Uneori

Uneori privesc înapoi. Drumul e lung, nu-i văd capătul lăsat în urmă. Până la un punct e urma paşilor mei şovăitori şi singuri. Apoi, alături, paşii tăi mă învaţă să merg. Acum sunt două urme hotărâte, a mea mică, a ta apăsată, puternică, una lângă alta, aceeaşi destinaţie.

Treceam cândva prin viaţă cu ochii deschişi, ţesând în mine cele mai frumoase vise. Vedeam totul în jur şi acest tot mi-era străin. Afară din mine era frig şi suferinţă. Era cruzime şi erau gesturi de neînţeles, oameni egoişti şi goi pe dinăuntru. Coji aspectuoase, pline de orgolii mărunte şi meschinărie. Pigmei fără conştiinţă, care în numele orgoliului satisfăcut călcau pe suflete ca pe pietre. E adevărat, păsările cântau, dar cântul lor se frângea trist, neînţeles. Soarele strălucea doar ca să lumineze o lume plină de pete. O lume murdară şi tristă.

Îmi ridicasem un zid înalt dincolo de care doar ochii mei treceau. Zidul mă despărţea de lume. Mă lăsa curată şi atât de singură că-mi auzeam bătăile inimii ca pe nişte ciocane în urechi. Îmi împodobeam lumea cu tot ce ochii mei adunau frumos peste zi. Un zâmbet de copil, petalele unui trandafir, parfumul liliacului abia născut în zori. Un răsărit timid pe un albastru pur îmi aurea dimineţile. Un apus roşu, maiestuos, îmi legăna serile cu cântec de greier.Uneori culegeam crini. Crini albi şi delicaţi, cu cupele lor pline de  polen şi parfum puternic ce-mi ameţea simţurile. Din când în când, un puişor pufos îmi ciugulea din palmă şi mă făcea să uit de toate suferinţele îndurate până atunci. Le ştergea lăsându-mi sufletul uşurat şi puteam merge mai departe, să pot îndura altele, să pot aduna alte amărăciuni.

Afară, în lumea cenuşie, era greu şi rece. Frigul îmi pătrundea adânc în suflet şi-mi trezea un dor mare. Mi se făcea dor de căldura unui suflet pereche. Mi-am pierdut tinereţea căutându-l.  Când începusem să cred că nu-l voi întâlni nicicând ai apărut. Mi-ai zâmbit şi zâmbetul tău a făcut să pice câteva cărămizi. Nu multe, mă temeam prea tare. Suficient cât să-mi priveşti direct în ochi.Ai aruncat în grabă o privire. Nu ştiu ce-ai apucat  să vezi până am reclădit zidul căzut. Ai rămas şi-ai tot încercat să dărâmi cărămidă cu cărămidă. Nu ţi-a fost uşor. Era un zid solid, făcut să dureze în calea tuturor. Cu vocea-ţi caldă, cu tenacitate, cu nervi uneori şi cu atât de multă dragoste că şi munţii s-ar fi dărâmat în faţa ei, ai reuşit să ajungi să-mi încălzeşti sufletul. L-ai trezit la viaţă şi l-ai învăţat din nou să spere. L-ai ocrotit şi i-ai dat aripi cu care l-ai ajutat să zboare.

Acum regret doar că nu pot da timpul înapoi. Aş vrea să-ţi pot aduce tribut tinereţea pierdută aiurea, fără sens şi fără dragoste.  Mi-ar fi plăcut simt atingerea aripei tale atunci când trăiam doar în vis. Să-ţi pot dărui tot ce viaţa mi-a oferit cu generozitate şi şi-a luat înapoi pe rând, văzându-mă neputincioasă. Ceasul vieţii nu merge, însă, niciodată înapoi. Merge doar înainte şi mi-e teama că timpul rămas va fi insuficient pentru iubirea noastră. Aş mai cerşi o viaţă, în care să te pot întâlni de la început, să pot scrie pentru noi, povestea iubirii fără timp şi spaţiu. Povestea noastră.

Un comentariu

Din categoria Scrisorile iubirii

Un răspuns la „Uneori

  1. Pingback: Uneori | lucista

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s