In memoriam – Maica

Nu am avut totdeauna o viaţă uşoară. M-am născut într-o familie care şi-a început viaţa de cuplu cu stângul şi, deşi dorită, nu am reuşit prin naşterea mea să îmi fac părinţii să mă iubească. Îşi doreau foarte mult băiat. Eu le-am stricat planurile şi le-am atârnat tot timpul ca o piatră de moară de picioare. Nu ştiu de ce au considerat ei că îngrijirea şi creşterea mea necesită mult prea mulţă atenţie şi cheltuială. Am avut în schimb bunici de poveste şi pentru sufletele lor bune  vreau să aprind azi. pe rând, o lumină de ceară.  candle-11442_640

Maica

Maica e figura ce mi-a marcat toată copilăria. Dacă pe toţi ceilalţi bunici îi iubeam, pe ea o idolatrizam. Era mare şi bună ca pâinea caldă dacă apucai să-i intri în suflet. Cu privirea un pic piezişă, cu faţa ca o lună plină  luminată de zâmbet şi avea totdeauna chef de vorbă. Avea o vorbă repezită şi tăioasă, iar dacă nu o cunoşteai te temeai de biciul limbii ei. Era „afurisită” cum se caracteriza singură în momentele de maximă sinceritate. Supraponderală, a avut de când o ştiu probleme de sănătate. O copilărie grea, cu mulţi fraţi de crescut şi multe lipsuri a pricopsit-o cu un astm de care nu a scăpat toată viaţa. Grăsimea pe care era nevoită s-o după în spate i-au slăbit inima şi au făcut-o să se mişte greu. Mai în fiecare vară făcea exces de efort şi ne trezeam cu Taicu că vine să ne zică să mai trecem şi noi pe la ea pe la spital, că i s-a făcut rău şi a luat-o salvarea. Iarna nu ieşea din casă decât în caz de forţă majoră şi atunci când ieşea, era atât de înfofolită, că abia se mişca şi respira cu greutate prin broboada groasă cu ciucuri pe care şi-o înfăşura strâns peste gură şi nas, ca nu cumva aerul rece să-i taie respiraţia şi aşa greoaie.

Mai toţi se temeau de ea. Avea o gură cu care ar fi pus la punct şi pe vodă, dacă s-ar fi nimerit să-i iasă în cale şi s-o supere. Cu mama nu s-a înţeles de la bun început. Mama era frumoasă pe vremea aceea, tânără, şcolită, avea un păr minunat şi un glas de privighetoare. Avea însă un defect capital: era săracă. Şi aşa săracă cum a fost, nu s-a lăsat cu nimic mai prejos când era vorba de ceartă. Două pietre tari, nu aveau cum să se înţeleagă şi să trăiască împreună. Aşa că, după o ceartă violentă într-o luni dimineaţă, după o noapte petrecută la nuntă, ai mei, copii fără minte fiind, şi-au făcut bagajul şi au plecat din casă. Şi duşi au fost. Şi-au croit propriul drum aşa cum au crezut de cuviinţă, fără să se uite înapoi. Nu le-a fost uşor. Dar nici nu au vrut să dea satisfacţie bătrânei.

Tatei îi era mamă vitregă. El şi sora lui mai mare au avut nenorocul să aibă o mamă plăpândă şi delicată, ce nu a rezistat traiului greu de la începutul anilor 40. A contactat o boală de plămâni care a pus-o la pat imediat ce a rămas însărcinată cu tata. Cu ultimele puteri a luptat să-i dea viaţă. Nu a avut nici măcar ca ultimă bucurie, şansa de a-l ţine la piept. Celor din jur le-a fost teamă ca noul născut, sănătos prin minune, să nu se molipsească de cumplita boală care o făcea pe frumoasa şi muribunda lui mamă să-şi verse plămânii de câte ori tuşea. S-a stins ca o lumânare, când copilul nu împlinise încă două luni. Taicu, ţăran neaoş şi nepriceput în treburi femeieşti, a fost nevoit să se însoare repede pentru că habar nu avea cum să aibă grijă de doi copii mici. Nu a făcut o alegere prea bună pentru ei, maica fiind destul de egoistă şi neacceptându-i niciodată ca pe copiii ei. Şi-a făcut însă datoria, aşa rece şi dură cum a fost şi dacă nu a reuşit să le pătrundă în suflete, putea fi măcar mândră că i-a crescut oameni drepţi, frumoşi şi muncitori.

