Lacrima Maicii Domnului

O admiram încă de copil. Se numeşte Hoia -în mod ştiinţific, Lacrima Maicii Domnului- denumirea populară.

Viaţa îţi dă la un moment dat prieteni pe care nu-i mai cere înapoi. Ţi-i lasă să te bucuri de ei şi peste ani, chiar dacă nu sunteţi aproape unul de celălalt şi chiar îţi păstrează vii în minte amintiri ce în mod normal s-ar estompa şi ar dispărea. Eu am o astfel de prietenă pe care o preţuiesc, chiar dacă distanţa ce ne desparte e atât de mare încât nu ne putem vedea decât din an în Paşte… Am copilărit împreună. Eu copil slăbuţ şi palid de ţărani, ea o domnişorică descendentă dintr-o veche familie de boieri ai locului. Eu cum mamă, tată, frate, animale de toate neamurile, ea cu bunică, mamă şi soră. Tatăl, o brută violentă şi fără suflet, le făcuse un singur bine în afară de a le da viaţă : plecase la timp şi le lăsase să se îngrijească una pe alta, singurele. Le era bine. Invidiam armonia casei lor. Până şi casa, cu mobilele vechi de lemn masiv şi rămăşiţele generaţiilor de strămoşi ce trăiseră în ea, era un basm. Avea scară înaltă cu acoperiş plin de iederă şi sonerie la poartă. Eu aveam casă nouă şi practică, mai mică decât mine şi poarta legată cu drug de fier. Iedera nu creştea pe casa mea, era prea tânără. Nu-i plăcea probabil decât pe casele cu tradiţie. Eu aveam grădiniţă de flori, ele aveau o Lacrimă. Trona în geamul de la bucătărie cu lăstarii ei încâlciţi şi frunzele grase, ca o păpuşă veche nepieptănată. Nu îndrăzneam s-o ating, mi se părea că fac un păcat. E adevărat că şi ochii de vultur al Manei stăteau tot timpul pe ţărăncuţa cu care se juca nepoată-sa. Şi avea Mana o privire, de-ţi venea să intri în pământ, să nu te mai vadă! Mă mulţumeam s-o privesc de la distanţă de câte ori le păşeam pragul, sau din drum, când perdeaua de la bucătărie îi lăsa florile să se lăfăie în toată splendoarea. Era ciudată cu florile ei albe, ca de ceară, cu mijlocul rozaliu. Pe vremea aceea credeam că nu există floare mai frumoasă. Nici măcar Floarea de Colţ nu putea egala în ochii mei splendoarea acestei minunăţii a naturii. Am crescut dorindu-mi-o. De-a lungul timpului pasiunea mea pentru flori a adunat în grădiniţă cam tot ce întâlneam în cale şi în glastre vreo 50 specii diferite de plante de apartament. Sufocasem geamurile casei cu flori, iar grădina era de poveste. Erau persoane care treceau pe uliţă doar ca să vadă grădiniţa de care vorbea toată lumea. Şi nu mă laud de data aceasta. Dar Lacrimă nu aveam. Lacrimă avea doar Mana şi ea era singura persoană căreia nu îndrăzneam să-i cer un lăstar. Peste ani, mult după moartea Manei şi plecarea mea de acasă, într-un drum la părinţi am trecut ca de obicei pe la Tanti Nuţi, rămasă de data aceasta singură. Mama se dusese demult la cimitir, lângă soţul ei, Leti şi Tania se stabiliseră în Timişoara… Tanti Nuţi rămâsese singură cu pisoii (avea unul negru suberb în timpul acela) un căţel şi 10 găini, fiecare cu numele ei. Nu am trecut niciodată pe acasă, fără să merg şi la dumneaei. Era un ritual sfânt. Dacă s-ar fi întâmplat să plec de acasă fără s-o văd ar fi fost ca şi cum nu mi-aş fi văzut părinţii. Am îndrăznit şi am cerut pentru prima dată, un lăstar. Apoi, la fiecare vizită ceream şi primeam câte un lăstar de Lacrimă. Îl purtam cu grijă, să nu cumva să-l rup, sute de km până acasă la mine. În plantam, îl priveam mândră cum creşte ca din apă şi-mi îmbracă casa. Într-un an-doi, înainte de a înflori, o boală neştiută mi-l ucidea, chiar fără să-mi dau seama. Hoia moare privindu-te. Îţi zâmbeşte în fiecare dimineaţă, stă verde şi dreapta, nemişcată, până te trezeşti într-o zi că e deja moartă.  E ca o mama care se stinge încet, suferind în tăcere, de teamă să nu-i ingrijoreze pe copii. De regulă copiii află când e deja prea târziu şi nu mai pot face nimic. Aceasta este Lacrima Maicii Domnului. De ce îi spune aşa? Pentru că fiecare floricică de ceară secretă în loc de polen, nectar. Picăturile de nectar se adună în mijlocul roz şi cresc până devin atât de grele că trebuie să plece. Floarea plânge atunci cu lacrimi dulci de nectar parfumat, aşa cum trebuie să fi fost cândva lacrimile Maicii Sfinte la poalele crucii pe care îi era răstignit Fiul. La ceas de seară răspândeşte un parfum suav de miere coaptă, ca-n grădina Raiului, înainte ca Adam şi Eva să fie ispitiţi.E o minune faţă de care nu poţi rămâne indiferent, oricât de rece ai fi. Eu nu am reusit să păstrez niciuna din plăntuţele aduse cu grijă de acasă, din planta mamă obsesie a copilăriei mele. Ajunsă în Bucureşti am primit de la o colegă de serviciu părintescul sfat de a fura lăstarul dacă vreau să-mi trăiască. Ceea ce am şi făcut cu proxima ocazie. Acum am o minunăţie de floare parfumată, ce mă răsfaţă cu splendoarea sa din primăvară până în toamnă. Florile cresc, lăcrimează, pică şi pe aceeaşi inflorescenţă dau altele noi, până când frigul toamnei le obligă să adoarmă puţin. Fotografiile sunt cu Lacrima mea, minunea de care sunt ataşată sufleteşte ca de un om drag. Dacă aveţi ocazia s-o întâlniţi undeva, opriţi-vă o clipă şi trimiteţi un gând pios celei care în mărinimia Ei i-a împrumutat cu generozitate numele. Merită cu prisosinţă.