Arhive lunare: octombrie 2013

Aripi

IMG_1009 IMG_1008 IMG_1007 IMG_1005 IMG_1004 IMG_1003 IMG_1002 IMG_1001 IMG_1000 IMG_0999IMG_0997 IMG_0996 IMG_0995 IMG_1011 IMG_1010

Reclame

7 comentarii

Din categoria Imagini

Reflexii

IMG_0978 IMG_0977 IMG_0976 IMG_0979IMG_0980 IMG_0981IMG_0990 IMG_0975

5 comentarii

Din categoria Imagini

Toamnă fără cuvinte

Dimineaţă senină de toamnă târzie, miercuri, culoare. O zi frumoasă tuturor şi zâmbete câte frunze pe alei!

1379562_403679263092049_1723062280_n1.jpg1375930_603133706411950_1709683609_n.jpg 1379562_403679263092049_1723062280_n IMG_0953 IMG_0929IMG_0961 IMG_0960 IMG_0956 IMG_0954 IMG_0955 IMG_0953 IMG_0952IMG_0943 IMG_0933 IMG_0934 IMG_0932 IMG_0930 IMG_0929 IMG_0928 IMG_0927 IMG_0925 IMG_0924 IMG_0923 IMG_0918 IMG_0919 IMG_0920 IMG_0921 IMG_0922 IMG_0917 IMG_0916 IMG_0911 IMG_0915 IMG_0910 IMG_0909 IMG_0913 IMG_0907 IMG_0902 IMG_0901 881954_600743559984298_1498265223_o IMG_0905 IMG_0904 1385269_603127489745905_2050922154_n.jpg547765_582884971770157_498826399_n1238881_585751848150136_1681238006_nIMG_0950
IMG_0889

16 comentarii

Din categoria Imagini

Joaca de-a Dumnezeu

A devenit o practică frecventă ca medicii să se joace cu vieţile oamenilor aşa cum au chef. Asta la noi, nu vorbesc de alte ţări civilizate, unde această joacă are doar rol benefic, nu are acea tentă de aroganţă şi superficialitate pe care o întâlneşti la specialiştii noştri.  Medicul român a devenit un soi de guru al vieţii şi al morţii, dincolo de toate neajunsurile din spitalele noastre. Sau poate tocmai influenţaţi de aceste neajunsuri. Pacienţii sunt purtaţi din spital în spital, din cameră de gardă în cameră de gardă, fără ca nimeni să i bage în seamă dacă nu sunt cel puţin rudă de ministru, sau nababi. Sunt îndrumaţi spre clinicile private, unde serviciile sunt platite integral şi banii pe jumătate contabilizaţi intră frumos în buzunarele fără fund ale celor ce şi-au tocit coatele pe băncile facultăţii şi au mai avut şi răbdarea/tenacitatea de a termina un stagiul de rezidenţă în spitalele româneşti. Îşi scot oamenii pârleala cu vârf şi îndesat pe spinarea  bolnavilor sau ma puţin bolnavilor, cu diagnostice de cele mai multe ori nerealiste. Se încheie contracte grase cu producătorii şi distribuitorii de medicamente, care se prescriu de foarte multe ori după ureche, doar ca să crească vânzarea şi profitul tuturor celor implicaţi. Se prescriu investigaţii de care uneori nu este nevoie şi mai nou am senzaţia că orice zgaibă prinsă în urma unei zgârieturi banale, poartă numele de cancer.  Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum, e un subiect mult prea vast şi am avea de povestit pe marginea lui zile întregi, fără să-l epuizăm.

189O să vorbesc acum despre naşterile la termene stabilite de medicul curant, prin cezariană. Preponderent prin cezariană.

De când e lumea asta făcută, copiii s-au născut atunci când le-a venit sorocul, natural de cele mai multe ori. Nu ştiai ce vei naşte, ce sex va avea copilul, dacă va fi sănătos sau nu şi cred că fiecare mămică mai de vârsta mea a desfăşat copilaşul şi i-a numărat degeţelele la prima întâlnire fată în faţă. După orele destul de lungi şi de grele de travaliu, bucuria de a ţine în braţe mogâldeaţa aceea dulce, nu egala nici o altă bucurie în viaţă. Sunt ţări în lume în care această bucurie încă mai există. În marea majoritate a ţărilor lumii.

La noi medicii şi-au arogat de câţiva ani dreptul de viaţă până şi asupra noilor veniţi pe lume. Copiii nu se mai nasc la termenul stabilit de natură, ci la termenul stabilit de medic. Rămâi gravidă, mergi la doctor şi acesta, în urma unor calcule mai mult sau mai puţin precise, îţi spune direct ziua de naştere a viitorului copil. După aceea îţi spune şi sexul şi dacă e întreg, nu mai e nevoie să stai să-l examinezi după naştere, îl primeşti ca nou, din cutie. Ca pe o păpuşă cumpărată de la supermarket.

Nu e nevoie pentru asta decât de o mică operaţie. Că mai nou, cezariana e o modă. De ce să te mai chinui să naşti, când medicul te poate seda şi tăia? Taie, scoate copilul, coase la loc şi gata. 270-http.1.bp_.blogspot.com_Că o să ai ceva probleme pe urmă? Ei, asta e un risc minor, faţă de orele de travaliu dureros de care scapi. Că te doare după aceea, că recuperarea e grea si dureroasă iar tu zaci şi faci tratament contra infecţiilor în timp ce o femeie care a născut normal nu mai are nici o durere? Iar e un risc minor. Important e că tu ai decis zodia în care îţi vei naşte copilul. Vei ştii sigur toată viaţa cum i se vor alinia planetele şi când îi va merge bine.  Mai nou există epidurală? Să nu cumva să foloseşti aşa ceva!! E periculoasă, te poate face să naşti prea uşor, să te simţi prea bine, să fii sedată, să naşti un copil…. aşa recomandă toţi ginecologii noştri de top!

Nu contează că ăia afară o folosesc de ani buni cu succes! La noi nu ţine succesul ăsta. La noi e bine să asculţi de medic ca de Dumnezeu! Care medic te îndeamnă părinteşte să te mutilezi de bună voie pe altarul medicinei şi al umflării buzunarelor lui incăpătoare. Veşnic încăpătoare. Că dacă o naştere normală poate fi asistată doar de moaşă, o cezariană are nevoie neapărat de un medic. Medicul trebuie plătit, că de, are şi el nevoi destul de mari…. şi uite aşa se închide cercul. Tu-ţi primeşti păpuşa la termen, gata sedată – că doar nu ai crede că anestezia făcută ţie nu-l va afecta şi pe prunc! Noroc că efectul medicamentului dispare la un moment dat. Dacă o să ai grijă cum trebuie de copil, nu o să aibă urmări. Azi mai nasc natural doar femeile fără venituri. Astea pot să nască şi fără ecografii 3 şi 4D sau mai ştiu eu ce investigaţii costisitoare. Pot să nască în maternităţi insalubre şi chiar acasă, dacă nu mai apucă să vină salvarea la timp să le ducă la spital. Pot să facă copii sănătoşi şi aşa!

nastere-prematura-21 Tu, dacă eşti o mămică responsabilă faci toate investigaţiile prescrise, te asiguri că vei naşte un copil sănătos din toate punctele de vedere, îi păstreză şi mostre din placentă, poate are nevoie cândva de celule stem conservate în parafină… ai grijă de tot viitorul lui. Nu contează că poţi naşte un copil cu probleme indiferent câte ecografii ai făcut, sau că în momentul în care afli după câteva luni de la naştere că pruncul tău are cancer, nu poţi folosi celulele stem prelevate cu mare cheltuială pentru că au fost conservate necorespunzător, în parafină de proastă calitate. Nimic nu contează după. Oricum rămâi cu banii daţi şi inima frântă, pentru că nimeni altcineva nu va răspunde de erorile care îşi arată colţii după momentul naşterii. De referinţă e data pe care ai stabilit-o de comun acord cu medicul şi joaca de-a Dumnezeu cu viaţa propriului tău copil. Se mai miră cineva de incidenţa bolilor incurabile la copii din ce în ce mai mici? Nu ar trebui!

19 comentarii

Din categoria Cotidian

Despre visele de luni dimineaţa

Bună dimineaţa tuturor!

Nu aveam eu de gând să scriu în dimineaţa asta, am de câteva zile o stare vecină cu lehamitea, ce-mi întunecă şi cel mai ascuns gând. Totuşi, uitându-mă la prima oră pe ce mai caută lumea pe blogul meu, dau de inocenta întrebare „ce înseamnă dacă visezi de luni dimineaţa”. Măi şi nu mă rabdă inima să las persoana respectivă în neagra neştiinţă, fără să-i dezvălui secretele viselor de luni. Sincer acum, nu ştiu cum de s-a gândit că ar găşi răspunsul chiar la mine, dar asta este. Trebuie să răspunzi omului când te întreabă cu atâta interes chiar de luni dimineaţa.

Acum, dragă cititorule, depinde de vise. Visează cu ochii deschişi? A visat dormind, sau trează? Dacă a visat în somn, s-ar putea să nu fie foarte bine, că s-o fi trezit obosită. Atunci ar trebui să aibă grijă unde pune pasul, să nu calce în vreo groapă, Doamne fereşte, că-şi poate rupe o mână, un picior… sau în cel mai rău caz poate avea o zi proastă la serviciu, ştiut fiind că somnul insificient te face irascibil. În cazul acesta sfatul meu ar fi ca data viitoare să înlocuiască votca de weekend cu ceai de tei, e mai sănătos şi mult mai eficient.

Dacă visează cu ochii deschişi e de bine. De obicei oamenii visează frumos ziua, la măriri, la bani, la dragoste… Ar trebui să privească bine în jur, poate se ciocneşte pe trecerea de pietoni cu prinţul pe cal alb şi riscă să piardă scânteia, visând aiurea la cai verzi pe pereţi! Atenţie mare, deci. E de bine!

Mai mult nici măcar psihologii şi astrologii profesionişti nu i-ar spune, fără onorariu. Tariful e negociabil, dar numai după achitarea lui mi se arată alinierea planetelor, cum face luna cu ochiul sau dacă stă vreo stea indărătnică în faţa soarelui personal, eclipsându-l. Până atunci cerul rămâne ascuns sub cortină şi  buzele-mi sunt pecetluite.

Şi gata cu gluma.

Acum fac un anunţ cât se poate de serios. Dacă aveţi vise de dat, să ştiţi că le cumpăr eu. Cumpăr vise frumoase, cu flori şi fluturi, cu oameni care iubesc, despre cămine calde cu copii şi pisică dormind după horn. Dacă v-aţi plictisit aşteptând să se împlinească, dacă nu mai credeţi în ele, nu le aruncaţi. Le ofer eu adăpost, poate cândva vor prinde viaţă. Nu mai veniţi să mă întrebaţi de semnificaţia viselor banale, că nu mă pricep prea bine la interpretări. Mă pricep însă al naiba de bine să lupt până la capăt pentru împlinirea unui vis de o viaţă.  Vă aştept în consecinţă pe voi, cei care alegeţi să renunţaţi la vis.

