Prin parc

toman-in-parcAm umblat azi cu sufletul desculţ prin parcul amintirilor. M-am trezit aşa, desculţă şi despletită pe alei şi nu mi-a venit să le părăsesc toată ziua. Fiecare alee poartă o cruce albă pe care stă inscripţionat cu litere negre numele câte unul vis pierdut. Habar nu am când am omorât atâtea vise frumoase. Din loc în loc câte o bancă părăsită mă îndemna la contemplare.

Pe aleile însorite, nisipul îmi încălzea tălpile sărutându-le cu dogoarea nisipului încins. Mi-am adus o băncuţă mică, pe care să mă aşez uneori să stau de vorbă cu marea. Era furioasă şi-mi şoptea vorbe grele, de reproş, stropindu-mi obrajii cu lacrimi din valul înspumat ce mi-l spărgea de ţărm. Deasupra noastră cerul înalt zâmbea, parcă încurajându-mă. Am ridicat ochii şi am lăsat valul să-mi vorbească. Am tăcut, cu sufletu-n genunchi pentru că vina era a mea.

Într-un târziu m-am ridicat şi am păşit sfios spre alte alei. Tălpile mi-au sângerat rănite în pietrele ascuţite pe care amintiri dureroase mi le-au aşternut în cale. Cerul s-a întunecat şi a început să plângă, mângâindu-mi părul şi spălându-mi obrajii de lacrimi. Mi-a ieşit în faţă o toamnă veche şi ploioasă ce mi-a pătruns odinioară până în fundul sufletului, purtându-mi paşii pe străzi pustii şi reci. M-a condus plângând până la capătul aleii deschizând răni vechi, demult uitate. Din lacrimile ei am cules ziua de mâine.

M-am aşezat sub un gorun bătrân să-mi vindec rănile din talpă şi privighetorile mi-au cântat povestea drumurilor vechi străbătute de o fată cuminte în prag de seară, prin păduri umbrite. Cu ochii închişi şi inima plină de vise pierdute le-am ascultat până când luna s-a ascuns după un nor. M-am ridicat cu părul alb şi sufletul greu de de zile şi nopţi trăite în zadar.

Aş pleca, dar m-am rătăcit pe alei şi nu mai găsesc poarta. Noaptea s-a aşternut şi-mi ascunde umbra împiedicându-mi paşii obosiţi. Liniştea din jur mă îmbie să mă opresc şi să mă întind ostenită pe stratul de crizanteme albe ce-mi trimite parfumul suav până în inimă. Aş vrea să pot dormi o veşnicie, să mă trezesc în altă dimensiune odihnită şi vindecată de toate rănile ce încă sângerează. Să o pot lua de la capăt curată, cu sufletul primenit, eliberată de toate lanţurile ce-au durut cândva.

Închid ochii şi aştept întinsă pe covor de frunze moarte. Sub mine pământul reavăn freamătă. Luna îşi arată faţa şi-mi luminează calea dezvăluindu-mi poarta. Mă scutur de rouă şi păşesc încet către casă. Mâine trebuie s-o iau de la capăt în existenţa asta obositoare şi străină. Închid uşor poarta şi las în urmă parcul cu aleile lui curate şi lacrimile sărate din val înspumat de mare. Mâine e un alt început. Îmi închid rănile şi merg mai departe. Mâinele cules azi în parcul toamnei.

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria Scrisorile iubirii

2 răspunsuri la „Prin parc

  1. Mâine ăsta e musai să fie mai frumos! Ia de-aici zâmbete din soare, că le meriți… 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s