Oraşul

Acum câţiva ani în urmă, mă fascina. Imensitatea lui, străzile animate, parcurile pline, verdeată, trafic, vară, totul era magnific, de vis. Aşa l-am cunoscut: cu străzi însorite, cu facultăţi căutate de sute de copii la început de drum în viaţă, cu Teatrul Naţional ca un simbol în apropierea atâtor hoteluri celebre de care doar auzisem până atunci, Muzeul de Istorie anticariat la poartă, cu vacile lui colorate si vesele pe străzi pe care nu te aşteptai să le găseşti. M-a intimidat cu Universitatea cu intrările maiestuoase, m-a îmbiat cu Calea Victoriei cu pereţii ei plini de urme de gloanţe, Cercul Militar mi se pare o poveste şi acum. Aşa ne-am împrietenit. El, oraşul colorat, plin de viaţă, vesel, eu provinciala timidă, speriată şi dornică de o schimbare majoră în viaţă. A fost dragoste la prima vedere. Respira tinereţe cu toată agitaţia lui şi mă făcea să mă simt la rândul meu mult mai tânără de cum eram în realitate. În mijlocul lui uitam de tot bagajul de dureri şi griji adunate în ani grei de coşmar.

A urmat o perioadă de tatonări, cu cursuri încărcate, multă informaţie, oameni noi, drumuri noi. Am locuit pretutindeni, de la hotel, la podeaua rece a camerei fetei mele, am descoperit pizza Hut, vata pe băţ,  floricelele de porumb proaspăt înflorite pe o alee în parc, Casa Poporului, Marriott, puiul rotisat. L-am explorat ziua, l-am privit cu nesaţ noaptea şi m-am încărcat cu tot parfumul lui, mi-am tras seva din zambetul copiilor şi tihna oamenilor lângă care mă aflam. Anonimatul îmi făcea bine. După ani mulţi în care îmi fuseseră disecate toate gesturile, vorbele, firele de păr, pentru prima dată puteam trece pe stradă fără să mă recunoască nimeni, fără să fiu obligată să salut pe nimeni. Mergeam pe stradă zâmbind, trecător anonim prin viaţă.

L-am vrut, am vrut să sorb cu nesaţ din cupa pe care mi-o oferea cu generozitate, aşa că am căutat de lucru aici. Am găsit relativ repede, experienţa mea şi-a spus cuvântul. Era pe vremea când pentru angajatori chiar conta ceea ce eşti în stare să faci, nu diplomele şi pilele. M-am implicat cu devotament în tot ceea ce mi s-a dat să fac, uneori am fost rasplătită cu bani, alteori cu lovituri. Am realizat că toată strălucirea nu este decât o faţadă, că oamenii nu sunt toţi aşa cum vor să lase impresia. Unii sunt prefăcuţi, alţii invidioşi, alţii prea egoişti şi dornici să parvină. O adunătură pestriţă venită de pretutindeni ce ascundea şi stele şi noroi. Plecam însă pe stradă şi prin parcuri în zilele libere şi-mi încărcam bateriile pentru o nouă săptămână. Aveam de unde şi disponibilitate să acumulez.

Au trecut anii, am schimbat locuri de muncă, şefi care mai de care mai meschini, dar nu m-am descurajat. L-am iubit în continuare cu tot ceea ce mi-a oferit. Iubirea mea apune, însă. Privirea mi-a obosit şi sufletul s-a împovărat de prea multe lacrimi neplânse, de prea multe dureri adunate.  În anii aceştia s-a schimbat radical. În locul oamenilor tihniţi au apărut pe străzi alţii: speriaţi, trişti, cenuşii. Oameni debusolaţi care au uitat să mai zâmbească. Haine ponosite şi priviri plecate. Din ce în ce mai plecate, din ce în ce mai ponosite.