15 comentarii

Din categoria jurnal, Uncategorized

Cu durere

ae6a0_108273558Am trecut de una din cele mai grele luni din viaţa mea de adult. Săptămâna trecută a căzut peste colectivul nostru micuţ cumplita veste că două dintre colege au cancer. A fost ca un trăznet pentru noi. Pentru ele a fost şi este un coşmar. Una a picat în depresie, îşi duce viaţa de zi cu zi doar sub influenţa antidepresivelor.  Oricât de mult aş empatiza cu condiţia de medic în România, nu pot înţelege lipsa de omenie şi de inimă a celor care dau astfel de veşti de parcă nu se face gaură-n cer dacă un om e bolnav. Pentru acel om sănătatea lui e totul. Să vii tu medic care îţi faci datoria pe jumătate, să-i spui cu seninătate şi satisfacţie chiar – în urma unei radiografii prot făcute – că are cancer, e ca şi cum i-ai tăia cu bună ştiinţă şansa la viaţă. Colegei mele i s-a spus textual de către doctoriţa radiolog ” Dragă, ai cancer cu siguranţă! Va trebui să faci citostatice, să-ţi scoată sânul. Mergi în aripa cutare, la medicul oncolog şi vezi că magazinul cu peruci e în curte. Avem peruci frumoase, să ştii!”. Femeia a clacat. Acum a ajuns pe mâna unui medic chirurg care sper să se poarte cu ea astfel încât să-şi recapete speranţa.

Cealaltă colegă are cancer de col uterin. A făcut un control acum câteva luni, testul Papanicolau a ieşit prost,  medicul a văzut ceva probleme şi i-a făcut toate testele necesare într-o astfel de situaţie. Pâna aici toate au fost bune. A mers la data la care a fost programată la maternitate, a fost operată. Medicii şi asistentele s-au purtat cu ea cum nu se poate mai bine, s-a simţit ocrotită. Apoi a urmat aşteptarea. Timp de 3 luni nimeni nu i-a putut da un răspuns cu privire la analizele prelevate. A tot întrebat, a sunat, a insistat. În zadar. Nu erau gata. Până la urmă şi-a luat inima în dinţi şi a mers la laborator. Adevăratul motiv al întârzierii răspunsului era că probele aşteptau să fie interpretate de un medic pe care laboratorul spitalului nu-l mai are de luni bune.

Nimeni nu a considerat necesar să-i spună femeii de la început cum stau lucrurile. Dincontră, când a cerut explicaţii i s-a spus cu seninătate că sunt paciente ce aşteaptă rezultatul de şase luni, ea e un caz fericit! Au lăsat timpul să treacă cu nonşalanţă, convinşi fiind cu toţii că nu-i de datoria lor să deschidă gura să spună pacientului cum stă. Mă întreb ce mai  este de datoria lor şi dacă în trupurile lor mai bate o inimă de om.  Dacă în mintea lor mai e loc şi pentru compasiune, nu numai pentru contorizarea câştigurilor ilicite. Şi-a luat femeia lamelele cu probele te ţesut şi a mers la alt laborator, să-i fie interpretate. Oare, voi cum aţi reacţiona când aţi auzi diagnosticul după atâta timp de aşteptare? Ea a  mers cu diagnosticul la mdicul curant care a intrat în panică. Nu ştia bietul om unde s-o trimită mai întâi. Trebuie să facă radioterapie, citostatice, operaţie… tot tacâmul obişnuit. Ori în România radioterapie faci doar dacă ai bani sau eşti cel puţin rudă a unui demnitar.

În spitalele noastre de stat, depăşite din toate punctele de vedere, nu există aparate performante şi unde mai există, sunt nefuncţionale. În Bucureşti mai este funcţional unul la Colţea, dar trebuie să aştepte încă şase luni până îi vine rândul conform programării. Încă şase luni preţioase pentru viaţa ei. De acum mult mai preţioase decât înainte. Când ai un astfel de diagnostic orice secundă e hotărâtoare. Ar mai fi unul pe la Constanţa, dar…. ca să ajungă acolo ar trebui să aibă cunoştinţe. Pe care nu le are.  Mai are soluţia clinicilor private. Ştiţi însă cât costă un ciclu complet de radioterapie într-o astfel de clinică? Mii de euro. Bani pe care un amărât de salariat din domeniul privat nu are cum să-i aibă, când statul are grijă să dea pe traiul de zi cu zi tot câştigul.

bt1309istock_cancerÎn consecinţă, statul ne condamnă pe toţi, pe rând la moarte. Un sistem de sănătate corupt, imoral şi prost dotat în ciuda tuturor taxelor pe care fiecare locuitor are obligaţia să le plătească, ne semnează condamnarea finală. Actualul ministru vorbeşte de un pachet minim de servicii de bază în schimbul contribuţiilor obligatorii. Nu ştiu dacă e de râs sau de plâns. Noi nu beneficiem nici acum de servicii care să acopere contribuţia de o viaţă la acest sistem muribund. Sănătatea e ultima preocupare a politicienilor. Trist este că a devenit ultima preocupare şi pentru marea majoritate a lucrătorilor din sistem. Doamne fereşte să te îmbolnăveşti că tocmai cei care ar trebui să te trateze te omoară cu zile! Într-o perioadă în care orice boală poartă numele de „cancer”, în care această molimă ne-a cuprins pe nesimţite pe toţi şi umflă până la refuz buzunarele companiilor farmaceutice şi medicale, să fii bolnav şi să te mai şi tratezi e un lux.

20 comentarii

Din categoria Cotidian

Traiul în lehamite

Trăiesc de ceva timp sentimentul unui Don Quijote în veşnica lui luptă cu monştri întrupaţi în morile de vânt. Asemenea lui, mă simt  neputincioasă într-o veşnică luptă fără sorţi de îzbândă cu un sistem putred şi hapsân. Mă uimeşte până la urlet nepăsarea şi resemnarea cu care poporul român se lasă încălecat de oameni care nu au nici cea mai mică intenţie să facă lucrurile să meargă pe făgaşul normal în ţara asta. Aproape că nu-mi vine să mai scriu despre guverne vândute, despre premieri corupţi şi aserviţi unor interese meschine de grup. Şi totuşi, nici să tac nu-mi vine.

Se ştie că USL a vrut puterea cu orice preţ şi pentru asta nici un efort nu a fost precupeţit. Minciunile au curs una câte una, promisiunile de mai bine la fel, tot felul de soluţii ingenioase şi nerealiste au fost ambalate frumos şi aruncate praf  în ochii celor care i-au votat. Acum dau din colţ în colţ. Din sutele de miliarde pe care guvernul Boc le-ar fi avut la dispoziţie şi ar fi refuzat să le folosească în interesul nostru, s-a ales praful. Cu inconfundabilu-i mod de a răstălmăci vorbe pe care el însuşi le-a spus, premierul o întoarce cum îi vine bine de fiecare dată.

Au încercat să acopere lipsa banilor prin orice mijloace. De la creşteri de taxe până la somaţii peste somaţii, nimic nu le e străin.  Se experimentează cu succes blocarea conturilor şi urmărirea terţilor datornici, fără ca nimeni să observe că blocajul vine în primul rând de la instituţiile statului. Au ieşit în faţă legându-se de o falsă creştere economică bazată pe o scădere drastică a consumului.  În timp ce ei încă bâjbâie şi îşi storc creierul cu ce taxe şi impozite să mai inventeze, nivelul de trai al locuitorilor scade înfricoşător. Au pus impozite pe agricultură, impozite forfetare minime pe activităţile de turism şi restaurante (unde au băgat cu nonşalanţă orice chioşc ce vinde ceva de mâncare la colţ de stradă), au impus cote de contribuţii la pensie şi sănătate pentru persoane fizice autorizate, convenţii civile, contracte de închiriere (?) şi dacă ar putea ar pune şi pensionarii să-şi mai plătească o dată pensiile.Taxe

Ca o compensaţie au venit cu alt praf în ochi: scăderea TVA-ului la pâine. Adică, exact tichia de mărgăritar ce ne lipsea să trăim bine, cum ne ura acum câţiva ani preşedintele în funcţie. Preţul pâinii a rămas acelaşi, în timp ce guvernul nu a reuşit să-şi atingă scopul. Bugetul a rămas la fel de palid, vistieria statului la fel de goală.  Zilele trecute, cu o mină nervoasă şi posomorâtă, premierul afirma pe unul din posturile de televiziune că nu au reuşit să colecteze suficienţi bani la buget. Nu-şi dă  seama că dacă nu s-au colectat cât au sperat ei e pentru că nu mai au de unde, nu că nenorociţii ăştia de români hoţi nu vor să plătească.

În ultima săptămână, sute de mii de adrese au fost trimise agenţilor economici, punându-li-se în vedere că sunt obligaţi să-şi plătească taxele restante şi să-şi actualizeze informaţiile, pentru că au fost selectaţi în vederea unui eventual control.  Asta denotă disperarea celor ce ne conduc. Te fac să te simţi hărţuit în ţara ta chiar de guvernul care ar trebui să-ţi apere interesele. Aşa cum acum câţiva ani în urmă impozitul minim obligatoriu impus de guvernul Boc a dus la închiderea a sute de mii de firme mici, presiunea făţişă şi hărţuirea zilnică la care sunt supuşi contribuabilii duce în cel mai bun caz la încercarea de eludare a legii. Singurele consecinţe ale măsurilor „deştepte” luate de guvernanţi sunt încurajarea muncii la negru şi condamnarea la pieire a firmelor care ar fi reuştit să ne scoată din râpa adâncă în care ne afundăm.

Ai noştri guvernanţi, în loc să se trezească susţin proiecte în care bugetul pierde miliarde prin condiţiile mai mult decât umilitoare impuse de contractele încheiate la ceas de seară pentru vinderea resurselor naturale. Vânzare făcută cu preţul sănătăţii şi vieţii a mii de români care nu valorează nimic în ochii autorităţilor. Victime colaterale sunt pretutindeni, nu? Ca ultimă găselniţă, pentru că în condiţiile actuale ţara mai are puţin şi intră cu totul în insolvenţă, s-au gândit ai noştrii că mai e loc de o crestere de impozit. În consetinţă aruncă mai în glumă, mai în serios propunerea creşterii cotei unice de la 16% la 22%.Povara-fiscala--Romania-are-nevoie-de-reforma-sistemului-de-taxe- Cică pentru a ne permite scăderea cotei de TVA de la 24 la 22%. După logica lor o creştere de 6 procente aplicată impozitului asupra veniturilor din orice sursă, atât ale persoanelor fizice cât şi juridice echivalează cu o scădere de 2 procente a TVA. Cu alte cuvinte, vă reducem substanţial veniturile, ca să puteţi cumpăra un pic mai ieftin, de se va îndura comerciantul să-şi rupă de la gură ca să scadă preţul la raft.  În aceste condiţii vom ajunge să muncim pe aer, că cea mai mare parte a  venitului personal se va duce pe taxe şi impozite la stat.

Românul, cuprins de o lehamite de sfârşit de lume, tace în continuare. Apleacă capul, plăteşte şi tace. Până când? Ce se va întâmpla când nu va mai avea din ce plăti?

14 comentarii

Din categoria Cotidian, Uncategorized

Banca din parcul toamnei

881954_600743559984298_1498265223_oAm rezervat o bancă în parcul toamnei, pentru noi doi, iubitul meu. E singură şi ne aşteaptă pe aleea cu stejari. Toată vara a adăpostit fericirea. La umbra deasă a stejarului, spătarul ei a ascultat şoapte de dor şi a ascuns sărutări calde şi dulci. A odihnit picioare bătrâne şi a adunat amintiri în urma plecării lor. A potolit nelinişti crude de copii neastâmpăraţi.

