

Să traversăm Glacier Bay, Alaska într-un caiac

image026

Să ne scăldăm într-o piscină naturală în rocă din Pamukke, Turcia.

image027

Să luăm masa aici în Soneva Kiri, Thailanda

image028

Să vâslim printr-o peşteră din Kefalonia, Grecia

image029

Şi în final să ne odihnim pe un puf într-o curte boemă.

image030 image031

Sper că v-aţi relaxat şi dacă v-a plăcut plimbarea cu mine, o să vă mai duc şi altă dată.

Un weekend de vis vă doresc tuturor acum! Terminaţi paharul acela de vin şi bucuraţi-vă de viaţă!

9 comentarii

Din categoria jurnal