Trăind în România

Să trăieşti în România anului de graţie 2013 a devenit un adevărat test de tărie. Dacă înainte de ’90 eram hăituiţi de securitate şi reduşi la tăcere de o instituţie extrem de eficientă, chiar dacă nu era dotată cu tehnologia de astăzi, azi ai dreptul să vorbeşti, că oricum nu te aude şi nu te bagă în seamă nimeni.

Atunci ţi-era teamă de vecini, de fraţi, de copii, pentru că nu ştiai care din ei va vorbi un pic mai mult faţă de cine nu trebuie. Dacă regimul comunist s-ar fi prelungit, am fi ajuns probabil o naţie de oameni muţi. Nu că nu ne-ar face bine să mai şi tăcem din când în când. A venit ’89 şi ne-a apucat aşa, brus o poftă de libertate. Ne săturasem să auzim că alţii au când noi muream de foame, că alţii pot vorbi când noi trebuia să ne înghiţim vorbele. Era şi păcat, la ce zestre de înjurături are acest minunat şi stoic popor. Mămăliga tăcută şi liniştită a explodat şi ne-am trezit dintr-o dată liberi ca păsările cerului. Colivia a fost spartă, gratiile au căzut, plasturele de pe gură nu mai avea lipici, ajunsesem acolo unde visasem o viaţă.

Şi totuşi…. prea mult timp petrecut în colivie, face pasărea să se teamă de înaltul cerului.  Ne-am văzut liberi şi ne-am speriat. Ne-am adunat toţi în mijlocul coliviei şi ne-am pus conducători oameni de care ştiam sigur că au fost apropiaţi ai vechiului regim opresiv. Ştiam dar eram mulţumiţi, pentru că ne era teamă de zbor, iar ei aveau promisiuni frumos ambalate. Ne asigurau că nimeni nu ne va mai impune vreodată să trăim înconjuraţi de gratii. A fost chiar frumos în primii ani, când încă mai aveam în ochi imaginea strălucitoare a unor vase de toaletă aurite care ar fi aparţinut cuplului mult prea urât. Ni s-a dat voie să visăm şi nici că ne-a trebuit altceva!

La început aveam aceleaşi locuri de muncă asigurate, ba chiar puteam cere drepturi utopice, bătând cu pumnul în masă pentru că, nu-i aşa, noi munceam nu gândeam şi brutalitatea fără creier a fost totdeauna o forţă. Aveam creşteri salariale periodice, că era de unde! Taxele erau suportabile, băncile au apărut ca ciupercile după ploaie şi ofertele erau atât de generoase că era şi păcat să nu profiţi de ele. Ne-am luat maşini-multe-, ne-am făcut case-mari, am plecat în concedii în străinătate, aruncând cu bani în stânga şi-n dreapta, că doar era de unde! Ajunsesem în rai! Numai că iluziile ţin puţin, ca orice minciună frumos ambalată. Timpul plăţilor a venit pe nesimţite, mult prea repede. Clasa aia politică, şarmantă şi binevoitoare a terminat repede de vândut ceea ce băiatul cuplului impuşcat credea că nu vom reuşi în 20 de ani nici să zugrăvim. Păcat că nu mai trăieşte acum, să-i arătăm că am fost în stare să distrugem până la ultima piatră de temelie ceea ce lui i se părea culmea progresului.

Nu ne pare rău. De ce ne-ar părea? Combinatele şi fabricile noastre lucrau încă cu utilaje achiziţionate în anii 70-80. Erau depăşite. Cei care ne-au impus să le închidem nu ne-au spus că utilajele alea au în mod normal o durată de viaţă, că şi ei le-au folosit cât au fost viabile, apoi le-au înlocuit cu altele mai noi, performante. Ce ne trebuia să mai investim în linii tehnologice noi când ei ne luau ochii cu produsele lor finite, strălucitoare şi accesibile? Mai bine să privatizaţi, ne-au zis ei. Găsiţi investitori străini dispuşi să producă ieftin la voi în ţară. Noi am găsit investitori. Repede i-am găsit. Şi le-am vândut coloşi de sute de milioane de dolari pe 1 leu, ca să se îmbogăţească şi ei peste noapte, săracii. Şi flămânzii noştri politicieni odată cu ei. De ce să retehnologizezi o industrie care poate fi distrusă? Că aveai piaţă de desfacere? Păi şi aia a fost distrusă odată cu căderea imperiului comunist. Să cauţi altă piaţă necesita prea multă bătaie de cap şi timp. Ori noi nu aveam timp şi nici nu mai voiam bătaie de cap. Voiam să ne trăim libertatea, să o savurăm atunci, ca pe o prăjitură care s-ar fi stricat dacă am fi ţinut-o prea mult în frigider. Atunci trebuia să facem totul! Să ne îmbogăţim, să ne plimbăm, să devenim cineva! Prin iluzie, nu prin muncă.