E o bancă preţioasă să ştii, chiar dacă acum toamna i-a mutat frunzele ruginite la picioare. De ai răbdare să stai s-o asculţi, îţi spune zeci de poveşti. Poveştile oamenilor ce-au fost, ale celor ce mai sunt încă şi vor veni odată cu primăvara să-şi odihnească picioarele şi să-şi ascundă dragostea acolo. Ea le-o va păstra intactă încredinţând-o porumbeilor spre pază.

În toamna asta este doar a noastră. Crengile golaşe ale stejarului vor aduna în ele şoaptele vântului şi dorurile toamnei şi vor scrie pe cerul întunecat povestea iubirii curate. Norii o vor aduna şi o vor plânge pretutindeni, făcând risipă de sentimente şi lacrimi. Oamenii se vor zgribuli sub ele.

Nu se vor bucura decât sufletele pereche ce n-au uitat să se iubească curat. Lor, lacrimile ploii le vor mângâia obrajii şi le vor spune câte o bucată din povestea noastră. Ei vor zâmbi cu subînţeles şi se vor bucura curat. Vor preţui toamna noastră şi nu o vor lăsa să moară. O vor reînvia la rândul lor, închiriind pentru scurt timp câte o bancă în parcul tomnatic al vieţii.

Ceilalţi vor pleca capul şi-şi vor strânge hainele ude pe umerii zgribuliţi. Cu ei soarta nu a fost aşa darnică, nu i-a învăţat cum să se încălzească la dogoarea blândă a altui suflet. Merg întunecaţi spre case pustii şi trec prin viaţă cu sufletele goale, adunând în ele doar vifor şi ger. Să nu te temi, dragul meu. Dragostea noastră va topi toată gheaţa ce-ar putea răzbi dincolo de umeri lor zgribuliţi, de privirile lor goale. Toamna o va împodobi cu aur de frunze şi banca ne-o va adăposti până în primăvară de toate privirile indiscrete.

Data viitoare voi închiria aleea. Vom da drumul dorului să alerge nestingherit stârnind foşnetul frunzelor învăpăiate. Iar când iarna va aşterne covor cald de fulgi peste toată fiinţa, dorul nostru va adormi liniştit sub plapuma curată, odihnindu-se şi lăsându-ne să ne petrecem iarna mână în mână la gura sobei.

9 comentarii

Din categoria Scrisorile iubirii

O zi banală

Dimineaţă senină de toamnă pe o alee îngustă într-o piaţă aglomerată. Chioşcuri cu tot felul de produse, lume multă, grăbită. E aglomerată piaţa, chiar dacă preţurile nu te prea îmbie să cumperi. Din loc în loc ţigănci cu fuste multe te îmbie la ciorapi ” 6 perechi la 10 lei”. În ciuda preţului derizoriu, oamenii nu se prea înghesuie să cumpere. Poate pentru că sunt la fel de rezistenţi precum preţul, sau banii sunt oricum prea puţini…. 10 lei pentru un om flămând înseamnă mult. În tarabe vânzătorii încearcă să te îmbie să le cumperi marfa. Nu e de cea mai bună calitate, dar au nevoie de cumpărători. În faţa chioşcului de pâine e aproape veşnic coadă. Pâinea e cel mai consumat aliment, în ciuda faptului că acum costă parcă mai mult decât înainte de reducerea atât de trâmbiţată până mai ieri de politicieni.

beggar-handsUn pic mai departe de coadă, un bătrân amărât întinde spre trecători un mic făraş de tablă pe care abia a adunat câţiva bănuţi. Nu are acolo nici măcar bani de o pâine. Zdrenţele-i ponosite încearcă să-l adăpostească de aerul pişcător al dimineţii de toamnă. O rază stingheră de soare încearcă să-i transmită din căldura palidă pe care o mai poate încă emana. Are părul alb, murdar şi încâlcit şi peste ridurile adânci barba neîngrijită îşi creşte ţepii în voie fără să te lase să-i ghiceşti vârsta. Ai impresia că e de-o seamă cu pământul. Şi-a pus capul în palmă, şi-a ascuns faţa în mânecă şi plânge încetişor hohotind înfundat. Îşi plânge tinereţea pierdută, greşelile făcute, sau soarta nedreaptă? Cine poate şti? Doar el şi Dumnezeu care-i deschide ochii în fiecare dimineaţă, să vadă, să simtă, să sufere în continuare.  Nici nu mai poate să ceară, deşi o mână nevăzută îl împinge de la spate şi îl face să tremure la gândul că nu va reşi să adune suficient.

Mă grăbesc, dar inima-mi păcătoasă nu mă lasă niciodată să trec pe lângă durere fără s-o simt adânc, în suflet. Mă aşez la coadă, cumpăr o pâine şi i-o întind. O ia cu mâini tremurânde, o duce la gură şi-o sărută plângând în hohote. Plec mai departe cu capul plecat şi ochii în lacrimi. Umerii îmi sunt prea grei sub povară. Eu încă mai pot supravieţui în jungla asta numită pompos „democraţie”. Ei, cei ce au aşteptat cu sufletul la gură să vină americanii, sunt în mare majoritate neputincioşi. Victime sigure ale hoţilor şi profitorilor. După un timp, trecând prin acelaşi loc, îl văd înfrigurat, alergând de la un om la altul, încercând să obţină de la fiecare câte un bănuţ. Mâna nevăzută a ameninţat a lovitură probabil. Mâna de care se teme mai mult decât de moartea pe care o imploră să vină să-l ia, îi pune în mişcare picioarele bătrâne şi-l împinge de la spate să cerşească. Mai mult, cât mai mult. Nici măcar timp de o îmbucătură de pâine nu-i lasă. 36ddfe94acc0baa1a6a30006ad7f41df

Într-o societate care te îndeamnă cu obstinaţie să nu dai bani cerşetorilor, dar nu face nimic pentru a-i ajuta să scape din situaţia înjositoare în care se află şi din mâinile profitorilor, tăcuţi şi trişti, bătrâni neputincioşi îşi trăiesc ultimele zile amare ale unei existenţe mult prea amărâte. Uneori, cei care-i exploatează astfel sunt chiar cei cărora le-au dat viaţă şi le-au îndrumat primii paşi în viaţă. Alteori sunt ţigani ce i-au ademenit cândva cu cine ştie ce împrumuturi şi le-au pus astfel stăpânire pe viaţă. Peste toate, suntem noi. Cei care trecem nepăsători pe lângă suferinţă. O pildă bătrânească spunea „Cine nu are bătrâni să-şi cumpere”. Noi am ajuns să-i vindem. Ieftin, la ofertă. Viaţa lor nu valorează nici măcar cât bănuţul pe care nu ne îndurăm să-l dăm să le luăm ceva de mâncare. Nu ne dăm seama că nici noi nu valorăm mai mult în ochii societăţii care ne-a transformat în roboţi obedienţi,  fără sentimente.

11 comentarii

Din categoria Cotidian

Dimineaţa perfectă!

Bună dimineaţa, dragilor, oriunde v-aţi afla! Azi cu ploaie, din păcate… Vorbisem ieri cu preşedintele naturii să ne mai lase câteva zile cu soare, dar ştiţi şi voi cum sunt politicienii îi ziua de azi: mitomania la putere! Parafrazând o veche lozincă ar ieşi cam aşa ” mitomania îngroapă România!” Că de, s-au prins toţi idioţii că minciuna cât de mică, te cocoaţă pe scaune înalte şi comode. Cum cobori de acolo, nu mai e treaba ei.1395345_10151731832588233_1213101663_n Hai să vă dau o cafea şi să vă vorbesc despre dimineaţa „perfectă”. Că intrai e de dimineaţă pe o oarecare pagină de socializare şi mă întâmpinară amicii mei de pe avocatnet.ro cu un îndemn minunat la o zi liniştită, calmă şi frumoasă azi, însoţită de cafeaua aferentă. Bun zic, să ne mobilizăm în consecinţă, zic. Hai fuguţa la baie. Spre surprinderea mea, apa bună. Caldă bine, mângâietoare, presiune atât cât trebuie… Dau cu şampon- îl dau jos, dau cu gel de duş, mă masez bine pe tot corpul şi….. gata boieria Luci, că ţi-o iei în cap şi nu e bine! Apa caldă dispare ca şi când nici nu ar fi fost vreodată. Vă închipuiţi voi cum e să dai jos gelul de duş cu apă rece ca gheaţa de pe pielea fierbinte? E o experienţă pe care nu o recomand decât celor cu inima puternică, nu hipertensivilor ca mine! Era să fac infarct în cadă şi doar bunul simţ m-a salvat. Vă daţi seama ce penibil ar fi fost să mor acolo, goală, plină de spumă, să fie nevoiţi băieţii ăia cu targa să mă scoată aşa din casă. Aş mai fi murit o dată, de ruşine! M-am abţinut în consecintă şi m-am descărcat amintindu-mi toate înjurăturile auzite de-a lungul timpului şi dându-le o tentă personală.

Nu mă las însă, sunt hotărâtă să urmez sfatul amicilor mei, până în pânzele albe! Aşa că, luaţi voi frumuşel loc lângă mine, vă servesc o cafea aburindă, vă permit şi-o ţigară (dacă vreţi, pun cărbuni în narghilea) şi hai să începem ziua cu o pauză de zâmbet. Că e de-abia la început şi mai e mult de muncit până deseară!

ATT00011 ATT00010

ATT00009ATT00005ATT00003ATT00002ATT00004ATT00008

Hai, să aveţi cu adevărat o dimineaţă perfectă!!!

14 comentarii

Din categoria jurnal, Uncategorized

Lacrima Maicii Domnului

O admiram încă de copil. Se numeşte Hoia -în mod ştiinţific, Lacrima Maicii Domnului- denumirea populară.Fotografie-0340