Şi cu noi, nepoţii, era părtinitoare. Eram mulţi. Eu cu frate-meu din partea tatei, din partea surorii lui mai mari încă doi mai – o fată şi-un băiat şi de la Dădica (sora mai mică a tatei şi unicul copil născut de maica) un băiat. Cinci în total. Nu pot spune că nu ne iubea pe toţi, avea însă pentru fiecare un alt fel de dragoste. Văru-meu Liviu, băiatul Dădicăi, era mezinul familiei şi sufletul ei. Venit pe lume când nimeni nu mai spera, era raza ei de soare. Îi accepta toate prostiile şi-l răsfăţa aşa cum nu cred că a răsfăţat în viaţa ei pe nimeni. Pe mine mă iubea că eram cuminte şi necăjită. Cum crescusem la propriu până aproape de 3 ani în curtea lor, aveam un statut aparte, privilegiat. Se bucura să mă aibă prin preajmă şi dacă ar fi putut, nu mi-ar mai fi dat drumul acasă. Ceilalţi erau aproape inexistenţi, nepoţii ei acceptaţi, dar copiii părinţilor lor în primul rând. Îi primea în vizită, le făcea câte o prăjitură, îi punea la masă şi îi trimitea fără rezerve acasă, când simţea că o obosesc prea tare. Cred că dacă ne-ar fi avut doar pe mine şi pe Liviu, ar fi fost cu adevărat fericită.

Avea mâini de aur. Tot ce am învăţat să lucrez în viaţă, de la ea am prins. Dormea puţin, că viaţa sedentară pe care o ducea şi vârsta îi cam mâncaseră somnul. Se trezea în miez de noapte, aprindea lumina, punea ochelarii pe nas, lua etamina şi acum şi trecea la cusut. Multe minuni lucrate de mână  cu acul şi cu croşeta, au luat calea pieţelor sârbeşti pentru a le rotunji veniturile destul de modeste asigurate doar de pensia lui Taicu. Cu acul şi cu aţa, cu mâinile  neobosite, şi-a îmbrăcat toată casa şi ne-a mai îmbrăcat şi pe noi, nepoţii ei preferaţi. Vara avea un pled preferat, pe care îl întindea la umbra casei şi lucra acolo, în aer liber, până se făcea seara şi ieşeau vecinele la poartă. Atunci muta pledul la poarta şi lucrul parcă mergea mai bine însoţit de bârfa zilnică.

S-a dus într-o amiază de vară, simplu şi uşor, aşa cum a trăit. Aveam o grădină situată undeva la baza unei coline nisipoase pe care puseseră vie. Casa, curtea şi grădina de peste drum erau zestrea cu care venise mireasă- mama tatei. Ea s-a dus, locurile au rămas. Au fost mai multe, dar până să apar eu pe lume, comuniştii le confiscaseră. Scăpase taicu ca prin minune cu acea grădină peste drum de casă, cu multe sacrificii şi plocoane date celor ce ajunseseră din săracii satului-conducători. Cerea ceva efort să cobori până în grădina de lângă baltă iar ca să urci, trebuia să te opreşti de câteva ori, să mai priveşti în stânga peste gard în grădinile vecinilor,  prin vie pe la struguri, peste vale la cimitirul ce se întindea pe dealul imediat următor, în zare. Să-ţi recapeţi suflul, cum ar veni. Unul din drumurile astea i-au furat sufletul. A  făcut infarct când se întorcea din grădină cu poala plină de roşii. Eu am aflat abia după câteva luni, când s-a dat de gol frate-meu. Vestea pierderii ei m-a durut ca o lovitură primită în plin, în plex. Mi-a tăiat respiraţia şi am plâns în ziua aceea cât pentru toaţă copilăria pierdută odată cu ea.

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria Lumina de ceară

2 răspunsuri la „In memoriam – Maica

  1. 9

    Dumnezeu s-o odihnească în pace. Un om simplu si drept care probabil a trait asa cum a simtit. 🙂

    Apreciază

    • Da, aşa este, a fost un om simplu şi drept şi am avut atât de multe de învăţat de la ea, că de câte ori mă lovesc de o problemă, prima dată o întreb în gând ce m-ar sfătui ea să fac, apoi iau o decizie.
      Mulţumesc pentru gândul bun! 🙂

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s