Pe nesimţite, gratiile au început să crească la loc în jurul nostru. Nu la fel ca celelalte, mai subtile, mai subţiri, uşor de ignorat, dar mult mai greu de distrus. Ne-am pierdut pe rând locurile de muncă călduţe de unde încă speram să ieşim la pensie. S-au închis porţile fabricilor şi uzinelor unde poate înainte au lucrat generaţii întregi de înaintaşi. În spatele porţilor închise a început jaful, numai că noi nu eram în stare să reacţionăm. Priveam prostiţi de parcă acele porţi cu lacăte grele se închiseseră peste minţile noastre şi obloanele ne fuseseră trase peste ochi, nu peste geamurile lor. Ne-au închis gura cu plăţi compensatorii din care am mai adăugat un etaj la casă. Cum, banii se termină aşa repede? Dar nouă nu ne-a spus nimeni!!! Am început să căutăm înfriguraţi alte locuri de muncă. Numai că, odată cu căderea primelor piese, dominoul a început să pice cu totul. Rând pe rând  s-au pus lacăte la toate porţile. Încotro te uiţi, vezi doar ruine şi buruieni.

Cei mai tineri, cu iniţiativă, şi-au întins aripile şi au experimentat zborul. Peste graniţă au descoperit că dacă nu munceşti nu ai nimic. Şi s-au apucat serios de muncă. Greu a fost la început, după ce ne îmbătasem cu toţii cu ideea că în anii de represiune comunistă se adunase avere pentru 23 de milioane de români care nu mai aveau nevoie să muncească după aceea cel puţin 3 generaţii. Dar au reuşit, s-au obişnuit, s-au integrat şi nu mai vor să zboare înapoi. Au fost şi naivi, naţionalişti, care nu şi-au părăsit cuibul, deşi s-au trezit. Aceştia au încercat să se apuce serios de muncă aici. Şi-au făcut firme, ferme, au cultivat pământul, s-au trezit dimineaţă şi au muncit până noaptea târziu, încercând să pună pe picioare o afacere după modelul celor occidentale. Numai că între timp s-au prins de mişcare şi escrocii care au găsit în nişa asta oportunitatea de a acumula mult, făcând afaceri cu statul.

Între timp, odată cu ridicarea noilor gratii, a apărut şi acest „stat”. Şi a mai apărut încă o categorie distinctă, cea a „contribuabililor”. Acolo am fost îngrămădiţi toţi cei ce muncim  şi încercăm să ne câştigăm traiul cinstit, de la vlădică la opincă . Statul are doar nevoi şi drepturi. Obligaţiile le-a pasat cu totul contribuabililor. Care contribuabili sunt nişte hoţi, evazionişti, nişte linge blide ce încearcă pe orice cale să fure de la gura statului şi a politicienilor. În privinţa lor nu există prezumţia de nevinovăţie! Totdeauna sunt vinovaţi! Fără excepţie. Sunt pasibili de pedeapsă, de ameninţări, de hărţuire. Dacă nu-i hărţuieşti se culcă pe o ureche şi nu mai plătesc, nu mai ascultă. Cu preferaţii statului e altceva… Ei pot fura cât mai mult, fără să-i tragă nimeni la răspundere, că de, sunt ai noştri. Nu mai are statul ce mânca, ce împărţi cu dărnicie propriilor copii născuţi din adulterul cu clasa politică, nu mai are cu ce plăti datoriile acumulate de pe la diverse bănci şi fonduri mondiale? Nu-i nimic! Mai inventează o taxă pentru contribuabili. Ia dă-i în mă-sa de leneşi! Să plătească dacă au ales să rămână aici! Nu-l interesează pe stat că nu mai ai de unde plăti, nu contează că nu o să mai ai ce mânca.

Oricum tu, contribuabil român ar trebui să trăieşti doar cu aer. Statul doar se face că-ţi oferă condiţii optime de lucru şi trai şi îţi taxează până şi wc-ul din fundul curţii, pentru că nu-i aşa, e o construcţie specială! Dacă te îmbolnăveşti îţi arată cu degetul spitalele comuniste rămase în picioare ca prin minune şi te asigură cu toată seriozitatea că poţi să mori liniştit, pentru că tratamentul costă. Beneficiază de el doar cei cu bani mulţi. Pentru că şi ăia i-au pus la ciorap, re-ar ai dracului de contribuabili graşi şi îmbuibaţi!