Viaţa îţi dă la un moment dat prieteni pe care nu-i mai cere înapoi. Ţi-i lasă să te bucuri de ei şi peste ani, chiar dacă nu sunteţi aproape unul de celălalt şi chiar îţi păstrează vii în minte amintiri ce în mod normal s-ar estompa şi ar dispărea. Eu am o astfel de prietenă pe care o preţuiesc, chiar dacă distanţa ce ne desparte e atât de mare încât nu ne putem vedea decât din an în Paşte… Am copilărit împreună. Eu copil slăbuţ şi palid de ţărani, ea o domnişorică descendentă dintr-o veche familie de boieri ai locului. Eu cum mamă, tată, frate, animale de toate neamurile, ea cu bunică, mamă şi soră. Tatăl, o brută violentă şi fără suflet, le făcuse un singur bine în afară de a le da viaţă : plecase la timp şi le lăsase să se îngrijească una pe alta, singurele. Le era bine. Invidiam armonia casei lor. Până şi casa, cu mobilele vechi de lemn masiv şi rămăşiţele generaţiilor de strămoşi ce trăiseră în ea, era un basm. Avea scară înaltă cu acoperiş plin de iederă şi sonerie la poartă. Eu aveam casă nouă şi practică, mai mică decât mine şi poarta legată cu drug de fier. Iedera nu creştea pe casa mea, era prea tânără. Nu-i plăcea probabil decât pe casele cu tradiţie. Eu aveam grădiniţă de flori, ele aveau o Lacrimă. Fotografie-0338Trona în geamul de la bucătărie cu lăstarii ei încâlciţi şi frunzele grase, ca o păpuşă veche nepieptănată. Nu îndrăzneam s-o ating, mi se părea că fac un păcat. E adevărat că şi ochii de vultur al Manei stăteau tot timpul pe ţărăncuţa cu care se juca nepoată-sa. Şi avea Mana o privire, de-ţi venea să intri în pământ, să nu te mai vadă! Mă mulţumeam s-o privesc de la distanţă de câte ori le păşeam pragul, sau din drum, când perdeaua de la bucătărie îi lăsa florile să se lăfăie în toată splendoarea. Era ciudată cu florile ei albe, ca de ceară, cu mijlocul rozaliu. Pe vremea aceea credeam că nu există floare mai frumoasă. Nici măcar Floarea de Colţ nu putea egala în ochii mei splendoarea acestei minunăţii a naturii. Am crescut dorindu-mi-o. De-a lungul timpului pasiunea mea pentru flori a adunat în grădiniţă cam tot ce întâlneam în cale şi în glastre vreo 50 specii diferite de plante de apartament. Sufocasem geamurile casei cu flori, iar grădina era de poveste. Erau persoane care treceau pe uliţă doar ca să vadă grădiniţa de care vorbea toată lumea. Şi nu mă laud de data aceasta. Dar Lacrimă nu aveam. Lacrimă avea doar Mana şi ea era singura persoană căreia nu îndrăzneam să-i cer un lăstar. Peste ani, mult după moartea Manei şi plecarea mea de acasă, într-un drum la părinţi am trecut ca de obicei pe la Tanti Nuţi, rămasă de data aceasta singură. Mama se dusese demult la cimitir, lângă soţul ei, Leti şi Tania se stabiliseră în Timişoara… Tanti Nuţi rămâsese singură cu pisoii (avea unul negru suberb în timpul acela) un căţel şi 10 găini, fiecare cu numele ei. Nu am trecut niciodată pe acasă, fără să merg şi la dumneaei. Era un ritual sfânt. Dacă s-ar fi întâmplat să plec de acasă fără s-o văd ar fi fost ca şi cum nu mi-aş fi văzut părinţii. Am îndrăznit şi am cerut pentru prima dată, un lăstar. Apoi, la fiecare vizită ceream şi primeam câte un lăstar de Lacrimă. Îl purtam cu grijă, să nu cumva să-l rup, sute de km până acasă la mine. În plantam, îl priveam mândră cum creşte ca din apă şi-mi îmbracă casa. Într-un an-doi, înainte de a înflori, o boală neştiută mi-l ucidea, chiar fără să-mi dau seama. Hoia moare privindu-te. Îţi zâmbeşte în fiecare dimineaţă, stă verde şi dreapta, nemişcată, până te trezeşti într-o zi că e deja moartă.  E ca o mama care se stinge încet, suferind în tăcere, de teamă să nu-i ingrijoreze pe copii. De regulă copiii află când e deja prea târziu şi nu mai pot face nimic. Aceasta este Lacrima Maicii Domnului. De ce îi spune aşa? Pentru că fiecare floricică de ceară secretă în loc de polen, nectar. Picăturile de nectar se adună în mijlocul roz şi cresc până devin atât de grele că trebuie să plece. Floarea plânge atunci cu lacrimi dulci de nectar parfumat, aşa cum trebuie să fi fost cândva lacrimile Maicii Sfinte la poalele crucii pe care îi era răstignit Fiul. La ceas de seară răspândeşte un parfum suav de miere coaptă, ca-n grădina Raiului, înainte ca Adam şi Eva să fie ispitiţi.E o minune faţă de care nu poţi rămâne indiferent, oricât de rece ai fi. Fotografie-0332Eu nu am reusit să păstrez niciuna din plăntuţele aduse cu grijă de acasă, din planta mamă obsesie a copilăriei mele. Ajunsă în Bucureşti am primit de la o colegă de serviciu părintescul sfat de a fura lăstarul dacă vreau să-mi trăiască. Ceea ce am şi făcut cu proxima ocazie. Acum am o minunăţie de floare parfumată, ce mă răsfaţă cu splendoarea sa din primăvară până în toamnă. Florile cresc, lăcrimează, pică şi pe aceeaşi inflorescenţă dau altele noi, până când frigul toamnei le obligă să adoarmă puţin. Fotografiile sunt cu Lacrima mea, minunea de care sunt ataşată sufleteşte ca de un om drag. Fotografie-0336Dacă aveţi ocazia s-o întâlniţi undeva, opriţi-vă o clipă şi trimiteţi un gând pios celei care în mărinimia Ei i-a împrumutat cu generozitate numele. Merită cu prisosinţă.   Fotografie-0370 Fotografie-0371 Fotografie-0372

37 comentarii

Din categoria Imagini, Uncategorized

Frunza

IMG_0892E o frunză mică şi timidă, ascunsă în marea suratelor ei îngălbenite de suflarea toamnei. Nu-şi aduce aminte când a trecut timpul. Parcă ieri soarele cald de primăvară o obliga să spargă coconul comod al mugurului şi să scoată capul afară. Tare mult i-a plăcut lumea atunci! Avea ceva parfumat şi strălucitor, un aer nou, aşa cum nu mai întâlnise în scurta ei vegetaţie în mugur. Simţise doar seva urcând şi umplându-i sufletul. Prima s-a format codiţa. Apoi, seva proaspătă a desenat-o verde crud, cu nervuri subţirele dar puternice, cu margine proaspăt zimţată. Tare mândră era de rochia ei strălucitor verde! O zi întreagă nici nu a văzut că suratele ei sunt toate îmbrăcate la fel. Până şi zimţii erau egal tăiaţi, ca şi ai ei. A avut ochi doar pentru ea, şi-a studiat fiecare punctişor, fiecare nervură transparentă şi strălucitoare în soare. A venit noaptea pe nesimţite şi parcă i-a fost frig. Ar fi vrut să poată să intre la loc în muguraşul ce-o ocrotise înainte, dar a constatat cu stupoare că a crescut prea mare şi i-a rămas mic. frunze de teiA tremurat uşurel toată noaptea şi dimineaţa a revenit cu ceaţă, fără nici o rază de soare. Verdele rochiţei rămânea crud, dar nu mai avea poleiala strălucitoare cu care raza jucăuşă de ieri o împodobea. Tristă şi înfrigurată, a privit în jur. Atunci a realizat că nu e singură! Crengile mamă erau pline de podoaba rochiţelor verzi a sute de frunze proaspete ce semănau ca două picături de apă cu ea. ” Hei! Cine sunteţi voi?”- le-a strigat veselă. „Suntem surorile tale!” – au răspuns ele în cor. „Ce bine-mi pare că nu sunt singură! Mi-era atât de frig!!!” „Şi nouă ne e frig…” „Ştiţi ce? Hai să ne încălzim împreună!” „Cum?” S-ar fi strâns una în alta, dar codiţele le ţineau strâns legate de crengile mamă din care îşi trăgeau seva. Nu se puteau apropia. Doar fremătau uşurel, reuşind să foşnească fără glas.

„Huuuuu!! Trebuie să aşteptaţi să creşteţi, să vă puteţi încălzi una pe alta!”- le suflă un glas rece scuturându-le pe toate. „Tu cine mai eşti?” „Eu sunt vântul. O să trec printre voi de câte ori vă voi simţi neliniştea!” „Ai putea, te rog frumos, să nu mai sufli acum? Ne e tare frig şi fără tine!” Am uitat să vă spun că frunzele se nasc direct politicoase. Învaţă politeţea de la rădăcinile adânc înfipte în pământ, le e transmisă din generaţie în generaţie, odată cu verdele crud şi seva călduţă. Vântul ştia, dar nu-i păsa prea tare. La câte genearaţii de frunze cunoscuse în viaţa lui, nu-l mai impresionau câteva cuvinte frumoase. A plecat râzând la alt copăcel, să zburlească alte frunze zgribulite. Era joaca lui preferată. Într-un final soarele a spart stratul gros de nori şi ceaţă şi şi-a trimis razele călduţe să le mângâie şi să le încălzească. A doua noapte parcă nu a mai simţit frigul la fel. E adevărat, razele de peste zi o ajutaseră să mai crească un pic şi să mai prindă putere. Într-o săptămână erau deja domnişoare frumoase toate. Crescuseră şi îmbrăcaseră crengile ruginii cu rochiile lor verzi, încât cu greu mai zăreai trunchiul printre ele. Acum se puteau atinge una pe alta şi chemau vântul mai des să le mângâie. Nu le mai era frig. Se adăposteau una pe cealaltă, se atingeau cu dinţii zimţaţi ai rochiţelor şi râdeau fericite în soare. Mai ales una din surorile ei se gâdila îngrozitor. Era suficient s-o atingă cu vârful ei ascuţit în peţiol şi leşina de râs! Avea un râs frumos, graseiat şi înveselea cu el toată coroana copacului mama. Uneori nici el nu se mai putea abţine şi râdea cu poftă împreuna cu ele, nemaiputând rămâne serios să le pună la punct, cum o făcea de obicei.

Zilele treceau şi deveneau din ce în ce mai calde. Printre ele, pe crengile generoase ale copacului mamă îşi făcuseră cuiburi zeci de păsărele. Se treziseră cu ele într-o dimineaţă. Veniseră câteva familii, două câte două: un el şi-o ea în fiecare. Erau frumoşi şi îndrăgostiţi cu penele lor divers colorate şi catifelate. Îşi ciripeau doar cuvinte de dragoste. Frunzelor le plăcea jocul ăsta neînţeles şi le ascundeau printre ele de ochii trecătorilor curioşi. Iubirea e bine să stea ascunsă de ochii răi. Cuiburile s-au conturat încet, încet. Mai o crenguţă, mai o pană… Fiecare pasăre venea în zbor cu câte ceva în cioc pentru a-şi construi căsuţa visurilor şi a dragostei. Un cuplu de vrăbiuţe cenuşii îşi făcuse cuibul chiar sub ea. Le ocrotea cu drag şi le petrecea cu ochii până la linia zării, de câte ori îşi luau zborul. Atunci şi-a pus prima dorinţă din scurta ei viaţă de frunză. Şi-a dorit să poată zbura. Erau aşa frumoase aceste creaturi mici ce-şi întindeau aripile şi pluteau în văzduh până hăt- departe de se pierdeau în linia zării.

