De pe la 1500….

Articolul de azi e oarecum influenţat de vremea câinoasă de afară, despre care nu am timp suficient să scriu acum şi de fiică-mea care îmi povestea azidimineaţă cum au găsit de cuviinţă responsabilii de la o firmă de prestigiu din România să facă economie cazându-şi personalul trimis la muncă în Anglia în hotelui de 3 stele pline de igrasie, mizerie şi ploşniţe. Credeaţi că doar la noi civilizaţia a pătruns greu? Vă înşelaţi!  Atunci când ne plângem de lipsa de bun simţ a concetăţenilor noştri care uită că s-au inventat apa şi săpunul -dar să le mai şi folosească-  puteţi să vă consolaţi spunându-vă că nici în ţările „civilizate” lucrurile nu stau cu mult mai bine. Se pare că europenii au fost de-a lungul timpului certaţi cu igiena corporală, preferând să suporte miasme mai puţin decât plăcute şi găsindu-şi tot felul de scuze care de care mai originală ( cum a fost aceea că aşa ne-a făcut Dumnezeu şi trebuie să ne spălăm păcatele suportându-ne mirosul cu care ne-a gratulat divinitatea, doar suntem construiţi fix după chipul şi asemănarea Domnului), decât să se spele.

Iată cum stăteau lucrurile  în Anglia anilor 1500 în privinţa igienei şi a multor altor  obiceiuri care şi-au lăsat amprenta până în zilele noastre :

– majoritatea oamenilor se căsătoreau în iunie deoarece îşi făceau baia anuală în mai şi încă mai miroseau cât de cât bine în iunie. Totuşi, miresele aveau cu ele un buchet de flori pentru a acoperi eventualul miros. 
De aici vine obiceiul de a avea un buchet la nuntă.

– baia consta într-o singură cadă mare plină cu apă fierbinte. Bărbatul casei avea privilegiul de a se spăla în apa curată, apoi fiii şi restul bărbaţilor din casă, urmaţi de femei şi în final copiii – ultimii fiind bebeluşii. Între timp, apa devenea atât de murdară încât era posibil să pierzi pe cineva în ea.

De unde şi zicala: “Don’t throw the baby out with the bath water” (“Nu arunca şi copilul odată cu apa de baie”).

– casele aveau acoperişuri înalte şi pufoase de stuf (paie groase), fără lemn dedesubt. Era singurul loc unde animalele se puteau încălzi, aşa că toţi câinii, pisicile şi alte fiinţe mici (şobolani, gângănii) stăteau acolo. Când ploua devenea murdar şi alunecos şi uneori animalele alunecau şi cădeau de pe acoperiş.

De unde zicala: “It’s raining cats and dogs” (“Plouă cu câini şi pisici”).
– nimic nu împiedica ceva să cadă în casă. Asta era o mare problema în dormitor, unde gândaci şi alte lucruri puteau murdări patul. Deci, un pat cu stâlpi şi un cearşaf pus deasupra oferea ceva protecţie. Aşa au apărut paturile cu baldachin.

– cei bogaţi aveau podele de ardezie care deveneau alunecoase când se udau pe timpul iernii, aşa că împrăştiau paie (“thresh” – resturi de la treierat) pe jos ca să poată merge. Cu timpul, până în primăvară, paiele se tot adunau până când alunecau afară când se deschidea uşa.
Astfel s-a proptit o bucată de lemn la intrare. Aşa a apărut pragul (în engleză se numeşte “threshold”, care vine de la “thresh” şi hold” – a ţine, a opri).

– pe atunci  uneori făceau rost de carne de porc, ceea ce îi făcea să se simtă destul de speciali. Când aveau musafiri, atârnau şunca de tavan ca să se dea mari.

Era semn de bogăţie că un bărbat “could bring home the bacon” (“era în stare să aducă şunca acasă”).
Tăiau puţină ca să împartă oaspeţilor şi apoi stăteau toţi în jurul mesei şi “chewed the fat” (“mestecau grăsimea”).

– pâinea era împărţită conform statutului social.

Muncitorii luau partea arsă de pe fundul pâinii, familia lua mijlocul şi musafirii partea de sus (“upper crust”).

– căni de plumb erau folosite pentru a bea bere şi whisky.
Combinaţia asta de obicei dobora un om pentru câteva zile.
Cineva care trecea pe drum îi putea lua drept morţi şi îi pregătea de înmormântare.
Erau întinşi pe masa din bucătărie vreo două zile, în timp ce familia adunată în jur mânca, bea şi aştepta să vadă dacă se trezesc.

Aşa a apărut obiceiul de “priveghi”, care în engleză se traduce “wake” (“to wake up” – “a se trezi”).

– Anglia este o ţară veche şi mică, aşa că oamenii începuseră să rămână fără locuri de îngropat.
Aşadar dezgropau coşciuge şi duceau oasele la o “casă-de-oase” (“bone-house”) şi refoloseau mormintele.

– Deschizând acele sicrie, au observat că unul din 25 aveau urme de zgârieturi pe dinăuntru şi au realizat că unii din acei oameni fuseseră îngropaţi de vii.
Aşa că s-au gândit ca de atunci încolo să prindă o sfoară de încheietura mâinii mortului care să treacă prin acoperişul sicriului şi prin pământ până la suprafaţă şi să lege de ea un clopoţel.

Cineva a stat de atunci noaptea în cimitir (aşa a fost inventată “graveyard shift” – “tura de noapte”) să asculte clopoţeii.
Astfel, oamenii vii erau “salvaţi de clopoţel” (“saved by the bell”), acesta mai fiind numit şi “soneria mortului” (“dead ringer”)

Anunțuri

11 comentarii

Din categoria De prin lume adunate...

11 răspunsuri la „De pe la 1500….

  1. Foarte multe informatii interesante si oripilante, mai ales cele cu mortii ingropati de vii, Nu se vad pozele deloc si ai o problema si cu codul scris care nici nu ar trebui sa se vada,,,>:D<

    Apreciază

  2. Eu am ignorat lipsa pozelor… e probabil din cauza codului…
    Să-ți fie ziua frumoasă, Lucia… poate iese soarele azi! 😉

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s