Acum, unde întorc privirea, mă loveşte o durere. Bătrâni cu scăunel la cine stie ce colţ de stradă, cu mâna întinsă şi privirea pierdută undeva în zare. Nu cer nimic, deşi ar avea nevoie de tot, doar stau acolo, aşa, pierduţi, cu mâinile ca nişte căngi îngheţate şi învineţite. Uneori mai primesc un covrig şi întorc privirea murmurând un bogdeaproste anemic. Covrigul le va potoli poate un pic foamea, dar nu-i va scuti de umilinţă şi corvoada la care sunt supuşi zilnic, ore în şir, indiferent de vreme.  Copii agitaţi ce ţipă din toţi plămânii şi copii trimişi la cerşit să facă un ban cinstit pentru băutura părinţilor. Tigani ce-ţi vând orice şi trag de tine să-i asculţi să te înşele mai uşor. Superbingo, reclamă, corturi pentru ajutoare umanitare, corturi pentru semnături politice ce le folosesc doar lor, şobolani, gunoaie, mirosuri fetide, depresie.

În seara asta, în drum spre casă, tramvaiul plin de viitori studenţi. Tineri încercând să scruteze cu privirea întunericul sperând să poată recunoaşte drumul către gazdă şi a doua zi. Frumuseţe, voioşie, vise, planuri de viitor ce se coc la focul molcom al începutului de drum. Am coborât în întuneric cu zâmbet pe retină, rugându-mă în gând ca toate speranţele şi visele frumoase să nu le fie spulberate. Zâmbetul s-a transformat în urlet când privirea a întâlnit chipul înfiorător de trist şi îngrijorat al unui tânăr negru ce-şi căra către nicăieri o plăsuţă firavă de plastic cu puţina mâncare. Ochii s-au închis refuzând drumul lacrimilor. Câţiva metri mai departe, pe o bordură de ciment, o bătrână gârbovită mânca cu mâna tremurândă şi capul în pământ dintr-o punguţă cu backe rolls primită de milă. Şi sufletul a căzut în genunchi. „Vezi-ne şi ajută-ne, Doamne!”, a strigat şi nu a mai putut opri lacrima în colţul ochilor. Pe o altă bordură, un boschetar găsise buna dispoziţie într-o pungă cu aurolac. Pe o bancă, cu capul sprijinit de o sacoşă cu boarfe un bătrân dormea. Paşii mi s-au intersectat de alţii şovăitori ai unui beţiv întunecat şi tăcut.Ridic ochii, privesc în jur şi văd doar feţe chinuite şi triste. Oamenii cenuşii au luat locul tinereţii.

Oraşul e de fapt al lor. Nimic din strălucirea cu care m-a ademenit cândva nu mai există. A păstrat doar faţa hidoasă, plină de negi şi bube a bătrânei vrăjitoare ce s-a crezut pentru o clipă cea mai frumoasă din ţară. Nici măcar nu-şi mai dă silinţa să arate noilor veniţi oglinda fermecată. Îşi descoperă direct rănile cangrenate, convins fiind că strălucirea vitrinelor şi mirosul ademenitor de mici şi şaorma îi va face să nu vadă decât ceea ce vor până îi va prinde în mrejele lipicioase de păianjen otrăvit. Mi-e teamă, mi-e frig şi vreau să pot fugi cât mai departe.

Reclame

21 comentarii

Din categoria jurnal

21 de răspunsuri la „Oraşul

  1. Măi, nu-mi vine să cred că zic eu asta, dar Bucureștiul e frumos… oamenii îi strică doar farmecul uneori… Apoi, nu e vina ta necazul altora – e imposibil să nu te impresioneze, dar amintește-ți că fiecare doarme așa cum își așterne. 😉
    P.S. Scriai de viitorii studenți și mi-am amintit că de ieri se tot fac cazări și pe-aici… și prinde culoare locul ăsta, că-s oameni făinuți mulți din copiii veniți… 🙂
    Hai, să-ți fie sâmbăta frumoasă și cu soare blând. :* Și bucură-te de partea frumoasă a Orașului… 🙂

    Apreciază

    • Nu prea mai vad partea frumoasa, Bursucel. Sunt sortita sa vad ceea ce nu vrea nimeni sa vada. Vorbim de maidanezi ca de o problema, alocam bani grei pentru eutanasierea lor, dar nu vedem bancile pline de oameni saraci noapte de noapte, mainile intinse, mizeria, saracia. De ei nu vorbeste nimeni, pentru ei nu aloca nimeni un leu. Se mai treyeste primarul iarna, pe ger, sa-i adune si sa-i bage in niste adaposturi improvizate. Si pentru asta isi face o reclama de parca i-a umplut de aur. Orasul e trist, viata e trista si grea si e asta pe care o vad eu. Nu-mi foloseste la nimic sa ma fac ca nu vad si nu simt durerea lor. Ma doare si mai tare ca sunt neputincioasa. Urasc neputinta asta.