Într-o noapte s-a trezit sub zeci de lovituri. A scuturat capul speriată şi a simţit apa prelingându-se şi picurând cu zgomot pe suratele de mai jos. Ploua. Primul gând a fost de revoltă. Nu mai simţise poaie până acum. Doar roua dimineţii îi spăla rochiţa în fiecare zi, dar aceea se aşternea uşor, cu delicateţe, nu a trezit-o niciodată cu atâta bruscheţe ca aceste picături imense de apă ce cădeau neîncetat. „Hei, ce-aveţi de nu mă lăsaţi să dorm? Nu vă e bine?” Picăturile cădeau necontenit. În goana lor  nu aveau vreme nici să răspundă. Doar se rostogoleau supărate, una după alta, cu furie, lovind totul în cale şi spărgându-se cu zgomot surd de pământ. Pe jos se făcuseră bălţi mari şi picăturile care nu conteneau să cadă împrăştiau apa lor şi noroi în toate părţile. Toate suratele ei de pe poale aveau rochiţele murdare. Cerul era întunecat şi furios. Nori grei, negri, acoperiseră bolta cu stele şi nu mai lăsau să treacă nici un licăr de lumină. Din când în când câte un fulger brăzda bolta şi aprindea norii. Era înfiorător. Din frunză în frunză se transmitea cumplitul zvon cum că un fulger a aprins unul din fraţii copacului mama şi l-a făcut scrum. Niciuna din ele nu mai putea să doarmă. Suratele ei lăsaseră capetele resemnate, să nu mai simtă loviturile dure şi să lase apa să se prelingă mai uşor de pe vârf. Ea nu îndrăznea. Rezista cu stoicism, încercând să apere cât putea cuibuşorul de dedesubt în care cuplul de vrăbiuţe se strângea unul în celălalt încercând să se încălzească. A fost prima noapte de coşmar. Au mai urmat şi altele de-a lungul verii, dar nu au mai avut impactul acestei prime ploi. Pe celelalte a învăţat să le cunoască. Dimineaţa a venit cu soare strălucitor. Din ploaia de peste noapte nu mai rămâseseră decât bălţile în care se scăldau acum raze vesele de soare. Vântul adia blând scuturând ultimele rămăşiţe de apă, căldura razelor le-a uscat şi au rămas doar curate şi uşoare în lumina crudă a dimineţii. Vrăbiuţele ei se scuturau vesele şi-şi aşezau penele zburlite de ploaia din ajun. Până la urmă toată natura era înveselită şi uitase de stropii mari şi reci ce loveau cu furie. Toată vara avea să aştepte ploile binefăcătoare şi purificatoare.

?????????????????? La un moment dat lângă peţiolul ei au apărut muguri noi. S-a bucurat, crezând că surioare mici se vor ivi să se joace cu ea. S-au ivit flori. Delicate şi parfumate, de aur împrumutat de la razele jucăuşe de soare. Copacul a început să râdă cu ochii lor în soare şi oamenii au venit să se agaţe de crengi ca să smulgă florile de aur parfumat de pe ele. Multe surate de-ale ei au pierit atunci, smulse cu brutalitate şi aruncate fără milă pe jos. E a avut noroc, era mult prea sus, nu o puteau ajunge. A rămas acolo, să ocrotească cu umbra ei cuibul care avea acum şi puişori pufoşi. Erau mici şi ţipau neîncetat cu ciocurile lor mari tivite cu galben căscate într-o veşnică cerşeală flămândă. Îndrăgostiţii lor părinţi nu mai pridideau zburând după mâncare şi aducând în cioculeţele lor tot felul de gâze şi viermişori- bunătăţi cu care să-şi hrănească odraslele veşnic frămânde. Abia aveau timp să se odihnească cu ciocul sub aripă noaptea, că la primi zorii o luau de la capăt cu aceeaşi frenezie. Zilele treceau la fel una după cealaltă, din ce în ce mai calde, puişorii au crescut dar au rămas la fel de flămânzi. Puful a început să fie înlocuit de pene şi la un moment dat şi-au întins aripile a zbor. Nu mai puteau sta locului. Ţopăiau de colo colo şi încercau să-şi ia zborul după modelul părinţilor care îi încurajau cu ciripit vesel şi ţipete ascuţite. Primul zbor a fost un eşec. Au avut nevoie de mult timp şi răbdare să urce înapoi în cuib. Apoi, uşor, uşor, au prins putere. Aripioarele nu le mai tremurau şi făceau zilnic zboruri scurte de recunoaştere în împrejurimi. Învăţaseră să vâneze singuri gâzele cu care se hrăneau şi cuibul rămânea din ce în ce mai mult timp gol. Până când nu s-au mai întors acolo nici copiii nici părinţii.

Nopţile au început să devină din ce în ce mai lungi şi mai reci şi primii fiori ai toamnei au făcut-o să resimtă frigul primelor zile de viaţă. Doar că de data aceasta era ceva mai pătrunzător şi mai trist. Nici suratele ei nu mai aveau frenezia de odinioară. Obosiseră. Nu le mai plăcea să şuşotească şi să se hârjonească aşa cum o făceau în primăvară. Toamna şi-a trimis întâi un vânt rece şi crud. Cu răsuflarea lui furioasă a gonit vântul jucăuş care le mângâia încă din primăvară. Acesta a adus cu el răsuflarea morţii care le-a îngălbenit pe rând rochiţele. Niciuna nu mai are strălucirea veselă a verdelui crud şi tânăr. Verdele rămas acum e zbârcit, bătrân şi se transformă peste noapte în galben auriu la început, roşcat cu timpul, până se usucă şi mor. IMG_0893Una câte una, suratele ei îşi pierd vigoarea, îşi desprind codiţa de creanga mamă şi îşi dau drumul în zbor lin către pământ. O viaţă întreagă şi-a dorit să poată zbura. Acum vede că zborul unei frunze nu are nimic spectaculos în el. E doar o cădere lină menită să îngroaşe un covor de frunze moarte la rădăcina copacului mamă. Zilele au devenit triste, ploile îndelungi şi sâcâitoare, viaţa s-a îngreunat până a ajuns o povară. Nu-i vine să mai deschidă ochii să privească în jur. Priveşte doar în ea, printre amintirile adunate în atâtea zile frumoase de-a lungul vieţii. Nu regretă nimic. Aşteaptă cu resemnare ziua în care codiţa ei nu va mai rezista şi se va desprinde lăsând-o să plutească în zbor lin pe ultimul drum. A avut totuşi o viaţă plină.

 

12 comentarii

Din categoria Imagini

Dimineaţa de după coşmar

Visez de la un timp ziduri prăbuşite şi oameni răi urmărindu-mă. Mă ascund şi ei trec pe lângă mine atât de aproape că le simt răsuflarea obosită. Lume multă cenuşie şi zile umede, fără soare.282052-s

Visez lumea aşa cum este. Zguduită de cutremure, plină de oameni cu ochi răi, cu gânduri ascunse, oameni ce fac cruci mari, până la pământ gândindu-se că astfel păcălesc până şi divinitatea. Bieţi pigmei infatuaţi prea mândri de asemănarea lor cu Creatorul. Cine poate spune însă cu siguranţă cât de sigură e asemănarea asta? În visul meu pământul se clatină şi zidurile cad şi se sparg cu zgomot, peste o lume nepăsătoare şi rece. Mi-e teamă şi-mi pun copiii la adăpost. Mi-e milă şi mă doare pierderea vieţilor îngropate sub dărâmături, în timp ce babe ipocrite şi bârfitoare comentează de pe margine evenimentele. Toată durerea lumii e adunată în inima mea şi mâinile îmi sunt umflate de răni şi lovituri, de la lupta cu zidurile dărâmate.  Mă trezesc obosită şi tristă. Afară vântul s-a înfuriat şi smulge haina copacilor şuierând înfricoşător. Covor galben se aşterne pe alei, sub un cer negru, fără nici o stea.

cutremurPământul se cutremură la propriu. În Galaţi, în Vrancea, În largul mării. Se zguduie lumea şi tremură de parcă sfera asta atât de răbdătoare s-ar fi săturat să ne poarte în spate de atâta timp şi acum vrea să scape de noi ca de nişte paraziţi deranjanţi ce s-au înmulţit supărător de mult. Şi cine îl  poate condamna? Ne-a oferit adăpost şi hrană, ne-a îngrijit şi ne-a apărat iar noi, nerecunoscători l-am secat continuu.

Azi oamenii se revoltă, stau cu teamă şi nu mai dorm, să nu cumva să cadă casele pe ei. Ieri, când puterile au hotărât peste capetele lor să vândă bogăţii cu grijă ascunse sub scoarţa terestră, nimeni nu a dus vreo grijă. La câţiva kilometri distanţă, alţii nu duc decât grija propriilor persoane. Pentru bunăstarea lor sunt în stare să distrugă totul în jur. Ochii lor nu văd dincolo de bani, inima le e împietrită de atâta egoism. Şi cei ce au, şi cei ce nu au, urmăresc doar un singur scop – câştigul cu orice preţ. Unii luptă să păstreze bogăţiile adunate, alţii să ajungă şi ei bogaţi. Banul i-a hipnotizat în aceeaşi măsură pe toţi. Puţini sunt cei care încă nu au orbit de tot şi încearcă să salveze ce se mai poate. Lupta lor nici nu mai contează. Au apărut oportunişti destui care să le fure mijloacele şi să le deturneze scopul. Doar pământul nu-i mai suportă pe niciunul. În lume minciuna tronează în fruntea popoarelor, alături de hârtii fără valoare numite bani. 514x393_rochie_de_baniHârtii în numele cărora oamenii se sfâşie mai rău decât hienele pentru o bucată de carne pentru că în jungla banului orice este permis. Vor cădea ziduri, o să dispară generaţii, averi, bogăţii. Câţiva se vor întoarce, poate, la origini. Asta doar dacă pământul va mai îngădui…

9 comentarii

Din categoria jurnal, Uncategorized

Uneori

Uneori privesc înapoi. Drumul e lung, nu-i văd capătul lăsat în urmă. Până la un punct e urma paşilor mei şovăitori şi singuri. Apoi, alături, paşii tăi mă învaţă să merg. Acum sunt două urme hotărâte, a mea mică, a ta apăsată, puternică, una lângă alta, aceeaşi destinaţie.

Treceam cândva prin viaţă cu ochii deschişi, ţesând în mine cele mai frumoase vise. Vedeam totul în jur şi acest tot mi-era străin. Afară din mine era frig şi suferinţă. Era cruzime şi erau gesturi de neînţeles, oameni egoişti şi goi pe dinăuntru. Coji aspectuoase, pline de orgolii mărunte şi meschinărie. Pigmei fără conştiinţă, care în numele orgoliului satisfăcut călcau pe suflete ca pe pietre. E adevărat, păsările cântau, dar cântul lor se frângea trist, neînţeles. Soarele strălucea doar ca să lumineze o lume plină de pete. O lume murdară şi tristă.

Îmi ridicasem un zid înalt dincolo de care doar ochii mei treceau. Zidul mă despărţea de lume. Mă lăsa curată şi atât de singură că-mi auzeam bătăile inimii ca pe nişte ciocane în urechi. Îmi împodobeam lumea cu tot ce ochii mei adunau frumos peste zi. Un zâmbet de copil, petalele unui trandafir, parfumul liliacului abia născut în zori. Un răsărit timid pe un albastru pur îmi aurea dimineţile. Un apus roşu, maiestuos, îmi legăna serile cu cântec de greier.Uneori culegeam crini. Crini albi şi delicaţi, cu cupele lor pline de  polen şi parfum puternic ce-mi ameţea simţurile. Din când în când, un puişor pufos îmi ciugulea din palmă şi mă făcea să uit de toate suferinţele îndurate până atunci. Le ştergea lăsându-mi sufletul uşurat şi puteam merge mai departe, să pot îndura altele, să pot aduna alte amărăciuni.

Afară, în lumea cenuşie, era greu şi rece. Frigul îmi pătrundea adânc în suflet şi-mi trezea un dor mare. Mi se făcea dor de căldura unui suflet pereche. Mi-am pierdut tinereţea căutându-l.  Când începusem să cred că nu-l voi întâlni nicicând ai apărut. Mi-ai zâmbit şi zâmbetul tău a făcut să pice câteva cărămizi. Nu multe, mă temeam prea tare. Suficient cât să-mi priveşti direct în ochi.Ai aruncat în grabă o privire. Nu ştiu ce-ai apucat  să vezi până am reclădit zidul căzut. Ai rămas şi-ai tot încercat să dărâmi cărămidă cu cărămidă. Nu ţi-a fost uşor. Era un zid solid, făcut să dureze în calea tuturor. Cu vocea-ţi caldă, cu tenacitate, cu nervi uneori şi cu atât de multă dragoste că şi munţii s-ar fi dărâmat în faţa ei, ai reuşit să ajungi să-mi încălzeşti sufletul. L-ai trezit la viaţă şi l-ai învăţat din nou să spere. L-ai ocrotit şi i-ai dat aripi cu care l-ai ajutat să zboare.

