Oameni singuri

Mi-au trecut prin faţa ochilor, ca-ntr-un cinematograf al vieţii toţi anii trecuţi. Viaţa mea ca un film trist şi prost, într-un decor întunecat de toamnă umedă târzie. Ploaia rece ce biciuie obrazul trecătorilor. Stropi nehotărâţi şi frunze putrede pe alei îmbibate de apă ce le însoţesc paşii grăbiţi.   Vântul sălbatic şi nervos ce-i împinge către case. Oameni singuri, strângându-şi la piept mantaua de ploaie să nu mai simtă acele de gheaţă înfipte sub piele de vânt.

Suntem cu toţi nişte oameni singuri în imensitatea unui oraş străin şi rece. Ne purtăm pe umeri viaţa ca pe o povară sau ca pe un trofeu, uneori invidiaţi de ceilalţi, alteori ca nişte umbre reci şi neînsemnate în întuneric. Trăim, iubim, facem dragoste, plângem sau ne purtăm bucuriile mărunte în zâmbet în deplină singurătate. Ne afişăm măştile în public,  ultimele achiziţii în materie de bijuterii sau maşini, dar puţini sunt cei ce pătrund până în adâncul nostru, să ne deschidă uşa sufletului ca să-şi aducă în vizită paşii desculţi.

Uşa aceea rămâne de cele mai multe ori ferecată şi o purtăm ca pe o povară ce se îngreunează odată cu trecerea anilor. Se umple de rugină şi înţepeneşte ca o uşă de temniţă ce ascunde în spatele ei un condamnat la moarte. De cele mai multe ori povara e cu mult mai grea, când purtăm pe umeri povara celui de alături care nu a ştiut niciodată să bată discret la uşa sufletului nostru. Aşteptăm ani şi închidem în noi amărăciuni pe care celălalt nu-i în stare să le bănuiască măcar, preocupat fiind de propria-i persoană ca şi cum ar fi singurul om de pe pământ. Plecăm fruntea şi ne resemnăm până când apare din neant sufletul desculţ cu cheia potrivită. Uneori apare prea târziu, alteori nu apare deloc.

Trăim într-o mare de singurătăţi. Trecem prin viaţă resemnaţi, purtându-ne pe umeri anii grei umpluţi până la refuz cu aşteptări şi vise neîmplinite. Şi niciunuia din trecătorii cu care ne intersectăm nu-i pasă de ceea ce simţim. Îşi poartă propria singurătate cu egoism, până la punctul terminus al călătoriei pe drumul vieţii.

Anunțuri

5 comentarii

Septembrie 14, 2013 · 7:22 pm

5 răspunsuri la „Oameni singuri

  1. Nu suntem singuri, Lucista. Numai cel ce abandoneaza lupta e învins.

    Apreciază

  2. Reblogged this on lucista and commented:

    Suntem cu toţi nişte oameni singuri în imensitatea unui oraş străin şi rece. Ne purtăm pe umeri viaţa ca pe o povară sau ca pe un trofeu, uneori invidiaţi de ceilalţi, alteori ca nişte umbre reci şi neînsemnate în întuneric. Trăim, iubim, facem dragoste, plângem sau ne purtăm bucuriile mărunte în zâmbet în deplină singurătate. Ne afişăm măştile în public, hainele, ultimele achiziţii în materie de bijuterii sau maşini, dar puţini sunt cei ce pătrund până în adâncul nostru, să ne deschidă uşa sufletului ca să-şi aducă în vizită sufletul desculţ.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s