      Apreciază

  2. Oreșul acesta a fost mereu un loc al extremelor, o îmbinare de „straniu și comun”, o alăturare incredibilă de frumos și o urâțenie neașteptată și nedorită de nimeni!
    Doar prima impresie, prin 1963, a fost cu totul bună, dar atunci eram copil și nu puteam circula liber prin oraș. Apoi au venit decepțiile, contrastele, viața adevărată a urbei, văzută în colțurile uitate ale acestui conglomerat de vieți și destine!
    Ai dreptate, orașul nu prea mai are farmecul „micului Paris” pe care-l visam în tinerețe!
    Încearcă să vezi partea frumoasă a vieții!
    Să ai o zi cu soare și bucurie în suflet!

    Apreciază

  3. IL

    Propun sa ne mutam in Brasov!

    Apreciază

    • 🙂 Nu e rea ideea. Acolo sunt oamenii mai destinsi?

      Apreciază

    • O să vă placă un timp şi apoi veţi vedea şi oamenii cenuşii, şi grotele ce-şi spun mall-uri, şi urâtul clădirilor patrimoniu lăsate în paragină, şi meschinul din noi. Dar veţi compensa cu brazii, muntele, cu ceva clădiri istorice, cu posibilitatea de a pleca şi în locuri mult mai frumoase, aflate la doar doi paşi. Iubesc Braşovul, dar am o poveste personală, cu socrii mei, mai precis, care au lăsat acest oraş, ce-l considerau străin şi rece, pentru Iaşiul tinereţii lor. Ce au găsit? Un altfel de Bucureşti. Am locuit 4 ani acolo, in capitală, şi am lăsat semne în vreo două articole cam cât de mult m-a afectat asta. Mie îmi place ideea de anonimă. Deseori am visat sa mă mut undeva, la tară, să iau viaţa în simplitatea lor. Si nu, nu sunt unul din ”sămănătoriştii” Lorenei Lupu, ci doar un om cu nevoie mare de loc curat şi măcar un strop de bun simţ. Cunosc eu un astfel de loc.

      Apreciat de 1 persoană

  4. Frumoase gânduri despre oraşul tău. Oricât de fascinant ar fi în imensitatea lui, simt că n-o să mă „cucerească” niciodată, căci este prea apăsător.
    Tristă constatarea cu mulţimea tot mai mare a oamenilor cenuşii din marele oraş.. Vremuri tot mai cenuşii, oameni tot mai cenuşii…

    Weekend frumos! 🙂

    Apreciază

    • Da, Alex. In ultimii ani aglomeratia de cenusiu e tot mai mare, saracia e tot mai mare… Vin multi aici pacaliti de magia capitalei, incercand sa-si croiasca un drum lejer in viata, dar nu mai e Bucurestiul ce-a fost in anii trecuti. Nici locuri de munca nu mai sunt atatea, nici oportunitati… Devine trist si abatut pe zi ce trece. Se vorbeste prea mult despre maidanezi si prea putin despre oamenii strazii care risca sa-l sufoce si sa se sufoce de atata saracie.
      Weekend frumos si tie! 🙂

      Apreciază

  5. Chiar ne intrebam cu sotul meu, ce ne ofera orasul? Multa munca pe bani putini, o vesnica alergatura serviciu – acasa si – rar – cate un eveniment de care ne bucuram. Pe vremuri petreceam mult timp cu prietenii, aproape tot timpul liber. Acum avem doar cateva ore pentru noi, restul sunt ale patronilor. Pe vremuri se lua curentul, acum se iau sperantele…
    In fiecare dimineata cand ies cu Cola, ii intalnesc pe aceeiasi boschetari care cauta in aceleasi tomberoane. Sunt impartiti, cred, pe zone. Vad printre ei si barbati cu o anumita prestanta (suna ciudat, stiu), oameni care probabil au facut o greseala si au pierdut tot. Deja la o anumita varsta fiind, locul de munca nu mai este nici macar un vis…
    Te imbratisez!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s