Acum regret doar că nu pot da timpul înapoi. Aş vrea să-ţi pot aduce tribut tinereţea pierdută aiurea, fără sens şi fără dragoste.  Mi-ar fi plăcut simt atingerea aripei tale atunci când trăiam doar în vis. Să-ţi pot dărui tot ce viaţa mi-a oferit cu generozitate şi şi-a luat înapoi pe rând, văzându-mă neputincioasă. Ceasul vieţii nu merge, însă, niciodată înapoi. Merge doar înainte şi mi-e teama că timpul rămas va fi insuficient pentru iubirea noastră. Aş mai cerşi o viaţă, în care să te pot întâlni de la început, să pot scrie pentru noi, povestea iubirii fără timp şi spaţiu. Povestea noastră.

Un comentariu

Din categoria Scrisorile iubirii

Poveste cu tâlc

Sunt zile în care nu reuşesc să mă regăsesc. Îmi lipseşte timpul fizic. Am întrat într-o perioadă nebună-nebună, cu atât de multe lucruri de făcut, cu termene limită ieri- că nici măcar nu ştiu când şi cum o să scap de ele. Nu v-am uitat, doar amân să vă mai împărtăşesc gândurile o perioadă. Până una-alta, vă las să vă delectaţi cu o povestioară cu tâlc. E foarte bine legată de situaţia mea de acum şi nu am crezut s-o pot primi într-un moment mai potrivit ca acesta. Aşa este uneori. Te afunzi în muncă şi uiţi pentru moment scopul cu care ai plecat la drum. Poate ar fi nevoie ca fiecare să se privească în ochi  din când în când într-o oglindă fidelă şi să-şi amintească visele de la care a plecat înainte de a se rătăci pe drum. Cel mai bun mentor îţi eşti tu însuţi.

Povestea olarului leneş şi a înţeleptului mut

A fost odată un olar care trăia într-un sat uitat de lume. Visul lui era să ajungă în marea Cetate, unde să poată avea propria prăvălie de vase, oale şi obiecte ceramice. Dar şansele lui erau mici, pentru că olarul era foarte leneş şi muncea doar pentru a-şi asigura traiul zilnic.
Într-o zi olarul întâlni un călător care îi spuse că într-un sat vecin trăieşte într-o colibă un înţelept care poate să-ţi ofere orice răspuns. Ce era ciudat la el era că nu ieşea niciodată din colibă şi nici măcar nu vorbea. Cel care dorea să-i pună o întrebare trebuia să bată la uşă apoi să deschidă un oblon îngust prin care se vedeau în semi-întunericul dinăuntru doar ochii înţeleptului mut. Apoi trebuia să-i pună o întrebare, iar înţeleptul îi răspundea din ochi, omul putea citi răspunsul în expresia acestora.
Auzind asta, olarul alergă imediat în satul vecin, la coliba cu pricina. Ciocăni uşor, apoi trase oblonul de pe uşă . Prin fanta îngustă, văzu cu greu nişte ochi ce îl priveau din întuneric.
Îi puse pe nerăsuflate întrebarea: “Cum pot să ajung să prosper în marea Cetate?”apoi se uită cu atenţie la expresia celui dinăuntru. Şi văzu nişte ochi plictisiţi..nepăsători, total indiferenţi. În acel moment realiză că aşa a fost şi el faţă de meseria lui, leneş şi nepăsător!

Îşi spuse: “Până acum am stat şi am aşteptat şansa ideală, să mă lovească din senin. Dar răspunsul e foarte simplu, trebuie să muncesc eu mai mult pentru a mă apropia de ţelul meu!”
“Oare câţi oameni fac aceeaşi greşeală?” se mai întrebă el. “Peste tot văd oameni care se plâng de lipsa de şansă în loc să pună mâna şi să facă ceva..”

În următoarele luni începu să modeleze oale şi ulcioare zi de zi, pe care le vindea în satele apropiate, şi rezultatele nu întârziară să apară. Deja câştiga bine, iar o mare parte din bani îi punea deoparte pentru a-şi permite să se mute în Cetate. Cu toate astea, îşi dădea seama că nu era suficient şi în acest ritm i-ar fi trebuit ani întregi. Şi pe deasupra, la sfârşitul zilei nu se simţea împlinit de munca lui. Aşa că porni iar spre coliba înţeleptului mut, gândindu-se cu nerăbdare la reîntâlnire. Coliba arăta la fel, în paragină, puteai să juri că nu locuieşte nimeni acolo. Bătu în uşă după obicei, apoi trase oblonul şi puse întrebarea cu ardoare: “Cum pot să vând mai mult pentru a-mi permite să plec în marea Cetate?”

Ochii dinăuntru erau trişti, obosiţi, lipsiţi de lumină. “Privirea unui om singuratic, izolat de lume”, gândi el. Şi atunci îşi aminti de propria singurătate, de faptul că nu avea prieteni şi îşi evita mereu rudele. Pentru că îi era frică să nu îi ceară bani sau alt ajutor. A doua zi plecă în târg cu un singur gând: să vândă atât de multe oale încât să-şi poată ajuta toate rudele, vechii prieteni şi chiar vecinii cu care nu se înţelegea foarte bine. Toţi cunoscuţii lui erau oameni sărmani care abia se descurcau de pe o zi pe alta.

După o lună, vindea şi câştiga aproape de 2 ori mai mult şi nu numai că ajutase mulţi oameni cu bani şi mâncare, dar îi rămânea şi lui o sumă impresionantă. Câştiga atât de bine încât peste puţin timp reuşi să-şi ia o căsuţă în marea Cetate, unde visase mereu să ajungă.

Târgul era mult mai mare în Cetate. Pe aici treceau călători care veneau de peste mări şi ţări şi care aveau pungile doldora de bani. Olarului îi mergea foarte bine şi îşi făcuse mulţi prieteni, căci îşi păstrase obiceiul de a ajuta oameni aflaţi la nevoie. Dar înca era departe de ţelul lui. Pentru a-şi deschide prăvălia pe care o visase, unde să aibă ucenici şi vânzători care să lucreze pentru el, avea nevoie de mult mai mult. Şi deja muncea de dimineaţa pînă seara şi vindea aproape tot ce producea.

De data asta abia aştepta să ajungă din nou la coliba înţeleptului. Şi avea încredere deplină că îşi va primi răspunsul, ca şi în celelalte dăţi. Ajuns în faţa colibei, fu cuprins de un sentiment ciudat. Era şi mai dărăpănată, arăta de-a dreptul părăsită. “Oare o fi murit?” se întrebă el şi îl trecu un fior.

Ciocăni în uşă cu mâini tremurânde şi deschise oblonul îngust. Un sentiment de recunoştinţă îi cuprinse inima când văzu din nou ochii în întuneric.

“Muncesc de dimineaţa până seara şi vând tot ce produc. Dar tot nu e suficient pentru a-mi permite să deschid prăvălia mea. Ce aş putea face diferit pentru a câştiga mai mult?” şi se uită cu atenţie în ochii înţeleptului mut.
Privirea din întuneric era de această data vie, îndârjită. Olarul putea citi în ea determinare, dar şi disperarea unui om pe cale să-şi piardă speranţa.

Apoi se gândi la viaţa lui din ultimul timp. Pe de-o parte era foarte mulţumit că se mutase în Cetate şi că prospera, dar pe de altă parte muncea atât de mult încât nu se mai putea relaxa şi bucura de viaţă.

În următoarea dimineaţă se trezi mult mai odihnit, parcă era mai uşor. Îşi savură micul dejun la umbra copacilor din grădină, gândindu-se cât de recunoscător este pentru viaţa lui. Abia acum îşi dădea seama cât de bine este să te şi opreşti din când în când să te bucuri de lucrurile mărunte, cum ar fi aroma ceaiului sau mirosul florilor sălbatice. Apoi făcu ceva ce nu făcuse de foarte mult timp: plecă direct spre târg, fără să modeleze nici o oală. De obicei începea ziua muncind din greu, apoi fugea repede după-amiază să-şi vândă creaţiile. Luă doar câteva ulcioare făcute de el mai demult. Erau cele mai frumoase, le păstra în locuinţa lui pentru a-i încânta ochii. Dimineaţa, lumea din târg era diferită. Erau alţi muşterii, călători veniţi din alte părţi. Printre ei, olarul remarcă un personaj aparte, îmbrăcat în haine scumpe. Avea trăsături nobile şi din mersul lui se vedea că era un om puternic şi hotărât. Omul se opri chiar în faţa olarului şi începu să studieze cu atenţie ulcioarele lucrate cu migală. “Nu am mai văzut nicăieri asemenea îndemânare”, spuse el. “Ce ai zice să lucrezi ceramică pentru Curtea Regală? Ai fi plătit de cinci ori mai mult faţă de cât câştigă un olar de rând”. Olarul nostru nu-şi mai încăpea în piele de bucurie..să producă pentru feţele regale! Cu banii câştigaţi ar putea să-şi deschidă prăvălia în câteva luni! Şi toate astea doar pentru că a decis în acea zi să se relaxeze şi să fie deschis la ceva nou!

Primul lucru la care s-a gândit după această întâmplare a fost să-i mulţumească înţeleptului mut. Îl ajutase aşa de mult şi nici măcar nu apucase să îl vadă complet la faţă! Vroia să-l strângă în braţe şi să-i spună cât de mult au contat întâlnirile lor. Ajuns la colibă, bătu la uşă iar apoi deschise oblonul. Ochii dinăuntru străluceau de bucurie ca niciodată. “Mare înţelept, ştiu că eşti mai retras de felul tău, dar vreau să-ţi mulţumesc din suflet şi să-ţi povestesc cât de mult m-ai ajutat!”, spuse olarul.

Apoi deschise uşa şi rămase înmărmurit. Înăuntru, dincolo de uşă, era doar o oglindă…

Morala:

·         Pentru a reuşi, nu te mai plânge – uită de scuze şi acţionează!

·         Dacă acţionezi şi pentru a-i ajuta pe ceilalţi, munca va fi mai satisfăcătoare şi recompensa mai mare, pentru că vei avea o motivaţie mai puternică.

·         Ai nevoie şi să te relaxezi, să te bucuri de viaţă şi astfel să observi oportunităţi pe care nu le vedeai în mod normal.

·         Toate răspunsurile sunt deja în tine, trebuie doar să pui întrebările potrivite.

Hai,  să aveţi o zi de vineri liniştită şi frumoasă, ca minunata zi însorită de afară!

