Oraşul

Acum câţiva ani în urmă, mă fascina. Imensitatea lui, străzile animate, parcurile pline, verdeată, trafic, vară, totul era magnific, de vis. Aşa l-am cunoscut: cu străzi însorite, cu facultăţi căutate de sute de copii la început de drum în viaţă, cu Teatrul Naţional ca un simbol în apropierea atâtor hoteluri celebre de care doar auzisem până atunci, Muzeul de Istorie anticariat la poartă, cu vacile lui colorate si vesele pe străzi pe care nu te aşteptai să le găseşti. M-a intimidat cu Universitatea cu intrările maiestuoase, m-a îmbiat cu Calea Victoriei cu pereţii ei plini de urme de gloanţe, Cercul Militar mi se pare o poveste şi acum. Aşa ne-am împrietenit. El, oraşul colorat, plin de viaţă, vesel, eu provinciala timidă, speriată şi dornică de o schimbare majoră în viaţă. A fost dragoste la prima vedere. Respira tinereţe cu toată agitaţia lui şi mă făcea să mă simt la rândul meu mult mai tânără de cum eram în realitate. În mijlocul lui uitam de tot bagajul de dureri şi griji adunate în ani grei de coşmar.

A urmat o perioadă de tatonări, cu cursuri încărcate, multă informaţie, oameni noi, drumuri noi. Am locuit pretutindeni, de la hotel, la podeaua rece a camerei fetei mele, am descoperit pizza Hut, vata pe băţ,  floricelele de porumb proaspăt înflorite pe o alee în parc, Casa Poporului, Marriott, puiul rotisat. L-am explorat ziua, l-am privit cu nesaţ noaptea şi m-am încărcat cu tot parfumul lui, mi-am tras seva din zambetul copiilor şi tihna oamenilor lângă care mă aflam. Anonimatul îmi făcea bine. După ani mulţi în care îmi fuseseră disecate toate gesturile, vorbele, firele de păr, pentru prima dată puteam trece pe stradă fără să mă recunoască nimeni, fără să fiu obligată să salut pe nimeni. Mergeam pe stradă zâmbind, trecător anonim prin viaţă.

L-am vrut, am vrut să sorb cu nesaţ din cupa pe care mi-o oferea cu generozitate, aşa că am căutat de lucru aici. Am găsit relativ repede, experienţa mea şi-a spus cuvântul. Era pe vremea când pentru angajatori chiar conta ceea ce eşti în stare să faci, nu diplomele şi pilele. M-am implicat cu devotament în tot ceea ce mi s-a dat să fac, uneori am fost rasplătită cu bani, alteori cu lovituri. Am realizat că toată strălucirea nu este decât o faţadă, că oamenii nu sunt toţi aşa cum vor să lase impresia. Unii sunt prefăcuţi, alţii invidioşi, alţii prea egoişti şi dornici să parvină. O adunătură pestriţă venită de pretutindeni ce ascundea şi stele şi noroi. Plecam însă pe stradă şi prin parcuri în zilele libere şi-mi încărcam bateriile pentru o nouă săptămână. Aveam de unde şi disponibilitate să acumulez.

Au trecut anii, am schimbat locuri de muncă, şefi care mai de care mai meschini, dar nu m-am descurajat. L-am iubit în continuare cu tot ceea ce mi-a oferit. Iubirea mea apune, însă. Privirea mi-a obosit şi sufletul s-a împovărat de prea multe lacrimi neplânse, de prea multe dureri adunate.  În anii aceştia s-a schimbat radical. În locul oamenilor tihniţi au apărut pe străzi alţii: speriaţi, trişti, cenuşii. Oameni debusolaţi care au uitat să mai zâmbească. Haine ponosite şi priviri plecate. Din ce în ce mai plecate, din ce în ce mai ponosite.

Acum, unde întorc privirea, mă loveşte o durere. Bătrâni cu scăunel la cine stie ce colţ de stradă, cu mâna întinsă şi privirea pierdută undeva în zare. Nu cer nimic, deşi ar avea nevoie de tot, doar stau acolo, aşa, pierduţi, cu mâinile ca nişte căngi îngheţate şi învineţite. Uneori mai primesc un covrig şi întorc privirea murmurând un bogdeaproste anemic. Covrigul le va potoli poate un pic foamea, dar nu-i va scuti de umilinţă şi corvoada la care sunt supuşi zilnic, ore în şir, indiferent de vreme.  Copii agitaţi ce ţipă din toţi plămânii şi copii trimişi la cerşit să facă un ban cinstit pentru băutura părinţilor. Tigani ce-ţi vând orice şi trag de tine să-i asculţi să te înşele mai uşor. Superbingo, reclamă, corturi pentru ajutoare umanitare, corturi pentru semnături politice ce le folosesc doar lor, şobolani, gunoaie, mirosuri fetide, depresie.

În seara asta, în drum spre casă, tramvaiul plin de viitori studenţi. Tineri încercând să scruteze cu privirea întunericul sperând să poată recunoaşte drumul către gazdă şi a doua zi. Frumuseţe, voioşie, vise, planuri de viitor ce se coc la focul molcom al începutului de drum. Am coborât în întuneric cu zâmbet pe retină, rugându-mă în gând ca toate speranţele şi visele frumoase să nu le fie spulberate. Zâmbetul s-a transformat în urlet când privirea a întâlnit chipul înfiorător de trist şi îngrijorat al unui tânăr negru ce-şi căra către nicăieri o plăsuţă firavă de plastic cu puţina mâncare. Ochii s-au închis refuzând drumul lacrimilor. Câţiva metri mai departe, pe o bordură de ciment, o bătrână gârbovită mânca cu mâna tremurândă şi capul în pământ dintr-o punguţă cu backe rolls primită de milă. Şi sufletul a căzut în genunchi. „Vezi-ne şi ajută-ne, Doamne!”, a strigat şi nu a mai putut opri lacrima în colţul ochilor. Pe o altă bordură, un boschetar găsise buna dispoziţie într-o pungă cu aurolac. Pe o bancă, cu capul sprijinit de o sacoşă cu boarfe un bătrân dormea. Paşii mi s-au intersectat de alţii şovăitori ai unui beţiv întunecat şi tăcut.Ridic ochii, privesc în jur şi văd doar feţe chinuite şi triste. Oamenii cenuşii au luat locul tinereţii.

Oraşul e de fapt al lor. Nimic din strălucirea cu care m-a ademenit cândva nu mai există. A păstrat doar faţa hidoasă, plină de negi şi bube a bătrânei vrăjitoare ce s-a crezut pentru o clipă cea mai frumoasă din ţară. Nici măcar nu-şi mai dă silinţa să arate noilor veniţi oglinda fermecată. Îşi descoperă direct rănile cangrenate, convins fiind că strălucirea vitrinelor şi mirosul ademenitor de mici şi şaorma îi va face să nu vadă decât ceea ce vor până îi va prinde în mrejele lipicioase de păianjen otrăvit. Mi-e teamă, mi-e frig şi vreau să pot fugi cât mai departe.