Anunțuri

19 comentarii

Din categoria Cotidian

19 răspunsuri la „Trăind în România

  1. Cel putn in metalurgie, retehnologizarea nu e o investitie mare. Otelul se produce dupa aceleasi metode ca acum 100 ani, deci utilajele nu trebuie schimbate. Retehnologizarea inseamna, de fapt, ceva automatizare si chestii ce tin de Protectia muncii. Am vazut flme cu laminoare moderne de tevi si diferentele sunt mici, foarte mici, comparativ cu ceea ce avem noi.
    Retehnologizarea asta a fost doar un mod de a ne convinge pe noi, cetatenii, ca ceea ce avem e fara de valoare. Si ca noi, cetatenii, nu avem valoare. A fost doar o chestie propagandistica.
    Am avut chiar unele fabrici din industria semiconductorilor foarte performante, dar acum sunt transformate in depozite de catre „investtori”. Circuite integrate de calitate, pe care nainte le produceam, acum le cumparam de la americani sau din alte parti.

    Apreciază

  2. Pingback: Ruşine şi nervi. | Jurnal de fraieră

  3. Ne fierbe pasiunea în sînge. Dar sîntem în tablou. Habar n-avem cum arată el privit de la distanţa optimă, fiindcă nici măcar nu avem idee că există acea altă dimensiune.

    Am lătrat şi eu, odinioară, din cuşca mea. Dar am obosit şi mi-am dat seama că e inutil. Acum îmi mănînc liniştit lăturile ce mi-s aruncate cînd şi cînd şi-mi aştept cuminte rîndul la eutanasiere. Ce să fac dacă n-am zgardă cu diamante…

    Apreciază

  4. Dan

    Eu unul nu mi-am pierdut de tot speranța. Și știi de ce ? Cei care au făcut averi după 89 încep toți, unul câte unul să dea colțul. Iar progeniturile lor, alde atârnachii cafenelelor de pe Dorobanți și ai cluburilor de noapte nu sunt capabili să mențină măcar furăciunile onorabililor lor părinți. „Eșalonul 2” ai marilor hoți post-decembriști sunt de toată jena. Așa că eu le dau o șansă consistentă tinerilor isteței ce vin acum din urmă.

    Apreciază

    • Ei, normal că nu trebuie să ne pierdem speranţa. Ai dreptate, ăia încep să se ducă. Au însă şi destui urmaşi iar clasa politică e greu de schimbat. Am impresia că sunt şi un pic inconştienţi, ca să nu mai spun rău intenţionaţi, că poate se supără şi pleacă. Măsurile fiscale luate în ultima perioadă îmi întăreşte convingerea că au creierul aproape inexistent.

      Apreciază

      • Dan

        Dacă trec de luna februarie, e lucru mare. Deja au întins la maxim nervii oamenilor. Dar, Doamne ferește. Lucia, de o revoltă „în sens invers”, de la capitalism spre „puterea maselor”. Eu am văzut o astfel de țară. Nimic nu mai rămâne întreg. Asta nu realizează dobitocii.

        Apreciază

        • Şi mie mi-e teamă de o astfel de „revoluţie”. Din păcate sunt din ce în ce mai mulţi cei care au început să regrete vremurile ne încălzeam cu godin şi luam masa la lampa de gaz. E ciudat cât de repede uită oamenii ce-a fost rău şi ajung să regrete lanţul care-i ţinea legaţi de cuşcă.

          Apreciază

  5. Pingback: Trăind în România | nicichiarasa

  6. ” Traim in ROMANIA si asta ne ocupa tot timpul ” !!!
    NICOLAE CEAUSESCU nu a trimis-o la” inaintare ” pe ZOE ca sa-si CUMPERE PAMANT cum a facut Traian Basescu cu Ioana lui……………..
    Toate cele bune !
    Aliosa.

    Apreciază

  7. E bine să scrii câteodată un astfel de articol plin de dezamăgire și revoltă, pentru ce s-a întâmplat și se mai întâmplă în societatea care ne înconjoară și care e compusă din indivizi ca noi. Nu-i așa că te simți mai bine, Lucia? Și eu mă descarc în felul ăsta! 🙂

    Apreciază

    • Da, aşa este. 🙂 Când văd şi aud câte se întâmplă în ultimul timp carcă sunt într-o continuă stare de revoltă. Aproape că nu-mi mai vine să scriu despre lucruri frumoase, când văd că situaţia în ţară e din ce în ce mai urâtă şi mai rea.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s