6 comentarii

Din categoria jurnal

Cafeaua de marţi

Bună dimineaţa, dragilor! E marţi, zi cu ceasuri multe…. bune, normal! Cine crede altfel se înşeală. Aţi băut azi cafeaua de dimineaţă? Dacă nu, sau dacă mai e loc de o cafelută la ibric şi o bârfă mică, vă aştept cu drag cu ibricul plin.cafeaua-la-ibric-este-cheia-longevitatii-studiu_size1 Vă ofer o cafea cu caimac, cum serveau odinioară turcii la Ada-Kaleh. O să vin odată cu poveşti din insula turcilor în care viaţa avea alt ritm, mult mai relaxat şi mai lejer deât al nostru. Am trăit o perioadă în apropiere şi chiar dacă am ajuns acolo după scufundarea insulei, mult timp am ascultat poveştile turcilor rămaşi să-şi ducă traiul în orăşelul de pe malul Dunării. Vindeau bragă şi halviţă şi vă asigur că nu am băut niciodată ceva mai revigorant ca acea băutură tulbure şi dulce, făcută din cereale fermentate. Am mai băut bragă în multe locuri, niciuna însă nu a fost ca cea făcută de turcii din Ada Kaleh. Azi au rămas doar câteva familii şi acelea îmbătrânite. Doar doi mai ies vara cu bidoanele cu bragă rece şi îngheţată cu vanilie şi rom făcută în casă, aşa cum făceau bunicile noastre odinioară. A rămas minaretul în picioare e fundul apei. Din când în când, atunci când apele Dunării scad obosite de secetă, îşi ridică capul deasupra valurilor să salute turla bisericii Orşovei înecate şi să depună mărturie despre tot ce-a fost cândva oaza de linişte de pe o insuliţă turcească tocmai în mijlocul Dunării între români şi sârbi.

Acum nu ştiu dacă la ei acasă, turcii mai fac cafeaua ca odinioară. Cercetătorii spun că cea mai sănătoasă cafea o beau locuitorii unei insuliţe greceşti, Ikaria pe numele ei. Acolo se pare că bătrânele ştiu să facă o cafea la ibric atât de bună, că locuitorii insulei nu prea se îndură să părăsească lumea asta prea curând. Speranţa lor de viaţă este printre cele mai mari din Europa, acolo concentrându-se cei mai mulţi nonagenari pe metru pătrat şi nu numai că trăiesc mult, dar sunt şi mult mai sănătoşi ca alţii. Pe cuvânt că numai din cauza cafelei! Aşa că vedeţi, vă vreau binele când vă invit la o cafea făcută tradiţional, la ibric. 🙂

Dacă vă întrebaţi ce-o să faceţi în atâţia ani de viaţă sănătoasă pe care vi-i dăruiesc cu generozitate eu, cu cafeaua mea, vă invit să vedeţi cam care-i perspectiva pensionarului român mâncat de boli şi lipsit de îngrijire medicală:

Noul program SENIOR pentru pensionari
Eşti un cetăţean pensionar bolnav şi guvernul spune că nu există nici o
îngrijire medicala la domiciliu disponibila pentru tine? Deci, ce faci?
Planul nostru pentru pensionarii de 65 ani sau mai în vârstă : vi se dă o
armă şi 4 gloanţe . Vi se permite să trageţi în patru politicieni. Desigur,
acest lucru înseamnă că veţi fi trimis la închisoare dar aveţi avantajul că
veţi primi trei mese pe zi, un acoperiş deasupra capului, încălzire
centrală, aer conditionat şi tot suportul de îngrijire a sănătăatii de care
ai nevoie! Aveţi nevoie de dinţi noi? Nici o problemă. Nevoie de ochelari?
Asta-i grozav. Aveţi nevoie de un nou şold, genunchi, rinichi, plămâni sau
inimă? Sunt toate acoperite. Ca un bonus, copiii dvs. pot veni în vizită la
dumneavoastră la fel de des cum o fac acum. Si cine va plăti pentru toate
astea? Este acelaşi guvern care tocmai ţi-a spus că nu îsi poate permite sa
te ingrijeasca dupa ce ai platit 40 de ani  taxele catre stat. Si poti sa
scapi de 4 politicieni inutili, si in plus pentru ca esti un prizonier, nu
trebuie sa mai platesti taxe pe venit . Este aceasta o tara mare, sau ce?

Hai să avem o zi minunată, plină de ceasuri bune!

 

11 comentarii

Din categoria jurnal

Cercul

Nu mă pricep să scriu pe teme date aşa cum încă nu pot scrie la comandă. Nu am nici inspiraţie, timp  şi nici nu mă simt în stare. Atât am citit însă astăzi despre cercuri, că nu pot să las ziua să treacă fără să împart cu voi minunatele versuri la care mi-a fugit gândul toată ziua.

Marin Sorescu-Cercul

Mergeam pe drum. Era lună, aşa, toamna.
Şi mă ajunge din urmă şi trece pe lângă mine
Un cerc.
O tuturigă mare de fier. Un cerc
Care mergea singur pe linie.
M-am uitat în urmă: L-o fi aruncat cineva?
L-o fi dat de-a tuturiga
Nimeni…
Şi, la urmă, cine să-l azvârle,
Că era mare şi greu – ca o şină de roată
de car.

Mă uit inainte; cercul îşi vedea de cale.
Se-nvârtea repede, repede şi făcea praf.
Tocmai atunci vine al lui Calotă, de la deal
– Il vazuşi, mă?
– Il văzui. Şi începe să se-nchine.
Ce-o fi cu el, de la ce butie o fi scăpat…
Numai Spânu, mai are butii de vin aşa de mari,
Plecă şi se vărsă putina…
Ne miram noi aşa şi ne dam cu părerea,
Ăsta al lui Calotă se făcuse alb, îl cam
speriase

Drăcovenia,
Şi mai apare si Gligorie.
– Il văzuşi, mă?
– Nu-l văzui. Ce să vad?
– Cercul?
– Care cerc?
Ghiţă al lui Calotă s-a aplecat şi i-a arătat
Urma în tărână. Lăsase o urmă ca de roată
de car.
-Eee, câte urme de roţi nu sunt pe drum!

Cercul a trecut, aşa, vălătoace, prin tot
satul.
Unii îI vedeau, alţii nu.
Aşa, cam din trei pe lângă care trecea,
Doi îI vedeau, unul nu…
Stând noi aşa, auzim iar Vuuuu – vuu! Uuu!
Uuu!
Cam cum face o vuva mare…
Şi vedem nori de praf…
– Daţi-vă la o parte, căa vine! Se-ntoarce!
Venea cercul de la deal. Parcă se înroşise puţin
De-atâta alergat, de-atâta inspecţie prin
Comuna Bulzeşti…

Venea dinspre Prădătorul, trecuse ozaca
prin Fratilă.
L-am apucat de mâna pe Gligorie:
– Il vezi, mă?
– Ce să văd?
– Cercul!
– Care cerc?
– Ăsta de trece acum pe lângăa noi!
Tu n-auzi că se cutremură pământul, vuieşte,
scoate praf?…
– Nu trece nimic…. N-aud nimic…. Nu vad nimic!

Cercul s-a apropiat… i-am luat seama: să fi zis
Că e roata de cabrioletă? Nu, că n-avea spiţe…
Şi prea lumina… Era aşa ca o aoreolă de sfânt…
Ca şi când capul vreunui sfânt s-ar fi rostogolit
în praf
Si aoreola lui il poartă ca o şină
Şi-l îmbracă în strălucire…
Mergea vâjâind. Şi se înfierbântase de-atâta
învârtit.
Scotea scântei, când se atingea de câte
o piatră.
Prin Seculeşti, acum era aici la Gura Racului
şi precis
Voia să meargă , si-n Nătărăi la vale…

M-am dat mai aproape şi i-am simţit damful:
mirosea a
Rotund perfect
. A geometrie… a spumă
de geometrie,
Adică esenţa esenţelor…
Am căzut în genunchi,
Aşa de uşor şi de delicat atingea pământul
Plin de gloduri al satului.
Ba, călca prin Bulzeşti, parcă-ar fi mers
Pe lună, tu-i mama mă-sii!
Mă trecuseră fiorii şi aproape să-mi dea
lacrimile
De atâta cinste şi minune.

– E, acum îI văzuşi? L-am mai întrebat odată
Pe Gligorie, care-şi scotea pământul
de sub unghii
Cu un chibrit.
– Ce să vad?
– Cercul.
– Care cerc?
– Atunci… du-te unde plecaşi, bă orbete!
Că eu n-am ce discuta cu ăştia, care nu văd
decât
Ce le arată muierea!
– Hai, mă, îI trag pe-al lui Calotă…
Avusei noroc mare cu tine,
Că fuseşi aici… că altfel,
Ne-ar fi povestit cercul în toată lumea,
Ce orbeţi sunt în comuna asta.

Povestea cu cercul de foc, venit în inspecţie
A circulat mult la noi, din gură în gură.
N-a reuşit s-o stingă nici războiul al doilea.
Abia mai târziu, cu prefacerile, a trecut
pe planul doi

Şi, până la urmă, au biruit ăi care nu-l
văzuseră!

Interpretate magistral de maestrul Tudor Gheorghe 🙂

Noapte frumoasă şi rotundă, dragilor, oriunde v-aţi afla!

Scrie un comentariu

Din categoria jurnal

Adio, fată frumoasă!

Mi-a fost greu toată ziua să scriu. Sunt momente în viaţă când totul ţi se pare de neînţeles, dureros şi atât de trist, că nu-ţi poţi opri lacrimile şi nici aduna gândurile. Aş fi vrut să fie un weekend vesel. Mă încarc şi eu şi mai uit de boală  ştiind că cei care-mi calcă pragul îmi lasă un zâmbet drept răspuns zâmbetului dăruit de mine. Nu a fost să fie aşa, ştirile citite în prag de seară ieri, lăsându-mi o stare greu de reprodus în cuvinte.

De-a lungul timpului am învăţat că viaţa şi moartea se împletesc, că orice am face, drumul nostru tot către moarte duce. Nu aş fi vrut să vorbesc despre ea acum, mi se pare că nu-i de bun augur, mai ales dacă luăm în considerare toate câte se petrec în ultimul timp. Toate schimbările astea climatice bruşte (nu numai la noi, ci în toată lumea!), fenomene greu de explicat, precum cutremurele din ultimele săptămâni, mişcările de stradă, nemulţumiri, ură, violenţă. Toate mă duc cu gândul la un peisaj apocaliptic dintr-un  film american a cărei acţiune se desfăşoară în viitor. Parcă trăiesc într-o lume paralelă şi privesc la ceea ce se întâmplă în jur cu groază, oarecum bucuroasă fiind că la noi deocamdată e linişte, că niciunul din dezastrele ce se învârt în jurul nostru nu ne va atinge.

Nu am înţeles însă niciodată moartea unor persoane tinere, în putere, pline de viaţă, care odată cu plecarea lor lasă în urmă un gol imens. Reminiscenţă din adolescenţă când am pierdut pe neaşteptate un băiat drag, pe care l-am aşteptat după aceea ani mulţi să se întoarcă. E greu de acceptat moartea fulgerătoare a cuiva tânăr şi sănătos. Am trăit o viaţă întreagă cu o teamă cumplită de apă, furtuni, întuneric şi agitaţie. Ca şi cum toate aceste necazuri înghesuite în jurul meu ar căpăta puteri înzecite în rău. De la un timp am început să mă tem să mă mai apropii prea tare de oamenii care mă fascinează prin frumuseţea şi prin pofta lor de viaţă. Acum câţiva ani moartea fulgerătoare ce a smuls dintre noi o fată ce mi-a intrat în suflet de cum am văzut-o prima dată m-a aruncat într-o depresie din care cu foarte mare greutate am reuşit să ies. De atunci mă tem pentru viaţa tuturor celor care-mi sunt dragi.

