Adio, fată frumoasă!

Mi-a fost greu toată ziua să scriu. Sunt momente în viaţă când totul ţi se pare de neînţeles, dureros şi atât de trist, că nu-ţi poţi opri lacrimile şi nici aduna gândurile. Aş fi vrut să fie un weekend vesel. Mă încarc şi eu şi mai uit de boală  ştiind că cei care-mi calcă pragul îmi lasă un zâmbet drept răspuns zâmbetului dăruit de mine. Nu a fost să fie aşa, ştirile citite în prag de seară ieri, lăsându-mi o stare greu de reprodus în cuvinte.

De-a lungul timpului am învăţat că viaţa şi moartea se împletesc, că orice am face, drumul nostru tot către moarte duce. Nu aş fi vrut să vorbesc despre ea acum, mi se pare că nu-i de bun augur, mai ales dacă luăm în considerare toate câte se petrec în ultimul timp. Toate schimbările astea climatice bruşte (nu numai la noi, ci în toată lumea!), fenomene greu de explicat, precum cutremurele din ultimele săptămâni, mişcările de stradă, nemulţumiri, ură, violenţă. Toate mă duc cu gândul la un peisaj apocaliptic dintr-un  film american a cărei acţiune se desfăşoară în viitor. Parcă trăiesc într-o lume paralelă şi privesc la ceea ce se întâmplă în jur cu groază, oarecum bucuroasă fiind că la noi deocamdată e linişte, că niciunul din dezastrele ce se învârt în jurul nostru nu ne va atinge.

Nu am înţeles însă niciodată moartea unor persoane tinere, în putere, pline de viaţă, care odată cu plecarea lor lasă în urmă un gol imens. Reminiscenţă din adolescenţă când am pierdut pe neaşteptate un băiat drag, pe care l-am aşteptat după aceea ani mulţi să se întoarcă. E greu de acceptat moartea fulgerătoare a cuiva tânăr şi sănătos. Am trăit o viaţă întreagă cu o teamă cumplită de apă, furtuni, întuneric şi agitaţie. Ca şi cum toate aceste necazuri înghesuite în jurul meu ar căpăta puteri înzecite în rău. De la un timp am început să mă tem să mă mai apropii prea tare de oamenii care mă fascinează prin frumuseţea şi prin pofta lor de viaţă. Acum câţiva ani moartea fulgerătoare ce a smuls dintre noi o fată ce mi-a intrat în suflet de cum am văzut-o prima dată m-a aruncat într-o depresie din care cu foarte mare greutate am reuşit să ies. De atunci mă tem pentru viaţa tuturor celor care-mi sunt dragi.

De când mă ştiu nu am fost o persoană foarte prietenoasă, deşi la prima vedere nu par chiar o sălbatică. Am momentele mele de singurătate şi tăcere care imi sunt indispensabile şi care mă ajută să merg mai departe fără să mă leg de oameni şi lucruri care m-ar putea ţine pe loc. Am şi eu, ca oricine în lumea asta, oameni de care sunt cu adevărat legată. Până şi faţă de ei încerc să rămân oarecum distantă, ca nu cumva dragostea mea prea mare să le facă rău. Doar omul care îmi stă alături a reuşit cu mare greutate să înlăture bariera aceasta deşi, de câte ori trebuie să plece pentru câteva zile, mor de zeci de ori şi înviez la loc, până îl văd sănătos înapoi.

Nu ştiu dacă aţi încercat vreodată chinuitorul sentiment care vă ţine departe de echipa favorită convinşi fiind că dacă priviţi competiţia în care evoluează îi veţi purta ghinion. Mie asta mi se întâmplă de la un timp în privinţa oamenilor. Evit pe cât pot să mă leg sufleteşte şi totuşi sunt unele persoane care nu pot trece nebăgate în seamă. S-a întâmplat din nou, acum câteva luni, când iubitul meu a descoperit o fată frumoasă şi talentată pe care mi-a prezentat-o cu dedicaţie, ştiind cât de pasionată sunt de cultura populară. O fată care şi-a croit drum până în sufletul meu fără drept de apel de la prima privire. Aseară un accident stupid i-a curmat viaţa. Nu o boală, nu un virus, cutremur sau mai ştiu eu ce calamitate. Un banal accident de maşină, un tir ce circula prea aproape de banda a doua într-o intersecţie, oboseala şi o clipă de neatenţie din partea ei şi totul s-a sfârşit brusc. Nedrept de repede. De aseară încerc să găsesc sensul acestui destin frânt în plină tinereţe. Îmi pun întrebări şi nu reuşesc să-mi răspund. Rămâne doar o durere surdă în capul pieptului şi lacrimile în gât.

Cea care până ieri a fost o faţă plină de viaţă ce promitea să ajungă unul din numele de marca ale folclorului ardelenesc, azi nu-i decât o amintire. Rămân cântecele ei şi înregistrările din care transmite până dincolo de ecran o poftă de viaţă rar întâlnită. Drum bun, Ramona Fabian! Să-ţi dea Dumnezeu un loc în Raiul Său de unde să priveşti cu licărul acela şăgalnic în ochi la ce se întâmplă cu noi, cei rămaşi în urma ta, aici.

Vă rog de iertare, azi nu aş vrea decât să pot plânge.