De când mă ştiu nu am fost o persoană foarte prietenoasă, deşi la prima vedere nu par chiar o sălbatică. Am momentele mele de singurătate şi tăcere care imi sunt indispensabile şi care mă ajută să merg mai departe fără să mă leg de oameni şi lucruri care m-ar putea ţine pe loc. Am şi eu, ca oricine în lumea asta, oameni de care sunt cu adevărat legată. Până şi faţă de ei încerc să rămân oarecum distantă, ca nu cumva dragostea mea prea mare să le facă rău. Doar omul care îmi stă alături a reuşit cu mare greutate să înlăture bariera aceasta deşi, de câte ori trebuie să plece pentru câteva zile, mor de zeci de ori şi înviez la loc, până îl văd sănătos înapoi.

Nu ştiu dacă aţi încercat vreodată chinuitorul sentiment care vă ţine departe de echipa favorită convinşi fiind că dacă priviţi competiţia în care evoluează îi veţi purta ghinion. Mie asta mi se întâmplă de la un timp în privinţa oamenilor. Evit pe cât pot să mă leg sufleteşte şi totuşi sunt unele persoane care nu pot trece nebăgate în seamă. S-a întâmplat din nou, acum câteva luni, când iubitul meu a descoperit o fată frumoasă şi talentată pe care mi-a prezentat-o cu dedicaţie, ştiind cât de pasionată sunt de cultura populară. O fată care şi-a croit drum până în sufletul meu fără drept de apel de la prima privire. Aseară un accident stupid i-a curmat viaţa. Nu o boală, nu un virus, cutremur sau mai ştiu eu ce calamitate. Un banal accident de maşină, un tir ce circula prea aproape de banda a doua într-o intersecţie, oboseala şi o clipă de neatenţie din partea ei şi totul s-a sfârşit brusc. Nedrept de repede. De aseară încerc să găsesc sensul acestui destin frânt în plină tinereţe. Îmi pun întrebări şi nu reuşesc să-mi răspund. Rămâne doar o durere surdă în capul pieptului şi lacrimile în gât.

Cea care până ieri a fost o faţă plină de viaţă ce promitea să ajungă unul din numele de marca ale folclorului ardelenesc, azi nu-i decât o amintire. Rămân cântecele ei şi înregistrările din care transmite până dincolo de ecran o poftă de viaţă rar întâlnită. Drum bun, Ramona Fabian! Să-ţi dea Dumnezeu un loc în Raiul Său de unde să priveşti cu licărul acela şăgalnic în ochi la ce se întâmplă cu noi, cei rămaşi în urma ta, aici.

Vă rog de iertare, azi nu aş vrea decât să pot plânge.

14 comentarii

Din categoria jurnal

Să evadăm

18977_508005035924818_1617580652_nHai să evadăm astăzi, iubitul meu. Să luăm trenul vieţii şi să coborâm în ultima gară a toamnei. Voi pune în bagaj doar strictul necesar: sufletele noastre, fericirea de a fi impreună, toată iubirea adunată peste ani, toate sărutările pătimaşe şi îmbrăţişările fierbinţi ce ne-au apropiat pentru totdeauna, toate visele din care ne-am construit un palat în care să ne adăpostim iubirea.  O să las în vechea viaţă durerea şi temerile ce ne-au întunecat nopţile, lacrimile ce ne-au aburit ochii când nimeni nu se uita la noi, invidia celor ce ne-ar vrea despărţiţi. Ar atârna prea greu şi noi avem prea mult de mers prin pădurea de aur roşu până la destinaţie. 1264456_592409040817750_1906429727_oVom coborî pe seară în gara inexistentă din mijlocul vieţii noi şi ne vom construi un adăpost cu acoperiş de frunză ruginie care să ne ferească de ochii indiscreţi cu stele reci ai toamnei ce ne va găzdui o perioadă. Trenul va pleca cu tot cu şine către altă destinaţie, lăsându-ne doi iubiţi izolaţi în lumea noastră de vis. Dimineaţă când ne vom trezi odihniţi vom ridica căsuţa visurilor noastre şi o vom încălzi cu flacăra nestinsă a  iubirii ce ne leagă. Copacii ne vor acoperi cu crengile lor împletite şi ne vor păzi de vânturile reci ale iernii ce se anunţă iar frunzele se vor aşterne covor cald la picioarele inimilor noastre prea pline de răni dureroase. Nu avem nevoie de mai mult, voi pune în bagajele noastre tot ce ne va face fericiţi.  Vom trăi acolo, în toamna dragostei noastre tinere, feriţi de toată mizeria şi răutatea ce ne înconjoară,  până la sfârşitul lumii.

2 comentarii

Din categoria Scrisorile iubirii

De-ale noastre

De mai bine de douăzeci de ani tot încercăm să ne descoperim veleităţile, calităţile, oportunităţile care în vechiul regim ne erau reprimate. Şi în timp ce noi încă mai bâjbâim nehotărâţi, nişte băieţi deştepţi s-au trezit fix în mijlocul bucatelor, adunând conştiincioşi tot ceea ce noi aruncam precum găina ajunsă în mijlocul grămezii de boabe. Te-ai aştepta ca o găină aşa norocoasă să mănânce până se satură vreme lungă de acum înainte. Pe naiba! E ea norocoasă, nu şi deşteaptă! Odată ajunsă acolo, începe să împrăştie boabele în stânga şi-n dreapta, alegând din ele doar când şi când câte unul mai arătos în ochii ei conectaţi la un creier minuscul. Cam aşa şi cu noi. Ne-am tot învârtit în cerc, minunându-ne de toate bogăţiile pe care le avem şi le-am împrăştiat căutând acel ceva nemaivăzut până ne-am pomenit ajunşi în groapă direct, fără să găsim ceea ce căutam.

Acum avem un întreg parlament bicameral (plin ochi cu exemplare care mai de care mai demne de schiţele lui Caragiale) devenit între timp inutil.  Noii guvernanţi nu prea se împiedică de el decât atunci când vor să-şi acopere nişte fapte aşa cum îşi acoperă pisica rahatul. În rest, s-au asigurat că puterea este în mâna lor făcând încă de la început cea mai inteligentă mutare pe care o poate face cineva atunci când dă o lovitură de stat: au trecut Monitorul Oficial direct în subordinea guvernului.

Staţi, nu daţi cu pietre! Stiu, nu a fost lovitură de stat. Nu sunt atât de ipocrită să cred aşa ceva. Oamenii au câştigat semi-cinstit nişte alegeri libere, organizate ca la carte. Cu ajutorul celor care i-au votat în masă, din convingere, sau din obişnuintă pentru că au tot auzit vorbindu-se de ei şi i-au văzut rânjind la tv, al celor care au votat masiv, ca oile, împotriva lui Băsescu (deşi acesta nici măcar nu era pe buletinele de vot), cu ajutorul nostru, al celor care ne-am abţinut şi am stat acasă în duminica aceea şi cu cel al tuturor morţilor din cimitir pentru care dragnii moderni au făcut o minune şi i-au înviat până au pus ştampila pe cei ce trebuiau aleşi, au câştigat.

Ei, şi să te ţii frate, de atunci încoace, gura nu ne mai tace. Înjurăm ca la uşa cortului, care mai de care mai colorat şi mai plastic. Degeaba! Ne batem capul să descâlcim ordonanţe de urgenţă publicate peste noapte care au modificat orice lege cât de cât aşezată în ţara asta, să înţelegem logica unor legi iniţiate azi şi aprobate mâine hoţeşte, pe şestache, pentru acoperirea altor emanaţii de genul cărora vorbeam mai sus. Acum, în plin scandal iscat de un minerit cu cianuri la care ăia de-au dat şpagă nu vor să renunţe neam, de parcă de 15 ani nu mai găseau niciunde în lumea asta aur, noi venim şi aprobăm peste noapte o lege scrisă pe picior într-o noapte, care ne bagă rău în gura presei occidentale şi care ne face mai mult rău decât bine. Cică „Legea lui Ionuţ”. Nu voi intra în amănunte şi nu mă voi lega de latura murdară a acestei afaceri (pentru că de fapt cineva profită din plin de drama unei familii). S-a iscat un război din care tot noi, cei care mai avem încă ţiglele pe casă vom ieşi păgubiţi.

În mijlocul scandalului încă nestins se mutilează animale nevinovate, îşi dau în cap oameni care nu s-au cunoscut nicicând, se mai demite un neserios de procuror incomod care a instrumentat tocmai dosarele tătucilor noştri, se comentează, premierul ameninţă pe faţă, în public, pe cei care-i pun întrebări incomode. A doua zi, tot pe şestache -aşa cum ne-a obişnuit zâmbăreţul şi din ce în ce mai insolentul nostru premier- apare noua lege a insolvenţei, care, să vezi minune, cuprinde în rândurile ei tipărite şi ceva în plus faţă de ce s-a aprobat în şedinţa rapidă de guvern.  Hocus-pocus şi opţiunea devine obligaţie cu consecinţe din cele mai grave pentru unele categorii de contribuabili ajunşi în pragul insolvenţei.

Mai rămâne de modificat codul rutier acum, cât scandalul e cald şi lumea e încă prea ocupată să-şi dea în cap în mijlocul maidanezilor. Cu vorbe sforăitoare, premierul ne asigură şi de data aceasta că ne doreşte binele susţinând pedepse mult mai aspre pentru conducătorii auto. A întors legea la rediscutat nu pentru că instituie pedepse de-a dreptul nesimţite pentru cei prinşi fără centură, sau pentru depăşirea vitezei legale cu cel mult 10 km/oră, ci doar pentru că iniţiatorii ei nu au venit şi cu soluţii viabile de colectare a amenzilor rapid şi sigur!

Suntem, zic, pe drumul cel bun. Între timp o tânără studentă este omorâtă pe o trecere de pietoni în prima ei zi de facultate de un şofer beat care va scăpa probabil cu câteva luni de puşcărie cu suspendare. Ciudat cum opinia publică ce a luat foc instantaneu şi i-a trimis pe oamenii peşterilor la vânătoare de maidanezi, nu reacţionează în nici un fel acum, când viaţa unui copil eminent e frântă nedrept de un animal cu două picioare. Cu ăsta putem empatiza, nu? Ce dracu, a băut şi el acolo două- trei beri şi s-a urcat la volan văzând dublu.  Ce grobian nu a făcut asta măcar o dată? Puteau să-l răstignească pe Huidu, ăla era vedetă, incomod, nesimţit chiar, pe când ăsta? Un amărât de beţiv şi el…. şi-a înecat amarul să uite de greutăţi, săracul. Nu a vrut s-o omoare, doar i-a ieşit în cale pe o trecere de pietoni care nici nu trebuia să se găsească acolo.  De data aceasta nu vom ieşi în faţă cu o lege în care să cerem vehement eutanasierea masivă a beţivilor violenţi aflaţi la volan. Nuuuu… De data aceasta se va trezi un grobian să iasă în faţă cu o lege care să interzică pietonilor să mai circule pe străzi. Ce mama dracului s-au înmulţit şi ăştia de nu mai are o maşină sănătoasă loc de ei! Se strecoară pe trotuare, printre maşinile parcate regulamentar, ba mai au şi pretenţia să traverseze pe treceri de pietoni, dom’le! E cazul să fie desfiinţaţi, vă spun eu! Să scăpăm ţara asta de plaga ce riscă să-i sufoce pe bieţii posesori de maşini şi carnete de conducere luate la ceas de seară pe şpagă grasă.

 

5 comentarii

Din categoria Cotidian